Doina Cornea, această Doamnă a singurătăţilor discrete, a împlinit 80 de ani.
La 30 mai a.c., Doina Cornea a împlinit 80 de ani. Citisem proaspăt apărută sa carte („Jurnal – ultimele caiete”, Fundaţia Academia Civică, 2009) şi mă pregăteam să comentez minunatele ei însemnări despre puterea fragilităţii şi fragilitatea puterii. Sâmbătă seară am dat întâmplător peste un canal TV cu o audienţă modestă, unde mai multe personalităţi publice o omagiau pe Doina Cornea. Am aflat abia atunci, spre ruşinea mea, că dna Cornea împlinea o vârstă rotundă. Nevolnica noastră presa a avut spaţiu pentru orice şi oricine, nu şi pentru Doina Cornea.
Cu siguranţă că această Doamnă a singurătăţilor discrete nici nu şi-ar fi dorit altceva, aşa cum, singură împotriva tiraniei, a acţionat mereu tăcut, fără zarvă şi asumându-şi toate riscurile de suferinţă şi moarte pregătite să se abată asupra-i.
În „Cuvântul editorului”, Ana Blandiana mă ajută să înţeleg pentru ce este, de fapt, atât de greu să scrii despre o persoană ce pare întruchiparea simplităţii absolute: „Doamna Doina Cornea (e de-a dreptul ciudat cum acest nume nu poate fi folosit fără apelativul de reverenţă) este o fiinţă stranie nu numai prin cantitatea disproporţionata de îndrăzneală pe care o conţine, ci şi prin amestecul de sfială şi severitate, de duioşie şi de lipsa de complezenţă, de compasiune şi de neînduplecare cu care priveşte în jur şi în sine însăşi”.
Recitesc aceste pagini de jurnal acoperind perioada 1988-2008, cărora li se adăugă un consistent dialog purtat cu Ariadna Combes şi Leontin Juhasz şi moderat de Georgeta Pop. Redescopăr aceeaşi Doină Cornea de o admirabilă tenacitate în susţinerea şi aplicarea principiilor sale. E sfielnica, dar necruţătoare. Idei care striveau comunismul şi deveneau lesne aducătoare de moarte erau prezentate autorităţilor comuniste cu un aer uşor amuzat.
Doina Cornea rămâne cel mai complet, mai organizat şi mai disciplinat disident roman rămas în viaţă: a răspândit carti-samizdat; a fost conectată la toate manifestările de masă ostile comunismului (din ’77 – Valea Jiului, în ’87 – Braşov); a adresat numeroase scrisori deschise autorităţilor comuniste şi internaţionale; s-a priceput să scoată din ţara articole care au ajuns la „Europa Liberă”; a reuşit să găsească solidaritate, sub formă de nume şi semnături, pentru opoziţia la abuzurile regimului (de exemplu – lungă listă de persoane căutate şi spontan convinse de Doina Cornea să demaşte şi să acuze dementa ceauşista cu „modernizarea satelor”).
Le-a scris preşedintelui Ceauşescu, preşedintelui Consiliului de stat, Solidarităţii poloneze, preşedintelui Mitterand, guvernelor occidentale, Papei Ioan Paul al II-lea, Consiliului Europei etc. A împânzit presa occidentală, de la „Newsweek” la „L’Esprit”, cu acuzaţiile sale demolatoare la adresa unei dictaturi care a capitulat în fata curajului firavei doamne Cornea. Buldozerele comuniste s-au blocat în faţa unei trestii. A îndurat formele bincunoscute de tortură fizică şi psihică. Minimele drepturi la demnitate umană i-au fost refuzate.
A strâns din dinţi şi nu s-a clintit. Nu i-a păsat de existenţa ei şi s-a rugat lui Dumnezeu s-o ierte pentru că punea în pericol viaţa familiei şi a unor prieteni. Privesc o fotografie din ’90, la Bruxelles, în care Doina Cornea apare la o ceremonie lângă Vaclav Havel. Nimeni în afară dnei Cornea n-ar fi fost mai potrivit pentru o asemenea alăturare.
de Radu Calin Cristea
articol apărut în “Adevărul”, 2 iunie 2009, www.adevarul.ro