Nu știu cât de ieșită din comun era imaginea lui Alexandru Zub în ochii ieșenilor, a celor ce îl puteau întâlni zilnic pe stradă, dar pentru mine – probabil pentru că a fost un nume și o aureolă cu mulți ani înainte de a-l întâlni – silueta lui din realitate a fost mereu dublată de un contur oarecum teoretic, aparținând istoriei culturale sau poate chiar irealității, și care îl făcea să pară inadecvat cadrului prezent, neracordat întru totul zilei în curs. Iar această impresie venea nu doar din aspectul său fizic, care-i punea figura mult mai potrivit într-o galerie de portrete pașoptiste decât într- o sală de ședințe a Academiei de azi, această impresie venea – pentru mine, cel puțin – din ciudata și indiscutabila lui legătură cu Eminescu.
Mult înainte de a-i fi citit vreo carte, știam că fusese condamnat și stătuse la închisoare pentru că, student fiind, încercase – o sută de ani mai târziu – să repete ideea lui Eminescu de a organiza la Putna o comemorare a lui Ștefan cel Mare, pentru a face din nou trecutul să sune ca un ceas deșteptător. Atât de romantica speranță, care în secolul 19 dezlănțuise valuri de entuziasm patriotic, nu a dezlănțuit după al doilea război mondial decât anchetele Securității, dar asta nu însemna că flacăra care îl înrudea cu Eminescu nu era de aceeași intensitate.
Ne-am apropiat și ne-am împrietenit cu Alexandru Zub abia în 1993, atunci când cei doi scriitori, care avuseseră ideea unui memorial al victimelor comunismului, aveau nevoie de un istoric cunoscut care să le gireze visul și să participe la întâlnirea cu delegația venită de la Consiliul Europei să verifice sustenabilitatea proiectului. I-am rămas profund recunoscători Domnului Zub că – în pofida aerului său inabordabil, care ne intimida – nu a șovăit nici o clipă să se urce în trenul care lega pe vremea aceea, prin 15 ore de drum Iașul de Sighet, și să sprijine visul istoric – aproape fără sorți de izbândă – al fondării unei instituții internaționa- le a memoriei. Apoi, cu atât de perfecta lui amabilitate – care, în mod ciudat, nu avea nici o tangență cu sociabilitatea sau socializarea – a revenit la Sighet aproape an de an în următorul sfert de secol, lăsând ideile și disponibilitatea sacrificiului să ne înrudească în povestea aproape miraculoasă a construcției comune. De câte ori ajungeam la Iași, vizita în cetatea lui de cărți de la Institutul „A.D. Xenopol” – expresivă ca o operă de artă și ca o definiție a turnului de fildeș – era nu doar o bucurie a reîntâlnirii, ci și un fragment de protocol, o parte a traseului pios care insera teiul lui Eminescu, Biserica Trei Ierarhi, Casa „Vasile Pogor”, Bojdeuca lui Creangă, Bolta Rece.
Îl găseam mereu în același loc, în spațiul infim pe care asediul cărților, manuscriselor, documentelor îl mai lăsa vieții, pe care istoria îl mai îngăduia neîncrezătoare prezentului, retras în trecut și neatins de timp. Iar faptul că nimic nu se schimba de la o vizită la alta era ca o verificare a consistenței punctului de sprijin pe care ni-l alesesem, era o dovadă că ne puteam revendica în continuare de la modelul pe care îl întruchipa.
Pentru că de-a lungul deceniilor ne-a obișnuit să ni se arate mereu neschimbat de timp, nedegradat de boli, nediminuat de bătrânețe, ca și cum spiritul său n-ar fi luat act de regulile cărora ar fi trebuit să se supună, aniversarea celor 90 de ani ai lui Alexandru Zub ne surprinde și ne tulbură prin neadecvare. Perenitatea operei lui și familiarizarea cu istoria i-au stabilit relații speciale, personalizate cu timpul, cărora noi nu avem să le adăugăm decât admirația și recunoștința noastră. Pentru că de-a lungul deceniilor ne-a obișnuit să ni se arate mereu neschimbat de timp, nedegradat de boli, nediminuat de bătrânețe, ca și cum spiritul său n-ar fi luat act de regulile cărora ar fi trebuit să se supună, aniversarea celor 90 de ani ai lui Alexandru Zub ne surprinde și ne tulbură prin neadecvare.
Perenitatea operei lui și familiarizarea cu istoria i-au stabilit relații speciale, personalizate cu timpul, cărora noi nu avem să le adăugăm decât admirația și recunoștința noastră.
Text publicat în Revista Scriptor nr. 117-118, septembrie-octombrie 2024, IN HONOREM Alexandru ZUB – 90
