Mă întreb dacă, în caz că aş fi ştiut atunci, în urmă cu 25 de ani – când am propus Consiliului Europei ideea unui Memorial al Victimelor Comunismului – în ce măsură această idee ne va confisca viaţa şi cât de complicat va fi următorul sfert de secol, mă întreb dacă aş mai fi avut curajul să o propun.
După cum mă întreb dacă – în timp ce scriam visând, împreună cu Romulus Rusan, proiectul Memorialului – speranţele şi iluziile noastre îndrăzneau să fie pe măsura realităţii de acum.
Cred că la ambele întrebări răspunsul este negativ, pentru că dificultăţile şi cantitatea de muncă au fost mai mari decât am fi putut să prevedem, iar impactul internațional și cozile de tineri formate în stradă la intrarea Memorialului nu aveam cum să ni le imaginăm.
Această lipsă de imaginaţie are cu siguranţă legătură cu faptul că lumea între timp s-a schimbat. Este destul să îmi aduc aminte cât de miraţi, jenaţi, încurcaţi au fost la început, când am predat proiectul, cei de la Consiliul Europei de sintagma „victimele comunismului”. Li se părea o clonă neinspirată după „victimele nazismului”. Comunismul, ca sistem, se prăbuşise, dar nu şi proiecţiile lui din minţile celor ce-l priviseră de departe.
Deci, dacă în 2017 Memorialul a fost vizitat de aproximativ 118.000 de persoane, de câți ani ar fi nevoie ca toţi românii să afle ce a însemnat cu adevărat comunismul?
Ana Blandiana
29 ianuarie 2018
2018 – jubileul de 25 de ani al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței
