Solomon Marcus face parte dintre acele personalităţi cu care te simţi bine să fii contemporan, pentru că simpla lor prezenţă în aceeaşi epocă şi în aceeaşi ţară este o formă de încurajare. Nu o dată mi s-a întâmplat, atunci când aveam motive să nu mă simt bine în lumea literară, să mă consolez gândindu-mă la marii doctori, sau la marii muzicieni, la marii pictori sau la marii matematicieni pe care-i puteam întâlni, pe care-i puteam asculta, cu care puteam schimba idei.
Pe profesorul Solomon Marcus l-am întâlnit şi l-am ascultat pentru prima oară, cu mai mulţi ani în urmă, în cadrul unor dicuţii cu elevii liceului „Grigore Moisil” unde am fost invitaţi împreună. A fost un noroc şi chiar un privilegiu, pentru că l-am descoperit astfel, în faţa adolescenţilor, capabil să implice pe măsura entuziasmului lor, dispus să se mărturisească şi să se explice fără a coborî stacheta intelectuală şi totuşi în stare să se facă înţeles şi să transmită bucuria cunoaşterii, miracolul gândirii.
L-am revăzut în aceeaşi ipostază ca invitat al Şcolii de Vară de la Memorialul Sighet, conferenţiind şi răspunzând la întrebări, dar şi punând întrebări el însuşi altor conferenţiari, într-un elan al comunicării, al nevoii de a transmite şi de a înţelege care-i eludau şi vârsta şi titlurile academice, lăsând în prim plan doar efervescenţa intelectuală nereţinută şi neobosită.
„Singurătatea matematicianului” (despre care a vorbit în memorabilul discurs de recepţie în Academie) nu este deci refuzul acestuia de a coborî printre ceilalţi, ci incapacitatea acestora de a-l urma. Visez o lume în care poeţii să facă spre matematică tot atâţia paşi cât a făcut Solomon Marcus spre poezie.
Ana Blandiana
din volumul Întâlniri cu Solomon Marcus, Editura Spandugino, 2010
