În perioada comunistă au fost condamnaţi politic circa 150.000 de ţărani. Între 1949 – 1962 au avut loc peste o sută de răscoale spontane împotriva colectivizării. Expoziţia „Ţăranii şi cofmunismul”, găzduita de Muzeul Satului din Bucureşti, dovedeşte că a existat o rezistenţă ţărăneasca puternică în anii comunismului.
„Dar-ar Dumnezeu să ardă temniţă de la Orade. Acolo am sazut la beci, între două ziduri răci. Fără pat, fără lumină, două luni şi-o săptămână. Acolo cât am sazut, soarele nu l-am văzut. şi primeam un sfert de pâine, mi-l aruncau ca la câine”.
Peste 150.000 de ţărani români au fost condamnaţi politic şi au ajuns în închisoare în anii comunismului, potrivit cercetărilor realizate în ultimii ani de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Acesta, împreună cu Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” şi Fundaţia Academia Civică, a deschis, ieri, pentru public, până pe 30 mai, o expoziţie intitulata chiar aşa, „Ţăranii şi comunismul”.
Hartă a revoltelor
Aici, un panou cu deportările din martie 1949, după ce, la Plenara CC al PRM, se luase decizia colectivizării, mai încolo un panou cu conace expropriate, un altul cu răscoalele împotriva colectivizării din judeţele Teleorman şi Vlasca, altul cu cele din Bihor şi Arad, primele răscoale în ordine cronologică. Pe undeva prin sală, o oală cu mălai şi alta cu făină, nişte unelte, o serie de frumoase costume populare din zonele răsculate, care contrastează cu nebunia de pe pereţi.
Eroii din sate
Pe dreapta, dintr-un panou înalt, te privesc, cu chipuri reci şi îndârjite, zecile de ţărani din Vrancea, arestaţi pentru că s-au răsculat. Îi vezi, într-o fotografie mică, pe Toader Negru, din Nereju – Putna, pe Vasile Agafitei, din Colacu-Putna, după cum vezi şi figuri de femei, pe Ileana Dantis din Spinesti, pe Cornelia Manoliu din Bârseşti. Femeile care, de regulă, trăgeau clopotul şi anunţau satul că gata!, a început revolta.
Piesa de rezistenţă a expoziţiei o reprezintă o hartă a revoltelor ţărăneşti din toată ţara, pricinuite de cote şi colectivizare: peste o sută de răscoale în circa treizeci de judeţe. Peste tot şi toate, vocile înregistrate ale unor răsculaţi, ce povestesc lupta, chinul, bătăile, teroarea.
La 12, sala „Gheorghe Focsa” a muzeului e arhiplină. Se sta pe scaune, pe lângă scaune, în picioare, şi se ascultă. Căci în primele rânduri sunt oaspeţi de seamă, adevărate monumente de curaj, ultimii exponenţi ai unei generaţii care se duce: câţiva participanţi la răscoalele ţărăneşti din perioada 1949-1962 şi urmaşi ai acestora.
Printre ei, Aurel Augustin Sas, participant la răscoală din august 1949 din satul Somosches, judeţul Arad, Ion Vacaru şi Păună Robitu, participanţi la răscoală din 1961, din Dobroteşti, Teleorman, Ion Stet din Săpânţa, Pop Roibu din Ieud, Aristina Pop Săileanu, partizana în Munţii Ţibleşului. Discursurile lor sunt scurte şi se învârt în jurul aceloraşi coordonate: cotele, foametea, greutăţile, durerea, încercările, nevoia de pământ. Ion Vacaru rezuma totul în câteva vorba: „Bătaie, altceva ce să mai spun. Pentru pământ!”.
„Mămăliga a explodat!“
Expoziţia dovedeşte, înainte de toate, că a existat în românia comunista o profundă şi puternică rezistenta ţărăneasca la colectivizare. „Expoziţia aceasta vine la şaizeci de ani de la începutul colectivizării, moment din care, în mod sistematic, satul românesc a fost distrus”, a precizat Ana Blandiana, care a subliniat importanta evenimentului: „Ani de zile am fost profund umiliţi. Ni se spunea că în românia «mămăliga nu a explodat».
Aceasta expoziţie dovedeşte că «mămăliga a explodat», că au fost mai mult de o sută de răscoale ţărăneşti în anii colectivizării. Răscoale înfrânte după ce satele au fost înconjurate de armate, ca nişte cetăţi, după ce s-a tras la întâmplare. A existat rezistenta ţărăneasca, să ne fie ruşine doar că n-am ştiut!”.
Poveste de supravieţuitor
„Domnilor invitaţi, mă scuzaţi că sunt cam ţăran. Nu ştiu cum să mă prezint în faţa dumneavoastră”, îşi începe încurcat povestea Aurel-Augustin Sas, de 79 de ani, participant la răscoală din satul Somosches, din judeţul Arad. Una din primele răscoale ţărăneşti izbucnite în ţară, după ce s-a luat decizia colectivizării, şi una dîntre acele răscoale reprimate în mod brutal.
„Vă spun scurt ca istoria noastră ar fi foarte lungă”, punctează bătrânul. şi trece în revista revolta cu glas repezit şi innecat: „Ne erau foarte greu cu cotele, din ce în ce mai mari în fiecare an, ajunsesem să mâncăm pâine de orz. Pe 30 iulie 1949 a început revolta în patru sate din Arad: Somosches, Şepreuş, Apateu şi Berechiu. Iar pe 1 august au venit cu armata şi ne-au înconjurat, au venit 35 de camioane.
Noi scandam: «Vrem pâine, vrem să treieram!», «Vrem pâine şi mălai şi pe regele Mihai!». Pe 2 august erau deja 16 ţărani împuşcaţi în cele patru sate. Au fost lăsaţi acolo peste zi şi de-abia seara luaţi şi îngropaţi într-o groapă comună”.
Avea 19 ani atunci Augustin Sas şi a scăpat ascunzându-se în lanul de cânepa „al unui activist de partid”. După o săptămână de pribegie s-a întors în sat şi a fost ridicat alături de alţi săteni. Dus la Arad, a fost bătut bine şi de-atunci nu mai aude cu urechea stânga: i-au spart timpanul. A urmat apoi procesul de la Timişoara, alături de alţi 67 de săteni. Apoi şase luni la Gherla şi încă doi la Canal. S-a întors în sat în 1952.
Revolta dur reprimată
Aurel Augustin Sas povesteşte că revolta din satul Somosches şi din satele arădene învecinate a fost organizată de agenţi ai Siguranţei, „spioni care veniseră în sat şi ne spuneau că, după ce o să înceapă revolta, o să vină americanii să ne ajute“. Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, confirma că răscoalele din Arad, alături de cele din Bihor, au fost primele mişcări din ţara împotriva colectivizării şi cele mai dur reprimate.
Din „Scânteia“, 18 martie 1989
Demiteri pe bandă
Cu o zi în urmă, la Bucureşti se desfăşurase şedinţa comitetului politic executiv al CC al PCR, iar „Scânteia” relată pe larg rezultatele întâlnirii. Discuţiile aprinse din şedinţa nu sunt expuse – ele pot fi găsite la Arhivele Naţionale – dar de sub frazele seci din „Scânteia” răzbate tensiunea momentului: „Pornind de la activitatea nesatisfăcătoare din domeniul financiar-bancar, (…) în cadrul şedinţei s-a hotărât eliberarea din funcţii a tovarăşilor Neculai Ibanescu, viceprim-ministru, Gheorghe Paraschiv, ministru de Finanţe, Florea Dumitrescu, guvernatorul Băncii Naţionale şi Nicolae Eremia, preşedintele Băncii pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, vinovaţi de grave încălcări ale prevederilor legale în ce priveşte acordarea de credite în agricultură.”
Corespondenţii voluntari
„Scânteia” publică din cândîn când„scrisori ale oamenilor muncii” – cel puţin aşa era titlul rubricii. însă citind conţinutul, aflai că, de fapt, era vorba de aşa-numiţii colaboratori voluntari ai „Scânteii” care informau ziarul, conştiincios, despre tot ce se petrecea în judeţ, bun sau rău. De pildă, Nicu Sbuchea a urmărit „corpul de control numărul 5 al oamenilor muncii din Haţeg” şi a transmis că „la magazinul 59 de încălţăminte marfa e frumos aranjată, dar sunt inundaţii repetate”.
Eveniment editorial
„Scânteia” îşi informează cititorii că a apărut cel de-al 16-lea volum al „Operelor” poetului Mihai Eminescu. Ziarul concluzionează ca multe dîntre documentele volumului compun imaginea unui Eminescu „plin de iniţiative ca revizor şcolar, intelectual patriot, cu o înaltă conştiinţa profesională şi civica”.
De Florentina Tone
Articol apărut în „Adevărul”, 18 martie 2009, www.adevarul.ro
