un articol de Ioana Pătrăşcoiu
„Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.”*
Stai prost cu memoria? Vino aici. Crezi că nu ai fost afectat de comunism? Vino aici. Dacă stăm prost azi ca ţară este şi din cauza a aceea ce s-a întâmplat în astfel de închisori.
Stai prost cu imaginaţia? O echipă de istorici, arhitecţi, constructori şi designeri au avut grijă să amenajeze fosta închisoare astfel încât, după o simplă vizită şi câteva ore, să înţelegi ce anume s-a întâmplat după Al Doilea Război Mondial, de ce şi mai ales cum.
În acest sens, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei se apropie foarte multe de conceptul de muzeu occidental, interactiv şi, prin asta, “mai” educativ. Înainte de a ajunge la celule treci prin Sala hărţilor şi România închisorilor. Intelectuali, ţărani, preoţi, negustori, meseriaşi, militari, studenţi, elevi, minori, femei – adică vreo 600 000 de persoane care au fost arestate şi condamnate (cu sau fără proces) în perioada 1945 – 1989 pentru că erau consideraţi periculoşi de către regim. Minori, da?
Sălile şi anumite celule au fost amenajate (panouri informative, fotografii, hărţi, recuzita detenţiei, obiecte, touch screen-uri, aparate audio, instalaţii audio-video) astfel încât să ilustreze asaltul comunist, colectivizarea forţată, distrugerea partidelor politice, rezistența, represiunile etnice şi religioase, deportarea în Bărăgan, mişcarea deţinuţilor dintr-o închisoare în alta, particularităţile unor destine.
Mi-a rămas în minte Ilie Lazăr, un maramureşean carismatic, fruntaş al Partidului National Ţărănesc, condamnat la 12 ani de temniţa grea. Încarcerat întâi la Galaţi, este transferat la 15 august 1951, împreună cu ceilalţi membri ai „lotului Maniu”, la închisoarea din Sighet. Această detenţie chiar în oraşul de care era aşa de legat îl va face pe Ilie Lazăr să spună: „De-ar şti maramureşenii mei că sunt aici, ar îmburda (răsturna) închisoarea asta cu totul!”. În iulie 1955 este transferat la închisoarea din Râmnicu Sărat. Datorită activităţii sale, considerată ca fiind “deosebit de periculoasă pentru securitatea statului”, după expirarea celor 12 ani de temniţă, este dus în lagărul de muncă Periprava, din Delta Dunării. După expirarea a acestei pedepse, este recondamnat la alte 72 de luni de muncă forţată, fiind eliberat abia la 9 mai 1964, prin graţierea generală.*
Mai este apoi celula în care a murit Iuliu Maniu. Stai în mijlocul încăperii albe, goale, vezi patul de fier, „îmbrăcămintea” deţinutului, fereastra cu zabrele prin care se vede holul închisorii şi … Cât timp ne-a luat să condamnăm comunismul?
În curtea interioară se găseşte “Cortegiul sacrificaţilor“, un grup statuar executat de Aurel Vlad, devenit emblema Muzeului. Existaăde asemenea şi un „Spaţiu de reculegere şi rugăciune”, viziunea modernă a lui Radu Mihăilescu asupra catacombei creştine. Pereţii rampei de coborâre îţi amintesc de monumentele închinate celor căzuţi în razboie: mii şi mii de nume de persoane care azi nu mai înseamnă decât statistică pentru cei mulţi.
Intri un om, ieşi altul.
Articol preluat de pe site-ul http://think.adevarul.ro/2011/01/sighetul-marma%C8%9Biei-mai-mult-decat-memorialul-victimelor-comunismului/
