Ana Blandiana: „Cine înţelege devine responsabil“
O discuţie despre necesitatea unei dezbateri naţionale, la 20 de ani de la căderea comunismului.
Ana Blandiana, scriitor
Cu ce ar trebui să începi atunci cândscrii câteva rânduri despre biografia Anei Blandiana? Cu literatură? Sau cu ultimii ani ai dictaturii, cândpoetul devenit disident dădea interviuri în presa străina împotriva lui Nicolae Ceauşescu? Răspunsul pe care-l dau, în nume absolut personal, este: cu Memorialul Sighet.
Transformarea sinistrei închisori comuniste în muzeu, prin eforturile poetei şi ale soţului său, scriitorul Romulus Rusan, reprezintă poate cel mai important pariu câştigat de societatea civilă din românia în ultimii 20 de ani.
Poeta s-a retras din dezbaterile politice de zi cu zi. Dar Memorialul Sighet şi cursurile pentru tineri organizate aici în fiecare vară reprezintă un discurs politic cu bătaie lungă.
Acum un an, afirmaţi, tot într-un interviu în „Adevărul“: „Condamnarea comunismului va deveni realitate doar în măsura în care recomandările raportului vor fi puse în practică“. Ce-aţi declara acum în legătură cu actul condamnării comunismului?
Este vorba de o formă fără fond, aşa cum de atâtea ori a mai cunoscut istoria româniei. Nimic din ceea ce s-a întâmplat după acea memorabilă şedinţa a Camerelor reunite nu reprezintă o consecinţă a condamnării. Mai curând aş putea spune că lucrurile au evoluat în sens contrar.
De ce spuneţi asta?
Este destul să ne gândim la sentinţa de neconstituţionalitate data CNSAS, care este doar una dintr-un şir de măsuri restauratoare a vechilor structuri de putere, reciclate sub forma unor instituţii ale statului de drept. Era greu de imaginat aşa ceva cu doi-trei ani înainte.
Paradoxal, în această restauraţie este faptul că ea a reînceput după integrarea în Uniunea Europeană şi NATO. Este ca şi cum sechelele totalitate şi forţele conservatoare ale societăţii ar fi stat pitite, de teamă să nu se vadă la examenul reprimirii noastre în rândul lumii, ieşind uşurate la suprafaţă imediat ce s-a dovedit că nu le paste niciun pericol.
În acest context, condamnarea comunismului a fost o simplă operaţie de imagine, care a avut doar meritul de a face să se vadă rezervele de ură şi de grobianism care mai zac în subteranele prezentului.
Silviu Brucan spunea după Revoluţie că vom avea nevoie de 20 de ani pentru a deveni o societate cât de cât normală şi democratică. Cei 20 de ani se împlinesc, iată, în 2009. A avut dreptate?
Silviu Brucan a avut dreptate în măsura în care, şi pentru că faimoşii „20 de ani“ au fost dominaţi de cei ca el. Încercaţi să vă imaginaţi cum ar fi arătat românia dacă Punctul 8 de la Timişoara, prima idee de lustraţie apărută în fostele tari comuniste, ar fi fost un text de lege, nu doar un refren al unui cântec.
Dar cei mai mulţi dîntre români nu au agreat ideea, cel puţin la momentul acela…
Acest lucru s-a întâmplat nu pentru ca românii sunt proşti, ci pentru că mecanismele de manevrare a societăţii, rodate în 50 de ani de funcţionare, au continuat să opereze cu motoarele turate la maximum în 1990 şi în anii care au urmat, adăugându-li-se toată panoplia de arme manipulatoare ale unei prese cu patroni din aceeaşi faină cu Silviu Brucan.
De altfel, de-a lungul celor 20 de ani au fost luate în stăpânire mijloacele de persuasiune şi comunicare ale democraţiei şi transformate în subtile instrumente de represiune, mai eficiente decât cele de tip clasic.
Represiune? La ce vă referiţi?
Unui intelectual care deranjează anumite idei sau interese nu mai trebuie să i se ia dreptul de publicare, aşa cum se întâmplă în perioada comunista. Este destul să nu mai fie chemat la nicio televiziune şi să nu i se mai ceară colaborarea la niciun ziar. Pot să vă dau un exemplu simbolic: în ultimii doi ani n-am reuşit să facem să apară în niciun ziar cu tiraj naţional anunţul concursului pentru Şcoala de Vară de la Sighet, deşi l-am trimis întregii prese.
Aţi fost unul dîntre intelectualii puternic implicaţi politic după 1989. Dar, de mai bine de un deceniu, aţi renunţat să mai formulaţi public atitudini politice. Ce-ar trebui să se mai întâmple în românia pentru că dumneavoastră să aveţi din nou atitudini politice? Bănuiesc că ar fi vorba de ceva grav…
Cred că, odată cu integrarea europeană şi euroaltantica, românia a intrat într-o etapă de normalitate, indiferent cât de jos ar fi nivelul acesteia. în afara crizelor economice mondiale, a încălzirii globale, a otrăvirii planetei cu propriile ei reziduuri sau a cutremurului ce va să vină, nu cred că ne vor mai ameninţa mari catastrofe.
Unui intelectual care deranjează nu mai trebuie să i se ia dreptul de publicare. Este destul să nu mai fie chemat la nicio televiziune.
Refuzul politicii
„Refuz să mă las atrasă în discuţii pe teme de politica la zi, nu numai pentru că tot românul este analist politic, iar eu nu sunt un român tipic, ci şi pentru că am făcut prea mari eforturi pentru a ieşi din prim-planul vieţii publice ca să îmi subminez acum rezultatul.
Mi-a fost atât de greu după 1996 să răspund pentru ceea ce se întâmplă în sferele puterii, pe care nu aveam mijloace să le influenţez, dar la a căror configuraţie contribuisem, încât mai târziu am ştiut să preţuiesc calitatea de martor şi faptul că nici măcar nu-i cunoşteam personal pe cei de la vârf“.
„Răscoalele din anii ‘50-‘60 sunt şterse din istorie“
Credeţi că este nevoie de o dezbatere asupra comunismului în anul 2009?
Avem nevoie de o asemenea dezbatere, cu condiţia să fie făcută cu seriozitate şi profesionalism, iar cei intraţi în ea să ştie despre ce vorbesc şi să o facă în mod onest.
Au apărut în ultimii câţiva ani mai multe volume, bine mediatizate, semnate de un grup de tineri, în care se vorbeşte despre comunism într-un mod zeflemitor şi superficial, pe baza unei bibliografii evident necitite.
De pildă – dau un exemplu dîntre multe altele, dar care îmi este aproape – se vorbeşte despre „America Ogarului Cenuşiu“ de Romulus Rusan – o carte care la sfârşitul anilor ‘70 era smulsă din mâna în mâna tocmai pentru că era prima relatare cinstită despre lumea americană – ca despre un volum scris la comanda partidului pentru condamnarea capitalismului.
Singura explicaţie, în afara relei- credinţe pe care vreau să o exclud din discuţie, este că niciunul dîntre autorii analizei nu a avut curiozitatea să deschidă cartea. Din păcate, ceva similar se întâmplă chiar pe teritoriul istoriografiei propriu-zise.
Apar afirmaţii false de genul „Romanii n-au avut o rezistenţă, au acceptat de bunăvoie comunismul“, care şterg din istorie sutele de răscoale din anii ‘50-’60 împotriva colectivizării, ca şi miile de oameni, grupaţi în organizaţiile anticomuniste, care au luptat în munţi. După calculele noastre, ţăranii au reprezentat aproape 30% din deţinuţii politici.
Cum ar fi bine să se desfăşoare o dezbatere despre perioada comunista?
Ar trebui să dureze ani întregi şi să aibă loc la nivelul întregii ţări, să fie vie şi să pună fata în fata reprezentanţii diferitelor generaţii care au trăit comunismul. Să fie o discuţie nu numai despre trecut, ci şi despre viitor.
Am participat acum câteva săptămâni la o astfel de dezbatere, într-o sală arhiplina la Universitatea Complutense din Madrid, cu prilejul apariţiei versiunii spaniole a volumului meu „Proiecte de Trecut“. şi – în timp ce răspundeam tinerilor plini de curiozitate despre ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă într-o ţară de la celălalt capăt al Europei – nu
puteam să nu mă gândesc cu tristeţe ca o astfel de dezbatere nu poate fi imaginata în românia.
„Noi aveam idei, ei aveau interese“
Ce fel de intelectual vă consideraţi: implicat, activist, public?
Nu-mi place niciuna dîntre formule. Termenul consacrat este intelighenţia, acea parte a intelectualităţii căreia îi pasă de ceilalţi şi care încearcă să gândească şi să influenţeze istoria prin care trece. în ceea ce mă priveşte, am crezut întotdeauna că acela care înţelege devine responsabil pentru ceea ce a înţeles. Sau, ca să folosesc termenii unor versuri care mă obsedau la sfârşitul anilor `80: “Pentru că sunt în stare să-nţeleg/De tot ce înţeleg sunt vinovată”. Dar în condiţiile imposibilităţii solidarizării, protestul, ca şi vinovăţia, rămâneau pure abstracţiuni. Abia odată cu apariţia libertăţii care făcea solidaritatea posibilă vinovăţia ar fi devenit, în cazul neimplicării, reală. “Solidaritatea este superlativul libertăţii” a devenit una dîntre devizele Alianţei Civice.
Cu această convingere aţi intrat în viaţa publică în 1990?
Am intrat în viaţa publică tulbure a anului 1990 ca într-o apă, despre care ştiam că e murdară, convinsă că, dacă nu voi încerca să fac nimic pentru a schimba lucrurile, voi răspunde, în propriii mei ochi, şi pentru ceea ce fusese înainte. Am fost convinsă că – cel puţin în perioade cum era aceea de trecere de la un sistem la altul – civicul şi politicul se confunda.
Păstraţi regrete sau sunteţi mulţumită de ce aţi făcut?
Cred şi acum că mitingurile de sute de mii de persoane strânse în numele unor idei absolut teoretice – care pot să pară bietelor mitinguri de protest salarial de astăzi de domeniul fantasticului – au contribuit esenţial la schimbarea mentalităţilor. Momente ale adevărului şocante, la întâlnirea dîntre civic şi politic au fost, însă, evoluţia partidului care purta numele Alianţei Civice şi funcţionarea la putere a Convenţiei Democrate.
Din păcate, au trecut ceva ani până să observ că, în timp ce noi aveam idei, ceilalţi aveau interese. Iar anii se scădeau pentru mine nu numai din viaţă, ci şi din istoria literară. De altfel, între timp, clasa politică se stabilizase, se uniformizase. Prezenţa în discuţie a unor idei şi a unor principii de ordin moral ar fi apărut de-a dreptul deplasată. A interveni în aceste condiţii în luptele dîntre părţi ar fi dovadă unei naivităţi căreia nu mai aveam cum să-i cad victima.
Am intrat în viaţa publică tulbure a anului 1990 ca într-o apă, despre care ştiam că e murdară
Un muzeu al tranziţiei?
Materia primă a celor 50 de săli de la Sighet este perioada 1945 – 1989. Din 16 decembrie 1989 începe domeniul colegilor noştri de la Memorialul Revoluţiei de la Timişoara, iar un muzeu al sechelelor comunismului în românia de după 1989 nu şi-a propus încă nimeni să facă, deşi ar fi extrem de interesant.
El ar trebui să cuprindă istoria mineriadelor, a inventării şi dezinventarii de partide politice, istoria ruinării programate a proprietăţii de stat pentru a putea fi înghiţită de cei care erau puşi să o administreze, istoria eforturilor tuturor partidelor din Parlament pentru a împiedica deconspirarea Securităţii şi câte şi mai câte.
În ceea ce ne priveşte, vom continua să funcţionăm cu o audienţă care creşte exponenţial de la an la an. în pofida posibilităţilor extrem de reduse de mediatizare, vom continua să organizăm Şcoala de Vară, care a devenit o instituţie în sine, o instituţie care încearcă să contracareze felul insuficient şi formal, atunci cândnu este intenţionat generator de confuzii, în care se preda istoria recentă în şcoli.
Începând de anul trecut, jumătate din participanţi sunt adolescenţi şi jumătate profesori de istorie, iar prezenţa în calitate de conferenţiari a unor mari istorici străini, specialişti în istoria comunismului, are avantajul de a face cunoscut Memorialul şi, în acelaşi timp, de a oferi cursanţilor, un nivel intelectual ieşit din comun.
Testul Adevărului
Ce spune despre…
1 Memorialul de la Sighet. Primul memorial al victimelor comunismului din lume s-a născut din conştiinţa că fără deconstruirea “omului nou”, democraţia poate deveni nu numai ineficienta, ci chiar periculoasă. Dar dincolo de asta, Memorialul Sighet s-a născut din nevoia de a ctitori din ideile noastre despre lume şi despre istorie ceva riguros, eficient şi funcţional. Memorialul nu are nicio legătură cu viaţa politică, dimpotrivă, el este antidotul peren al efemerităţii vieţii politice. şi am avut în mod constant grijă ca niciun partid politic să nu-l poată folosi electoral.
2 Memorial pentru Bucureşti? Avem un vis: acela de a realiza la Bucureşti o replică esenţializata a Sighetului, un muzeu în care vizitatorul capitalei noastre, ruşinos de săracă în monumente şi muzee, să găsească o definiţie inteligibila şi o explicaţie plauzibilă a absurdităţii perioadei comuniste. Pentru asta ar trebui însă ca datelor, imaginilor şi ideilor stocate în computerele noastre să le fie oferită o clădire sau cel puţin un teren pe care să poată fi înălţată o clădire.
3 Eroi necunoscuţi. Pentru covârşitoarea majoritate a românilor, comunismul este o pată albă. şi nu mă refer doar la tinerii care nu l-au trăit, ci şi la adulţii care au făcut parte, fără măcar să ştie, din materia primă de producere a omului nou. Acest personaj colectiv reduce comunismul la frigul şi lipsurile ultimilor ani, aşa cum cei mai tineri îl reduc la frustrările cravatei roşii şi ale interzicerii purtării pletelor la modă.
Şi asta pentru că, deşi s-au publicat nenumărate memorii de detenţie (dîntre care unele ca “Jurnalul Fericirii“, de N. Steinhardt, ”Închisoarea noastră cea de toate zilele”, de Ion Ioanid sau “Tortură pe înţelesul tuturor”, de Florin Constantin Pavlovici – sunt, literar vorbind, adevărate capodopere), marile crime ale comunismului rămân, din lipsă de mediatizare, aproape necunoscute.
Adolescenţii, în căutare de eroi romântici, se reîntorc, dirijaţi subtil, spre portretele lui Che Guevara (căruia, de altfel, nu-i ştiu, decât fotografia), fără să fi auzit măcar de Adriana Georgescu, Aristina Pop-Săileanu sau Lucreţia Jurj, ca să dau doar trei nume feminine care şi-au înscris curajul aureolat de frumuseţe şi destinul dureros în istoria noastră romantică.
interviu apărut în “Adevărul”, 6 ianuarie 2009, www.adevarul.ro
