Ana Blandiana
Unul dintre puținii oameni de la care am învățat mai mult decât din cărți
Mulți ani nu i-am știut decât numele. L-am auzit pentru prima dată prin anii ’80 la posturile străine, într-o relatare despre reconstituirea PNȚ, făcută cu toate riscurile. Numele sever, întunecat, ardelenesc m-a frapat, iar acțiune mi-a trezit admirația necondiționată, pe care am oferit-o întotdeauna gesturilor care mi se păreau fără speranță.
În ianuarie ’90 era pentru mine tot doar un nume, un nume care începuse să fie mânjit de ordurile feseniste și cu care simțeam nevoia să mă solidarizez. Demisia mea din CFSN, în vitrina căruia fusesem așezată fără să fiu întrebată, s-a explicat și prin tratamentul la care fusese supus domnul Coposu cu o zi înainte, în 28 ianuarie, după ce frontul se transformase în partid (hotărâre împotriva căreia votasem doar șapte inși) și după ce devenise evident că noul partid nu intenționa să accepte o opoziție reală.
De căutat ne-a căutat tot el. A apărut într-o seară târzie de noiembrie în apartamentul din strada Eremia Grigorescu nr.3, transformat prin incredibilul altruism al locatarilor săi, dl Remus Mistreanu și mama sa, în sediu provizoriu al Alianței Civice. Era însoțit de domnul Diaconescu. Doi domni în vârstă care, așa cum stăteau așezați pe două dintre puținele scaune ale încăperii supraaglomerate, unde puteai tăia fumul și entuziasmul cu cuțitul, păreau o delegație venită din altă lume, lumea părinților noștri, ca să ne încurajeze și să ne binecuvânteze. A fost un moment solemn și intimidant, ca orice întâlnire între generații: ei, veniți din cei 17 ani de închisoare ai fiecăruia, noi, ieșiți fiecare din meandrele originilor noastre „nesănătoase”. A fost, în sensul cel mai profund și esențial, o întâlnire.
Pe un plan diferit, dar nu mai puțin simbolic, îmi amintesc din același, atât de acut, an 1990 o altă întâlnire. În sala cu oglinzi a Casei Scriitorilor fusese organizată o recepție în cinstea lui Bernard Pivot, care adusese în dar recent descoperiților francofoni un transport de cărți. Participau intelectuali români și funcționari francezi. Când a intrat domnul Coposu, francezii nu l-au cunoscut, iar „apoliticii”români au evitat să dea mâna cu omul care era ținta preferată a zvonurilor, calomniilor și insultelor. A fost o seară tristă, cu oameni stând cu spatele unul la altul, între oglinzi coclite și paralele. Mi-o amintesc pentru că îmi amintesc felul în care m-au rănit și m-au revoltat acea indiferență și acea meschinărie „intelectuală”, felul în care m-am simțit străină de vechii mei colegi și solidară cu omul pe care aceștia nu aveau nici onestitatea, nici inteligența să-l ia în seamă. Și-mi mai amintesc cum acea indiferență m-a dus cu gândul la o alta, și mai amară. Văzusem la Londra, lângă Barbican Centre, o statuie a lui Nelson Mandela, un omagiu adus prizonierului politic pe care toate forțele democratice ale lumii urmau să-l ajute să ajungă la președinția țării lui. Și încercasem să-mi imaginez o statuie asemănătoare a domnului Coposu, iar caracterul incredibil și fantast al acestei reverii mă făcuse să mă gândesc la indiferența europeană acordată la tabieturile marilor puteri. Drepturile omului puteau fi apărate mult mai comod și mai profitabil în Africa de Sud decât în Europa de Est… După cum conștiința netulburată a colegilor mei putea fi întreținută mai ușor prin ignorarea tragicei măreții a celui pe care evitau să-l salute. Îmi amintesc azi aceste gânduri pentru că ele m-au apropiat irevocabil de domnul Coposu.
Colaborarea noastră a fost de o mare simplitate și limpezime, fără cusur, aș putea spune. Și cred că a fost așa și pentru că, dincolo de idei și idealuri, ne lega faptul că aveam același tip de relație cu timpul. Din motive diferite, nici domnul Coposu, nici eu nu aveam timp: el pentru că știa că nu-i rămăsese, eu pentru că voiam să mă întorc cât mai grabnic la scris. Iar această perspectivă ne făcea să trecem peste tot ce era derizoriu și perisabil, într-o adevărată obsesie a esențialului și a eficienței. Și totuși, spre deosebire de mine, care mă mișc mereu contra cronometru și trepidant, el nu se grăbea niciodată. Mai mult: în preajma lui, orice grabă devenea ridicolă. Oricât de puțin, timpul era pentru el un fragment de istorie în care lucrurile se clasau de la sine, potrivit importanței reale a fiecăruia. A fost unul dintre oamenii cărora aș fi vrut să le semăn, și poate singurul de la care am învățat mai mult decât din cărți.
Simplul fapt că un om de șaptezeci și cinci de ani a reușit să învie un partid după patruzeci și cinci de ani de clandestinitate spune totul despre forța și tenacitatea domnului Coposu. Nu faptul că își petrecuse un sfert din viață în închisori și anchete i-a creat handicapul general, ci adversitatea deșănțată cu care a fost primit de cei care nu îi erau adversari, ci dușmani. Murdăria campaniilor duse împotriva lui dovedea frica uriașă pe care puterea recent instalată i-o purta. A fost, cred, un moment de abjecție fără egal – dacă exceptăm anii 1950. Un altul, asemănător, a fost acela care a precedat spargerea Convenției Democratice.
Domnul Coposu a privit însă totul cu impenetrabila lui seninătate, părând un om venit din veșnicie să vadă zbaterea derizorie a unor efemeride. Trecuse prin încercări mai grele. Știa că răul va dura, dar binele va învinge într-o zi și, de aceea, n-a forțat niciodată lucrurile. A fost cu siguranță omul cel mai optimist pe care l-am cunoscut, și cel mai echilibrat. N-a răspuns nimănui cu mânie, cu vulgaritate sau ranchiună. Singura lui pedeapsă era umorul și o îndărătnicie a opiniilor, exasperantă pentru adversari. Dar ea a fost stâlpul de rezistență al partidului său. În fond, Maniu nu făcuse altceva, iar ilustrul său discipol urma aceeași linie a inflexibilității ardelenești, care poate să pară celor superficiali dogmatism, dar care nu este decât fermitate și putere de caracter.
Modelul Maniu-Coposu rămâne la fel de eficient în posteritate, într-o lume care are atâta nevoie de modele. Asta nu înseamnă că este ușor de urmat. Ideea Convenției Democratice, pe care a slujit-o cu un devotament izvorât dintr-o analiză logică (potrivit căreia solidaritatea nu este numai frumoasă, ci și salvatoare), nu a reușit să înfrângă orgoliile, veleitarismele și trădările colegilor mai tineri, după cum ideea lipsei de importanță a deosebirilor doctrinare, atâta vreme cât este în pericol alfabetul democrației, nu a reușit să spulbere spaimele bovarice și crizele de identitate ale unor lideri de dimensiuni microscopice. Dar în general influența marilor personalități nu acționează asupra generației fiilor, ci asupra celei a nepoților.
Corneliu Coposu nu va dispărea atâta vreme cât în România vor exista luptă și viață politică. Pentru că a fost un simbol, iar simbolurile nu dispar atâta vreme cât este nevoie de ele. iar de amintirea domnului Coposu va fi nevoie cât vor exista la noi moravuri balcanice, șmecherie, duplicitate, politicianism.
Din păcate, misiunea domnului Coposu va fi deci de lungă durată. Va fi un simbol care va deranja pe toată lumea deopotrivă: pe cei de la putere, care vor avea insolența să încerce să și-l anexeze postum (așa cum au obișnuit să procedeze cu toate victimele lor, de la Brâncuși la Brătieni și de la Enescu la Maniu), dar și pe cei ce se prefac a face (sau fac) o opoziție de fațadă.
Va fi reperul moral de amintirea căruia vor trebui mereu să se teamă: răii și bunii; cei cu conștiința murdară și cei care se pretind cinstiți; dușmanii lui de moarte și cei ce i se consideră discipoli.
Text reprodus din cartea Seniorul Corneliu Coposu, ed. Mihai Fulger și Tudor Călin Zarojan, Editura Humanitas, 2014
