Scriitoarea spune că felul catastrofic în care funcţionează Justiţia dă posibilitate clasei politice să se complacă în mediocritate şi impostură, stare de fapt care ne împiedică să evoluăm.
Entuziasmul frumos şi naiv al intelectualilor români din anii `90 este, poate, cel mai bine întruchipat de scriitoarea Ana Blandiana. Protestele şi acţiunile organizate pentru înlăturarea exponenţilor vechiului regim politic, desfăşurate acum aproape două decenii, au contribuit, indiscutabil, la înscrierea României pe linia democraţiilor de tip occidental.
Ana Blandiana era una dintre vocile unei societăţi civile mult mai responsabile, care a determinat de altfel prima alternanţă la putere din ţara noastră, după aproape jumătate de secol de autoritarism. Preţul plătit nu a fost mic, iar dezamăgirile s-au ţinut lanţ. Privind retrospectiv, poeta nu regretă implicarea în viaţa publică postdecembristă, însă este profund dezamăgită de ceea ce a urmat. „La masa Adevărului”, Ana Blandiana a pus în evidenţă fisurile democraţiei româneşti şi a explicat de ce elita noastră preferă discreţia în aceste vremuri cel puţin ciudate.
„Societatea civilă, o rampă spre zona politică”
Adevărul: Mai avem societate civilă în România?
Ana Blandiana: Da, dar altfel decât arăta ea în anii ’90. Poate că modul acesta de a exista este mai „politically correct“, aşa cum este ea acum, pe mici fragmente, specializată pe nişte teme perfect delimitate. E clar că nu mai avem organizaţii care să scoată sute de mii de oameni în stradă, cum făcea Alianţa Civică în anii ’91-’96. Problema societăţii civile nu este dacă există sau nu.
Există şi cred că sunt mulţi oameni care se dedică fără să ceară nimic unor organizaţii care ajută fiinţe nefericite, sau care încearcă să limiteze corupţia sau să supravegheze aplicarea legilor. Problema este în ce măsură au resurse şi pârghii pentru a acţiona, pentru că una dintre formele de manipulare – mi-e teamă că acest cuvânt va reveni destul de des în discuţia nostră – este aceea că se subliniază tot timpul, mai ales după integrarea europeană, că este consultată societatea civilă şi de fiecare dată este vorba de o formă fără fond.
Este societatea civilă o rampă de lansare pentru zona politică?
Evident, asta s-a întâmplat. Nu ştiu dacă ea este făcută pentru asta. Nu sunt sigură că asta este ceea ce trebuia să se întâmple. Însă este evident că s-a întâmplat, mai ales la nivelul trecerii dinspre sindicate spre clasa politică.
Cum găsiţi activitatea de astăzi a unor organizaţii civice care în anii ’90 influenţau deciziile până la cel mai înalt nivel?
Am impresia că „21 Decembrie“ – ştiu din ziare, din auzite – a reacţionat până la CEDO pe anumite teme. Este o organizaţie care după o perioadă în care părea că nu mai există a renăscut şi se vede. În ceea ce priveşte Alianţa Civică, este pentru mine o adevărată dramă că o organizaţie care avea asemenea importanţă în viaţa publică nu o mai are aproape deloc. Am hotărât să mă retrag şi să nu mai candidez la conducerea Alianţei Civice în momentul în care nu mai puteam să răspund eficient de două organizaţii care cereau fiecare o dedicare exclusivă.
Alianţa Civică începuse realizarea Memorialului de la Sighet, iar ani de zile, între 1993 şi 2000, am mers în paralel ocupându-mă de amândouă, într-un mod aproape sinucigaş şi cu siguranţă împotriva destinului meu de scriitor. Dar a venit un moment în care nu s-a mai putut, pentru că Memorialul a devenit o instituţie internaţională, a necesitat o prezenţă continuă, o activitate complexă şi nu mai puteam să le fac pe toate. Şi mai e ceva: o organizaţie nu trebuie să existe doar prin sacrificiul unor persoane, am fost convinsă că era nevoie de o schimbare a conducerii, ca de un test.
„Anii 1848 şi 1989 seamănă enorm”
De ce intelectualii care erau vectori de mesaj în anii ’90 au făcut pasul înapoi după 2000?
M-am implicat în povestea cu Memorialul, o implicare utilă şi profundă, care a venit ca o soluţie, ca o concluzie a faptului că implicarea în viaţa publică pur şi simplu nu ducea la mare lucru. Atunci, concluzia a fost că, de fapt, schimbările, care nu se produc în pofida entuziasmului şi a dorinţei noastre, trebuie începute de undeva mult mai adânc. Acel adânc este reprezentat de cei 50 de ani de comunism, necunoscuţi sau cunoscuţi în mod fals.
În cât timp se vor şterge urmele comunismului?
Afişul „Memorialului“ care îmi place cel mai mult reprezintă doi copii privind prin vizeta unei uşi – care nu au pozat, ci au fost surprinşi cu o expresie de tristeţe mirată -, iar deasupra scrie: „Vreţi să înţelegeţi România de azi? Vizitaţi Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet!“ Sunt absolut convinsă de faptul că în societatea românească de azi toate piedicile ţin de reziduurile comunismului, de ceea ce a lăsat în urma lui. Asta dacă a plecat… Şi la nivelul persoanelor, şi la nivelul mentalităţilor, şi la nivelul metodelor de lucru. M-aţi întrebat de ce s-au retras intelectualii… Era normal să se retragă. Normalitatea asta s-a verificat şi în 1848.
Am spus – şi nu numai eu – că anii 1848 şi 1989 seamănă enorm prin felul în care s-au desfăşurat lucrurile în mai multe ţări deodată, prin felul în care se simte o anumită organizare subterană a lor. Şi felul în care totul s-a petrecut, pentru că se ajunsese la un impas care putea să devină exploziv. Ei bine, şi în 1848 au apărut în prim-planul vieţii publice oameni de cultură. Amintiţi-vă că Lamartine a condus Franţa. La noi, Bălcescu. Oameni care, în măsura în care s-au format alţi politicieni profesionişti, iar ei nu erau dispuşi să-şi lase destinul artistic sau intelectual, s-au retras şi le-au luat locul profesioniştii. Problema e cum sunt profesioniştii şi în ce măsură nivelul intelectual al celor retraşi se compară cu nivelul celor rămaşi. De altfel, trecerea lor prin viaţa publică în anii 90 nu a dus – nu din vina lor! – la câştigurile scontate.
Noţiunea de „profesionist” în România a ajuns să te ducă cu gândul la chestiuni subversive…
Există însă un profesionism care e în plină expansiune: profesionismul şmecheriei. Când am spus că clasa politică nu este la acelaşi nivel intelectual cu intelectualii care s-au retras, imediat mi-a venit în minte „da, dar poate că nu înseamnă că este lipsită de inteligenţă, ci doar că îşi foloseşte inteligenţa nu spre binele public, ci pentru a acumula fiecare mai mult sau a spre a se plasa fiecare mai avantajos”. Mihai Ralea spunea că românii sunt un popor format din indivizi urmărind să se salveze fiecare singur. E o bună definiţie a actualei clase politice româneşti.
„Alianţa Civică nu a putut influenţa deciziile între 1996 şi 2000”
E corect ca intelectualii să facă, în aceste momente, un pas înapoi?
Nu mi se pare corectă întrebarea. Nu poţi să-i învinovăţeşti pe cei care au încercat şi nu li s-a dat nicio şansă. Luaţi cazul meu. Eu, împotriva tuturor intereselor mele, am intrat ca într-o apă murdară în viaţa publică, ştiind că nu ştiu să înot. Am petrecut mai mult de zece ani organizând împreună cu alţi colegi de elită o mare organizaţie, un mare ONG, cu filiale în fiecare judeţ. Numărul membrilor depăşind suta de mii. Această organizaţie a fost implicată şi a reacţionat, timp de zece ani, la tot ceea ce se întâmpla. Fără ea nu s-ar fi petrecut rotaţia la putere în lipsa căreia nu se putea spera nimic.
Dar în momentul în care – şi acesta este una dintre explicaţiile estompării Alianţei în viaţa publică – cei aduşi la putere de acest elan civic au devenit noii demnitari, au făcut tot ce au putut să taie legătura cu societatea civilă. Noi am anunţat că rămânem o interfaţă între populaţie şi putere şi că vom continua să privim cu un ochi sever pe cei pe care noi i-am adus la putere. Iar în măsura în care erau oneşti, trebuiau să ne fie recunoscători. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat. Mai mult, acum îmi dau seama ce naivitatea enormă conţinea această analiză, corectă din punct de vedere teoretic.
În această situaţie era greu să mai ceri cuiva să continue, cu atât mai mult cu cât răspundeam pentru ceea ce se întâmpla fără să putem influenţa ceea ce se întâmplă. După 2000, au fost lucruri infinit mai grave, pe care însă le-am suportat cu mai multă indiferenţă, pentru că nu-i cunoşteam şi nu avusesem iluzii despre cei care le făceau. Când criticam Convenţia Democrată o făceam nu în comparaţie cu alte partide, ci în comparaţie cu idealurile şi speranţele pe care le pusesem în ea.
Simţeaţi un disconfort cauzat de responsabilitate pe care v-aţi asumat-o…
Îmi amintesc o întâmplare din campanie, în 1996, într-un sat din Dâmboviţa, unde un ţăran bătrân – era o sală plină cu ţărani, eu venisem cu diverşi candidaţi ai Convenţiei – s-a ridicat şi a spus: „Doamna Blandiana, noi pe dumneavoastră vă ştim. Pe ceilalţi, nu. Vă spunem drept: noi l-am iubit pe domnul Iliescu şi l-am votat, dar şi-a bătut joc de noi. De unde ştiu că n-or să-şi bată joc şi ăştia ai dumneavoastră?! Dacă se va întâmpla asta, noi o să considerăm că dumneavoastră aţi minţit…“ Această scenă am revăzut-o în coşmar de nenumărate ori.
Aveţi vreo explicaţie pentru ce s-a întâmplat în perioada 1996-2000, mai ales că aţi avut şi dezamăgiri în plan personal? De ce s-a sfârşit prost?
Dezamăgirea era în plan politic, în plan general. În plan personal, eu am avut întotdeauna recursul la literatură şi, din fericire pentru mine, deşi tot ce-am trăit a fost timp furat literaturii, am continuat să scriu pentru că aşa m-a făcut pe mine Dumnezeu, asta era înscris în codul meu genetic. În 1996 nu au fost susţinuţi nişte oameni, ci schimbarea. A schimba lucrurile însemna a schimba vechile structuri de putere.
Ştiam că este greu şi nu le reproşam că nu reuşesc, ci că nu încearcă să schimbe. Răspunsul, în general, era că, abia ajunşi acolo, au descoperit adevărata stare de lucruri şi cât de puternice erau vechile structuri. Şi atunci, probabil, în loc să încerce să le distrugă, s-au adaptat la ele. Asta nu înseamnă însă că încet-încet nu le-au şi deteriorat, că nu a fost un progres. Perioada Convenţiei a însemnat un progres de asemenea intensitate, încât la revenirea la putere a lui Iliescu, cei din jurul său au fost obligaţi să se adapteze mentalităţilor schimbate de perioada anterioară.
Totuşi, evoluţia a fost mult mai firavă decât în Ungaria, Cehia sau Polonia.
Să ştiţi că nu trebuie să idealizăm. Situaţiile în fiecare dintre aceste ţări sunt de o complexitate enormă şi departe de a-i face mulţumiţi pe locuitorii ţărilor respective.
De ce la ei s-a putut mai repede?
În primul rând, ei au început înainte de 1989. I-am admirat pe polonezi pentru în felul în care ştiu să îşi gândească istoria şi să pună accentele în aşa fel încât să fie înţeleasă de ceilalţi. Prin sărbătorirea de acum câteva săptămâni a 20 de ani de la victoria în alegeri a „Solidarnosci”, polonezii au subliniat faptul că au învins în alegeri libere comunismul cu mai mult de o jumătate de an înaintea căderii lui simbolice. Faptul că existase „Solidarnosci”, că existase revoluţia maghiară a marcat evoluţia ulterioară a Poloniei, a Ungariei… Asta a contribuit la un tip mai rapid de progrese, care, de altfel, s-au blocat destul de repede, mai ales în Ungaria.
Noi avem tendinţa să idealizăm situaţia altora şi să ne fie ruşine de noi, dar momente dramatice au existat peste tot, la fel şi mari reziduuri. Aeroportul din Gdansk se cheamă „Lech Walesa”, care este un om încă tânăr. Este un om politic care are adversari şi totuşi această sărbătoare a fost o apoteoză a lui pentru că toată lumea a înţeles că, recunoscându-i meritele, fac un bine Poloniei. Şi nu puteam să nu mă gândesc la un lucru: Doina Cornea, care timp de câţiva ani de zile ne-a ţinut locul tuturor, a ţinut locul poporului român în conştiinţa lumii, Doina Cornea a fost în acest timp foarte bolnavă, a împlinit 80 de ani. Puteţi să-mi spuneţi câte ziare i-au consemnat, i-au omagiat contribuţia? Cine a sărbătorit-o?
Şi presa e produsul societăţii…
Nu e vorba de presă. Presa e o oglindă a societăţii. Statul român ar trebui să-şi cultive rădăcinile, să-şi omagieze eroii. N-o să înţeleg niciodată de ce statul român nu se laudă cu faptul că în România s-a făcut primul memorial al victimelor comunismului din lume. Este o realitatea care, în acest an aniversar, se subliniază în toate dezbaterile internaţionale organizate pe tema căderii comunismului. Mai puţin în ţară. Noi, care suntem mereu pe ultimele locuri în tot felul de domenii, ar trebui să spunem că aici suntem primii, că următorul memorial, cel de la Budapesta, s-a făcut după 11 ani. Am obţinut egida Consiliului Europei într-o perioadă, după „mineriade”, în care România nu era nici membră a Consiliului Europei. Dar pe nimeni nu interesează aceste detalii…
„Răul profită de libertate mai mult decât binele”
Sunt politicienii de astăzi produsul sistemului de dinainte de 1989 sau mai degrabă al tranziţiei?
Sigur, sunt produsul sistemului de dinainte de 1989, însă în acelaşi timp au fost votaţi de poporul român de azi. Marea problemă e aceea a manipulării, a măsurii în care oamenii pot fi convinşi de un lucru sau de un altul. Mai e ceva: de la o anumită vârstă, 60 de ani să zicem, tot ce este nou sperie.
Această caracteristică a psihologiei umane a fost folosită şi manipulată în politică, dar nu numai la noi. Îmi amintesc un exemplu aproape fantastic de manipulare: „Băieţii de pe Calea Victoriei” – îmbrăcaţi la fel, tunşi la fel – erau copii luaţi de la orfelinate şi transformaţi în securişti. Securitatea a avut această idee – absolut extraordinară ca pătrundere a psihologiei omeneşti – de a utiliza în scopurile ei nişte fiinţe nedreptăţite de soartă şi care îi urau pe ceilalţi, pentru că ceilalţi aveau părinţi, casă.
Le-au asigurat trebuinţele primare.
Da, fără discuţie! Mult mai profund este faptul că au direcţionat politic o ură, o nemulţumire existenţială. Acestor copii le făcea plăcere să-i supravegheze şi să-i persecute pe ceilalţi pentru că aceştia erau mai fericiţi decât ei, pentru că Dumnezeu îi făcuse aşa. Deci se manipula ceva de natură infinit mai profundă decât politica.
Dar aceasta e o practică curentă şi în cadrul serviciilor secrete occidentale…
Cu cât ne apropiem de lumea liberă, cu atât ne dăm seama că e departe de ceea ce visam noi. M-a impresionat un discurs al lui Lech Walesa în care a spus: „Am luptat pentru nişte lucruri care îmi erau extraordinar de clare: libertate, democraţie, capitalism. Tot ce pot să vă mărturisesc este că azi nu mai sunt nici pe departe la fel de sigur. Libertatea există, dar mi se pare că răul profită de ea mai mult decât binele“.
Ce a rămas după fenomenul „Piaţa Universităţii“?
A rămas sentimentul că exorcizarea era posibilă. Toţi cei care au trăit acele zile le păstrează o amintire absolut magică. Asta provine din faptul că a fost ca un proces de limpezire. Nu înseamnă neapărat că toţi cei care fuseseră în Piaţa Universităţii erau sfinţi. Dimpotrivă, acest sentiment de eliberare venea din faptul că în sfârşit spuneau ceea ce credeau după ce avuseseră remuşcări şi se simţiseră umiliţi, timp de decenii, pentru că mereu se lăsaseră terorizaţi şi turnaţi în tipare de alţii.
„Tinerii nu mai au repere intelectuale”
De ce tinerii nu mai au dorinţă de schimbare?
Ceea ce mi se pare grav este că majoritatea nu mai au repere intelectuale, ca să nu mai vorbim de cele morale. Un profesor de la arhitectură mi-a spus că, în timp ce preda stilul bisericilor construite de Ştefan cel Mare, i-a venit să întrebe în ce secol a domnit acesta. Şi din tot amfiteatrul n-a ştiut nimeni, iar când le-a reproşat au spus că pot găsi oricând pe Google. Asta e greşeala de bază: Google poate să-ţi dea informaţii, dar nu poate să-ţi dea viziunea. Dacă habar nu ai care sunt structurile acestei lumi, criteriile, Google nu este decât o pleavă, neîntrebuinţabilă, de date.
Este vorba despre slaba pregătire intelectuală a tinerilor de azi?
Tinerii de astăzi sunt copiii unor părinţi care ei înşişi nu mai aveau criterii. Aceasta este una dintre cauze. La Sighet funcţionează o şcoală de vară, unde se intră cu concurs, cu o temă pe care se face o lucrare. Într-un an, tema a fost „Cum aş vrea să fie familia mea“. În general am avut grijă să dăm teme care să nu poată fi copiate de pe internet, ca să îi obligăm să gândească.
Cel mai mult m-a impresionat faptul că relaţia sufletească pe care o mărturiseau nu era cu părinţii, ci cu bunicii. Tot ce respectau şi tot ce ştiau era de la bunici. Recursul la bunici era punctul lor de sprijin. În schimb, îşi priveau destul de critic părinţii, pentru duplicitate, pentru faptul că nu aveau timp pentru ei. Toţi – deşi erau încă adolescenţi – au scris că vor să aibă copii şi că se vor ocupa de copiii lor mai bine.
Ar putea fi o cauză a ceea ce se întâmplă în România?
O cauză e şi şcoala. Şcoala este clar în degringoladă şi merge din rău în mai rău. Această degringoladă este cu atât mai gravă cu cât se desfăşoară pe un fond internaţional la fel de nesigur. Tot ce ţine de hotărârile de la Bologna e o catastrofă. Toamna trecută mi s-a lansat o carte de proză, în versiune spaniolă, la universitatea din Madrid.
Când am ajuns, am descoperit că toate culoarele erau pline de tineri băgaţi în saci de dormit. Am întrebat ce se întâmplă şi am aflat că e o grevă împotriva hotărârilor de la Bologna. Apoi, deşi erau în grevă, au venit la lansare, unde a fost o discuţie pasionantă. M-a impresionat că erau interesaţi de ce a fost la noi, vroiau să facă comparaţii cu ce fusese la ei. La un moment dat m-am întrebat dacă într-o universitate din România aş putea avea o discuţie atât de serioasă.
Aţi încercat să mergeţi în universităţi, să vorbiţi cu studenţii?
Ce înseamnă am încercat? Nu eu trebuie să cer să mă duc… Era o perioadă în care nu puteam să răspund la toate invitaţiile şcolilor, universităţilor. Acum nici nu se mai pune problema. De la şcoli sunt invitaţii, dar pentru clasele mici, eu având şi cărţi pentru copii.
La clasele mari, în urmă cu 4-5 ani avusesem un termen de comparaţie. Fusesem invitată la un liceu în Bucureşti şi la vreo săptămână după, mă găseam în Italia pentru a lua un premiu, călătorie care a presupus şi efectuarea unor vizite în şcoli. Comparaţia a fost absolut dezavantajoasă pentru România. Italienii erau mult mai interesaţi de discuţii, de idei, de poezie, de cum trebuie trăit.
„Justiţia depinde de clasa politică”
Cât va trebui să mai treacă, în opinia dumneavoastră, până să avem o societate aşezată?
Cred că pot să vă răspund destul de ferm: după ce justiţia va fi justiţie, iar şcoala îşi va găsi un rost. Justiţia este însă esenţială, clasa politică depinde de ea. Acum justiţia depinde de clasa politică. Iar felul catastrofic în care funcţionează justiţia dă posibilitate clasei politice să fie ceea ce este. În măsura în care justiţia nu se va reforma… Sper că acest control al UE va continua şi nu se va opri decât atunci când se vor vedea schimbări reale.
Riscaţi un pronostic?
Dacă justiţia nu se schimbă, răspunsul este „niciodată”. Sunt sigură că aici este punctul cheie.
Ce vă deranjează când ieşiţi pe stradă?
Un anumit tip de bădărănie şi indiferenţă. Aici intră şi murdăria, şi vulgariatea, şi violenţa. Dar ceea ce este de speriat este că bădărănia şi şmecheria au devenit nişte noţiuni atât de ferm dominante, încât cel care nu este şmecher sau bădăran nu e bănuit că nu vrea să fie aşa, ci că nu poate să fie aşa. E socotit fraier şi dispreţuit.
Clasa politică actuală cultivă şmecheria de care vorbiţi…
În general, clasa politică este o problemă la nivel mondial. Peste tot în lume cine care talent literar se face scriitor, cine vrea să construiască case se face arhitect, iar dacă nu are talent se face politician şi îi conduce pe ceilalţi. Chiar dacă sunt politicieni respectabili azi, trebuie spus că au trecut decenii de când nu mai există mari personalităţi în politică. Mă refer la politica europeană.
E o criză generală?
Da. Nu pot să-mi închipui ajungând în politica de azi un De Gaulle sau un Adenauer.
Nici contextul nu mai e acelaşi…
Sigur că nu mai este. Şi acolo lucrurile sunt din ce în ce mai schematice, mai nivelate. Noi ajungem să intrăm în lumea liberă în momentul în care aceasta nu mai seamănă cu idealul spre care tindeam. E destul să ne gândim la noţiunea de political correctness, care seamănă atât de mult cu cenzura interioară de care mie mi-era cel mai frică. Am început să scriu „Sertarul cu aplauze“ cu gândul că va apărea postum (pentru că nu credeam să trăiesc mai mult decât Ceauşescu) tocmai ca să nu funcţioneze cumva o cenzură interioară. Asta ca să fiu cu adevărat liberă.
„Ceauşescu a cerut să fie oprite tramvaiele în Oslo”
Sunt şi exemple pozitive – Suedia, Norvegia – unde găsim politicieni de înaltă clasă…
Norvegia este modelul meu de ţară. Într-adevăr, felul în care gândeşte şi trăieşte norvegianul este ceva minunat. Principala calitate este un anumit tip de modestie. Mi-au apărut în Norvegia două cărţi, am fost la festivaluri de poezie şi de fiecare dată am fost profund impresionată de acest fel al lor de a lua doar cât au nevoie. Am întrebat-o pe una dintre traducătoarele mele, după ce umblasem cu ea prin Oslo, dacă are carnet de şofer. Mi-a spus că are.
Am întrebat-o dacă are maşină. Mi-a răspuns că are. Am întrebat-o fiindcă nu am văzut-o conducând. Replica ei a fost: „În oraş?!“ Uitaţi-vă la Bucureşti, unde nu se mai poate trăi din cauza maşinilor. Toţi cei cu bani îşi cumpără maşini cât mai mari şi cât mai multe. Toţi umblăm cu maşini, când autobuzele au început să circule bine.
Au început să circule bine pe fondul faptului că din ce în ce mai mulţi circulă cu maşina personală…
În Norvegia m-a întrebat cineva despre îngerii care apar în paginile mele şi ţin minte că am răspuns: „E clar că există o deosebire de mentalitate între noi. Pentru mine, stând într-o staţie de autobuz unde scrie că autobuzul va veni la 11.02 şi el soseşte chiar atunci, aceasta este ceva mai supranatural decât dacă ar fi apărut lângă mine un înger, pentru că pe îngeri îi ştiu din poze, din copilărie”. Vă mai spun o poveste. La lansarea versiunii norvegiene a cărţii mele „Proiecte de trecut“, în 1993, la Universitate din Oslo era foartă multă lume.
I-am rugat ca înainte de a-mi pune întrebări să mă lase pe mine să le pun o întrebare. „Cum se face că aţi venit atât de mulţi să staţi de vorbă cu un scriitor dintr-o ţară despre care ştiţi puţine lucruri, care nu seamănă cu a dumneavoastră?“, i-am întrebat. Mi-au răspuns că Ceauşescu fusese în Norvegia, iar norvegienii rămăseseră şocaţi de faptul că Ceauşescu – fiind găzduit în Palatul Regal, mai modest decât al nostru – a cerut să fie oprite tramvaiele, care circulau pe lângă palat, pentru că nu putea să doarmă. Asta a produs uimirea unor oameni care se gândesc la ceilalţi, înainte de a se gândi la ei înşişi. „Suntem curioşi să citim cartea şi să vedem cum este poporul condus de un om care a fost în stare să ceară aşa ceva”, mi-au mărturisit viitorii mei cititori.
„Un meşter în loc de bani ne-a cerut cărţi”
De ce literatura română nu se mai apropie ca valoare de aceea de acum 30 de ani?
Părerea mea este că există mulţi scriitori buni şi acum. În privinţa impactului în societate… Gândiţi-vă că, înainte, prin poezie şi teatru se respira. Acolo erau ultimele molecule de libertate, din care vroiau să respire toţi. Îmi amintesc că a venit la noi să ne repare nu-ştiu-ce un meşter care în loc de bani ne-a cerut cărţi. Am scos o carte şi i-am dat-o. Ne-a cerut câte două, motivând că are doi copii şi că tot ce poate să le lase sunt două biblioteci. Puteţi să vă imaginaţi astăzi aşa ceva? Cultura era o formă de supravieţuire.
Puţină lume mai are aplecare spre zona culturală…
Asta la noi, dar în lume, în ultimii aproape zece ani, e un fel de întoarcere spre spiritualitate. Numărul festivalurilor de poezie în anii 1999-2005 crescuse exponenţial. Nu puteam să răspund la toate solicitările. Peste tot erau mulţi cititori, poeţi veniţi din toată lumea, o mare risipă de fantezie cum să facă lucrurile mai interesante, ca să atragă cât mai mulţi.
Senzaţia mea era că oamenii ajunseseră la un fel de limită a materialităţii. Ideea consumului dincolo de care nu există nimic până la urmă poate să sufoce. Şi oamenii au înţeles celebra frază a lui Malraux: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“. Nu vorbim neapărat de religiozitate, deşi şi ea e în expansiune, ci de o întoarcere spre spritualitate. Oamenii încep să descopere că nu pot trăi numai cu mâncare.
Poate criza are un rol curativ, din acest punct de vedere.
În sensul ăsta e posibil şi chiar sper să fie aşa.
„Societatea civilă nu mai poate genera schimbarea”
Ar fi posibil ca mulţi dintre intelectuali să se aşeze la o masă şi să facă un proiect pentru România?
Bineînţeles că ar fi posibil, dar la ce ar folosi? Cu siguranţă nimeni nu le-ar lua în seamă propunerile. Decât în măsura în care prin ele s-ar putea îmbogăţi cei de care depinde punerea lor în aplicare.
Deci nu mai credeţi că zona civică poate genera o schimbare în România?
Pe termen scurt, din păcate, nu. În acest moment şi la acest nivel al vieţii politice, şi în acest an mai mizerabil decât alţii, pentru că este an electoral, sigur nu. Zona civică există doar prin modul în care i se manipulează numele, fără să fie manipulată ea însăşi. Prin ’94-’95, ţin minte că fuseseră inventate nişte ONG-uri care susţineau PDSR-ul. Erau clonate ca în oglindă diverse organizaţii.
Acum lucrurile s-au schimbat, acum se anunţă că a fost consultată şi societatea civilă, eventual sunt chemate să-şi dea cu părerea la televizor nişte personaje care nu sunt niciodată cele care pun probleme. M-aţi întrebat dacă societatea civilă există. Organizaţia „Salvaţi Bucureştiul“, care în ultimul timp este cea mai importantă organizaţie civică din România, este vizibilă şi depune un volum de muncă enorm, cu argumente. Cu toate acestea, nu reuşeşte să împiedice nimic. În acest timp, aprobările curg, cu încălcarea tuturor legilor, a tuturor intereselor oraşului.
Se poate schimba situaţia actuală doar prin vot?
Răspunsul meu ar fi da, dacă aţi putea să-mi daţi nişte exemple de personalităţi pe care, votându-le, să fim siguri că, o dată alese, nu-şi vor urmări doar propriile interese.
Vedeţi posibilă apariţia unui nou partid pe scena politică?
Să ştiţi că toată viaţa am luptat ca să-mi păstrez rezervele de naivitate ale copilăriei. A fost o formă de a supravieţui, dar am şi eu o limită în ceea ce priveşte naivitatea.
de George Rădulescu
articol apărut în „Adevărul”, 17 iulie 2009, www.adevarul.ro
