La 6 iunie 1953 s-a produs cea mai spectaculoasă evadare dintr-o colonie de muncă în care lucrau deţinuţi politici. Este vorba despre evadarea a 14 deţinuţi care lucrau la mina de plumb Cavnic. Şi mai extraordinar, şi de neînţeles pentru Securitate, a fost că în aceeaşi zi, cu câteva ore mai devreme, trei deţinuţi de la mina Valea Nistrului au reuşit şi ei să evadeze. Evadarea de la Cavnic este spectaculoasă şi prin faptul că unii dintre evadaţi au reuşit să reziste în libertate câteva luni.
Ideea unei evadări a aparţinut unui grup de deţinuţi care lucrau la Baia Sprie. Când aproape întregul plan era gata, au fost mutaţi la mina Cavnic. Aici au reluat planurile de evadarea, cooptând şi noi membri în grup.
Evadarea s-a produs la ieşirea din mină, la staţia Rainer. Cei 14 s-au îmbarcat în 2 corfe. Primii 6, aflaţi în prima corfă, i-au imobilizat pe gardianul şi pe muncitorul civil care păzeau ieşirea. Reuşind să depăşească acest obstacol, au urcat pe nişte scări şi au ieşit în pădurea care înconjura lagărul. Deşi îşi propuseseră să fugă în grup, după evadare nu s-a mai găsit, aşa încât de unul singur, sau în grupuri mai mici, au încercat să se îndepărteze cât mai mult de colonia de muncă.
Cei care au evadat:
Fraţii Ion şi Gheorghe Brânzaru, ţărani din Vrancea, participanţi la răscoalele ţărăneşti, membri ai organizaţiei „Vlad Ţepeş II”
Alexandru Ciocâlteu, absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti, condamnat la 22 de ani de închisoare în procesul de spionaj intentat Nunţiaturii Vaticanului
Constantin (Titi) Coşereanu, elev la Şcoala Militară, arestat sub învinuirea de „spionaj” în favoarea americanilor, condamnat la 25 de ani muncă silnică
Fraţii Ion şi Simion Cojocaru, ţărani din Bârseştin Vrancea, participanţi la răscoalele ţărăneşti, arestaţi în lotul „Vlad Ţepeş II”
Dr. Miltiade Ionescu, şef de promoţie la Facultatea de Medicină, condamnat la 15 ani muncă silnică pentru „organizaţie subversivă”
Dr. Paul Iovănescu, condamnat, în acelaşi lot cu dr. Miltiade Ionescu, la 15 ani muncă silnică pentru “crimă de uneltire contra ordinii sociale”
Ion Pantazi, condamnat la 5 ani pentru tentativă de trecere a frontierei
Ion Ioanid, condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru “crimă de înaltă trădare”
Mircea Vueric, mecanic, condamnat la 6 ani închisoare corecţională pentru trecere frauduloasă a frontierei
Colea Ungureanu, condamnat la 6 ani închisoare pentru “uneltire contra ordinii sociale”
Li s-au alăturat chiar în ziua evadării Ghiţă Chiper (condamnat la 7 ani închisoare pentru trecere frauduloasă a frontieirei) şi Titi Spânu, croitor (condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru “favorizarea infracţiunii”)
Schiţa evadării, realizată de Ion Ioanid (Închisoarea noastră cea de toate zilele)
Când au fost prinşi:
Dr. Miltiade Ionescu şi Paul Iovănescu au fost prinşi a doua zi dimineaţă, datorită faptului că Ionescu suferea de inimă şi nu a rezistat efortului, neputând să se depărteze prea mult de mină – au fost duşi la Securitatea din Baia Mare
Ion Pantazi a plecat în direcţia Baia Mare, a fost găzduit pentru o zi de un activist de partid din Baia Mare, dar nu după patru zile a fost prins când părăsea oraşul Baia Mare şi dus la Securitatea din Baia Mare
Ducu Ciocâlteau, Simion Cojocaru, Ghiţă Brînzaru, Colea Ungureanu, Ghiţă Chiper, Titi Spînu, constituind grupul cel mai numeros, au reuşit să iasă din încercuirea securităţii, şi au mers aproximativ 10 zile în marş forţat. Însă dintr-o eroare de orientare au mers prea mult spre nord, trecând în URSS. Încercând să se întoarcă în România, au fost somaţi de grănicerii români, arestaţi şi predaţi Securităţii care i-a transferat la Baia Mare
Ion Brânzaru nu a reuşit să iasă din cercul creat de Securitate timp de 3 săptămâni, fiind ajutat de un baci de la o stână. A pornit apoi spre Vrancea, unde a ajuns după aproape o lună. A fost trădat de un văr al său şi arestat de Securitate care l-a trimis la Baia Mare.
Ion Cojocaru, Ion Ioanid, Titi Coşereanu, Mircea Vueric s-au îndreptat spre Bucovina, prin munţii Maramureşului, munţii Ţibleşului.
În a paisprezecea a zi de la evadare, Ioanid şi Coşereanu se pierd de ceilalţi doi colegi, şi hotărăsc să găsească op modalitatea de a ajunge la Bucureşti. Cu ajutorul unei preot din Iacobeni, au urcat într-un tren spre Bucureşti, în 24 iunie 1953, 18 zile după evadare. Aventurile celor doi în Bucureştiul împânzit de Securitate, dar şi de tinerii din toate ţările participanţi la „Festivalul Mondial al Tineretului” sunt pagini dintr-un roman de aventuri. Prieteni şi cunoştinţe i-au ascuns şi le-au oferit sprijin. Au stat ascunşi în diverse case, au mers pe străzi şi au intrat în dialog cu participanţii la festival, mergând chiar la ştrand!. Ioanid s-a angajat chiar pe un şantier la Drăgăşani, timp de câteva săptămâni.
La 13 septembrie 1953 Ioanid era arestat din Bucureşti, Coşereanu fiind arestat cu câteva zile mai devreme. Anchetaţi la Securitatea din Calea Rahovei, au fost trimişi apoi Securitatea din Baia Mare unde se afla tot grupul „evadaţilor”, iar de aici la penitenciarul din Oradea.
Mircea Vueric este şi el prins lângă trecătoarea Ghimeş-Palanca, după ce se pierduse de Ion Cojocaru.
Ancheta şi procesul
Pe măsură ce erau prinşi, evadaţi au fost aduşi la Securitatea din Baia Mare. În septembrie au fost mutaţi în penitenciarul Oradea.
În timpul anchetei unui dintre „evadaţi” a cedat şi a făcut mărturisiri complete, astfel încât condamnarea a fost o simplă formalitate, chiar dacă Ducu Ciocâlteau şi-a retractat multe din declaraţiile date în anchetă.
Cele mai mari condamnări le-au primit Ion Ioanid, Ion Pantazi şi Titi Coşereanu. Spre exemplu, Ioanid a fost condamnat la 8 ani pentru organizaţie politică în închisoare, 1 an pentru evadare, 5 ani pentru întrebuinţare de explozibil. În final 11 ani (i se adăugaseră 3 ani pentru circumstanţe agravante).
Ing. Georgescu-Topuslău, considerat unul dintre complici la evadare, a fost condamnat la 1 an închisoare.
„Punctul meu de vedere, la care ţin mult de tot, este că această evadare (de la Cavnic, n.ed.) nu a fost o goană după recăpătarea libertăţii. Pentru că lagărul mare care era afară nu putea să ne ofere ceea ce ne mobiliza şi ne preocupa pe noi. Sensul şi substratul acestei evadări a fost altul: am vrut şi noi o dată, în teroarea şi-n spaima aceea care domnea peste tot, mai ales în închisoare, să demonstrăm că totuşi nici acest ermetism comunist nu este chiar total. Această evadare era mai mult o acţiune de protest, decât redobândirea libertăţii, pentru că şi aşa ştiam că nu vom putea face mare lucru cu libertatea.Credeam că vom fi prinşi, dar ne-am asumat în mod deliberat şi conştient tot ce trebuia să urmeze, toate consecinţele, şi chiar scontam pe lucruri foarte grave şi definitive, chiar că, prinşi fiind, ne-ar putea executa. Ceea ce nu… nu era aşa, exagerat.” Miltiade Ionescu, AIOCIMS
Ce s-a întâmplat la Cavnic după evadarea din 6 iunie
„În zilele următoare evadării, ofiţerii şi paznicii gardieni, plini de furie şi turbaţi, şi-au pierdut stăpânirea de sine, aplicând împotriva noastră măsuri de un barbarism, de o duritate şi de o ferocitate rare. Suspecţii bănuiţi de tăinuire au fost izolaţi, încarceraţi, reducându-li-se parţial mâncarea, iar la unii total.
Surprinzător, nimeni şi niciodată nu a făcut aluzii pentru incriminarea evadaţilor, din cauza cărora noi eram supuşi acum măsurilor drastice ordonate drept pedeapsă. Don contra, manifestam sentimente frăţeşti faţă de cei care şi-au primejduit viaţa…
O informaţie explozivă ne-a parvenit dintr-o sursă mai mult ca sigură (…) în legătură cu alte evadări de la minele Baia Sprie şi Valea Nistrului, ce au avut loc concomitent cu cea de la Cavnic.” Cornel Onaca
Evadarea de la Valea Nistrului
Marin Ţucă, ofiţer de geniu, căpitan, Românu, ţăran din Banat, participant la rezistenţa din zona Teregova, Coţofană, Miron au organizat evadarea tot la 6 iunie 1953. În fapt evadarea celor de la Valea Neagră s-a produs doar cu câtea ore înainte de evadarea celor de la Cavnic. Această sincronizarea a dat multe bătăi de cap anchetatorilor Securităţii, pentru a stabil cum reuşiseră deţinuţii din cele două lagăre să se pună de acord.
Au atacat pe deţinuţii care conducea vagoneţii cu minereu şi cu ajutorul explozibilului furat au deonat poarta exterioară reuşind să fugă. Detonarea a zguduit toate geamurile lagărului. Cei patru au fost prinşi după câteva zile fiind anchetaţi la Baia mare şi trimişi apoi la penitenciarul Oradea. În urma procesului, trei au fost condamnaţi la moarte şi unul la muncă silnică pe viaţă. Doi au fost graţiaţi de pedeapsa capitală, dar Marin Ţucă, considerat liderul grupului, a fost executat în 1955.
