(20 septembrie 1908, Pădureni, Arad – 6 iunie 2003, Timişoara)
preot romano-catolic, hirotonit în 30 octombrie 1932
rector al Institutului Teologic din Timişoara (1946)
Episcop romano-catolic al Diecezei de Timişoara, consacrat la 12 decembrie 1948
Arestat la 10 martie 1951, a fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti prin Sentinţa nr. 1228 din 17 septembrie 1951 la muncă silnică pe viaţă pentru „crimă de trădare de patrie şi uneltire împotriva securităţii externe a R.P.R.”
Din arestul Ministerului de Interne, în 20 decembrie 1951 a fost transferat la Penitenciarul Sighet. În 22 martie 1955 a fost mutat la Penitenciarul Râmnicu Sărat, iar după mai bine de doi ani şi jumătate, traseul său a continuat prin închisorile: Jilava (7 noiembrie 1957), Piteşti (11 noiembrie 1957), Dej (6 martie 1960) şi Gherla (18 ianuarie 1962).
La 3 noiembrie 1963, un reprezentant al organizaţiei „Amnesty International” din Anglia a adresat o scrisoare ministrului de Interne, Alexandru Drăghici în care solicita informaţii referitoare la episcopul Boros, menţionând că „sunt nerăbdători să clarifice cazurile unde oamenii încă mai sunt persecutaţi pentru opiniile şi credinţele care nu sunt acceptate de guvernele existente”. Evident, documentul nu a avut niciun efect asupra situaţiei juridice a episcopului, încarcerat în Penitenciarul Gherla.
A fost graţiat prin Decretul nr. 411/964, fiind eliberat la 4 august 1964.
La 14 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit Arhiepiscop titular de Ressiana, iar la 1 august 1990, a fost ales prepozit capitular al Diecezei de Timişoara.
A murit în 6 iunie 2003, la vârsta de 95 de ani, fiind înmormântat cinci zile mai târziu în cripta Catedralei romano-catolice din Timişoara.
Boros Adalbert Béla: Am fost arestat în 1951 în martie, fiindcă au bănuit că sunt consacrat epsicop. Am fost consacrat, de fapt, în 1948, în 18 decembrie, ca și alții, pentru fiecare dieceză, la Nunțiatură, prin Excelența Sa Nunțiul O’Hara, fără știrea Statului, iar noi am acceptat pentru Biserică, pentru popor și pentru Dumnezeu. E clar!
Aurora Sasu.: Părinte, aș vrea să vă întreb, până când să fie procesul au fost anchetele, nu-i așa?
B.B.: A fost anchetă de la început. Fiecare a primit un anchetator. Anchetatorul meu a fost un ardelean pe nume Manu Aurel. Un om foarte bun, numai o dată m-a bătut pe mine, foarte puțin, dar asta e nimica… Deci, fiecare a fost anchetat mai înainte. Eu nu am putut să spun absolut nimic fiindcă nu am făcut absolut nimic. Numai că, sigur că, la Nunțiatură am mers și am vorbit și cu Nunțiul O’Hara și mai târziu și cu ceilalți, despre situația Bisericilor, dar asta nu e spionaj.
Procesul, împreună cu episcopul nostru Augustin Pacha, a început în 10 septembrie până la 17 septembrie, în București la Tribunalul Militar, în public. Și sigur am fost acuzați toți că suntem spioni ai Vaticanului, care nouă nici prin somn nu ne-a trecut astfel de lucru. Și atunci a durat 5 zile, public, acest proces și la sfârșit când au publicat Sentința am fost condamnați fiecare personal. Pacha, la vârsta de 82 de ani, a primit 18 ani, să fie clar ar fi fost eliberat la 100. A fost ceva oribil. Eu, cu alți trei, împreună cu episcopul Schubert din București, am fost condamnat pe viață, M.S.V., adică muncă silnică pe viață. Așa a fost procesul nostru.
După câteva luni eu am fost ținut încă la Interne, singur într-o cameră, nu știu nici astăzi de ce, fiindcă nu mi s-a spus absolut nimic și în decembrie am fost dus împreună cu episcopul Schubert și ministrul Virgil Popovici la Mármarossziget [Sighetu Marmației] cu un autobuz
special. Atunci, acolo am trăit împrenă, noi ccei ondamnați, episcopi și preoți, vreo 12 într-o cameră mare, împreună cu episcopul [Augustin] Pacha, Márton Áron și greco-catolicii, cu condamnări [Ioan] Dragomir și alții. Și am lucrat acolo până în ’56 [1955 – n.n.]. Episcopul Pacha și Márton Áron au fost eliberați în ’53 [de fapt 1954 – n.n.] la Înălțarea Domnului, adică într-o joia, cred că în aprilie 24 sau 26, dar exact știu pentru că am reținut și în pușcărie zilele, în ce zi eram și ce lună. A fost joia, Înălțarea Domnului. Atunci a fost chemat din camera noastră și episcopul Pacha și episcopul Márton și nu au mai venit înapoi. Mai târziu am aflat.
După asta am fost dus noi, 10 preoți care am rămas în cameră, la Râmnicu Sărat, în această închisoare foarte renumită, adică foarte severă. Fiecare a stat acolo într-o cameră separată trei ani și jumătate. Nu a putut să vorbească cu absolut nimeni, numai cu gardianul. După doi ani și jumătate de singurătate am fost duși iarăși împreună noi ,10 preoți, prin Văcărești, Jilava la Pitești. Și acolo am stat doi ani și jumătate. De la Pitești la Dej, și acolo pentru refacere am stat doi ani și jumătate sau și mai mult și în 1961 sau 1962 am fost dus la Gherla unde s-a auzit deja că vom fi eliberați toți politicii, fiindcă Apusul dorește, adică dacă România vrea să aibă legătura cu străinătatea, cu Occidentul, și să aibă legătură financiară, ajutor etc. atunci trebuie să elibereze pe toți deținuții politici. Și așa s-a făcut. Și eu am venit afară cu ultimul grup, în ultima zi, în ultima oră, în 1964 la 4 august la 5 după masă.
A.S.: Părinte, când aţi ieşit, cum v-a întâmpinat libertatea comunistă în ’64?
B.B.: În ’64 când am ieşit afară nu am avut curaj să mă duc acasă, încă trăiau părinţii mei. Dar, 14 ani nu am avut legătură cu ei, adică cu cei din afară, absolut deloc. Noi care am fost condamnaţi pentru înaltă trădare nu am avut nici vorbitor, nici pachete, nici scrisori, nici ziare. În 14
ani nu am avut nicio bucăţică de hârtie în mână, niciunul dintre noi. Numai ce făceam în cap. Mulţumesc lui Dumnezeu, eu am ştiut toate litaniile pe dinafară şi atunci ne-am rugat împreună şi „Litania tuturor Sfinţilor” şi „Prea Sfânta Inimă a lui Isus” şi „Sfânta Fecioară” şi rozarul.
Rozarul cu care ne-am rugat am putut să îl păstrez şi îl am şi astăzi. Probabil a fost o posibilitate specială pentru că nu l-au găsit la percheziţie la mine căci am rămas cu hainele mele până la sfârşit. Aşa că şi rozarul meu, pe care astăzi încă îl am în buzunar şi îl folosesc în fiecare zi, este foarte preţios pentru că a fost împreună cu mine. Am primit de la Papa Pius al XI-lea acest rozar.
(…) Când am venit afară, pentru că a trebuit să ne lase pe toţi afară, am fost cam ultimul, a trebuit să fiu eliberat cu 10 zile mai înainte sau cu 12 zile, dar comisia din Timişoara, sau securiştii, nu ştiu ce erau, au întrebat ce voi face dacă vin afară. Şi am spus că eu fac totul ce îmi spune superiorul bisericesc, care este recunoscut de Roma, fiindcă este unul care conduce Dieceza. Apoi mi-au spus să mă duc afară, să aştept. Acolo am aşteptat pe coridor o oră, şi oră şi oră şi la sfârşit am fost dus înapoi în cameră şi am venit cu ultimii, adică după 8 zile, adică la 4 august, cu ultimul grup din închisoare. Şi de aceea mă bucur că ultimul am închis, şi după politicieni, poarta închisorii din Gherla. Aşa s-a întâmplat.
Venind acasă, dorinţa mea a fost ca la Maria Radna (mănăstirea, n.n.) vreau să opresc şi acolo să fac prima Sfânta Liturghie după 14 ani, la Maica Domnului. Şi am reuşit. Am venit la 5 august, la ora 12 la mănăstire şi acolo am găsit pe părintele Ernst Harnisch, care a condus atunci mănăstirea. După ce am făcut ordine în mine, la unu şi jumătate, la 5 august am făcut prima Sfântă Liturghie. Dar a mers ca şi mai înainte, că e bine dacă ştim cât mai multe pe dinafară şi am învăţat Missa în latineşte şi Requiemul. Ştiu pe din afară toate lecţiile, Evanghelia şi toată Missa. Aşa am reuşit în cinstea Sfintei Fecioare şi ca mulţumire, am putut să fac prima Sfânta Liturghie la Maria Radna. În fiecare an mă duc acolo la 5 august şi fac o sfântă liturghie de mulţumire”.
(…) Trebuie să spun ceva interesant. După eliberare am primit o scrisoare. Acuma, recent [la începutul anilor ’90]. Și scrisoarea, în limba română, a scris-o un gardian de la Sighet, un plutonier. Și a scris acolo despre comportamentul nostru, că noi am purtat, am cărat și am
curățat și acolo unde nu a trebuit să curățăm, în toată închisoarea și WC-ul. Pe cealaltă parte a scris cum ne-am rugat noi împreună și a făcut așa mare impresie la el că de atunci înainte în familia lui nu există zi fără rugăciune. Așa mi-a scris. Așa a fost de impresionat că este Dumnezeu și trebuie să ne rugăm, că Dumnezeu ne iubește și e cu noi.
Fragment din interviul cu părintele Boros Adalbert realizat de Aurora Sasu (Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, fond Aurora Sasu, interviul nr. 1281)
