posted in: Un livre pour chaque jour
Pascal Bentoiu (Bucureşti)
MEMORIA VICTIMELOR
În principiu, memoria victimelor ar trebui să furnizeze puternice acte de acuzare împotriva călăilor. Nu putem totuşi sa nu observăm că lucrul acesta se întâmplă doar sporadic, de fapt într-o proporţie descurajant de mică. De ce oare? Voi încerca să sugerez unele răspunsuri.
a) Minciuna generalizată şi instituţionalizată continuă să înece la 4 ani de la revoluţie, minţile şi sufletele unui întreg popor cu o cantitate de fals inimaginabilă. Canalele de informare – cu destul de puţine excepţii, cu atât mai admirabile – se află încă preponderent ocupate de fluxul minciunii, calomniei, diversiunii.
b) Practic, oricărei forme de coagulare a adevărului îi este imediat opusă o formă paralelă, contrafăcută, suscitată ad-hoc, deci anume spre a vehicula informaţia cu semn schimbat.
c) Mărturia adevărată nu se confruntă doar cu cantităţi mult mai mari de mărturii mincinoase; ea se loveşte de un zid de nepăsare, nesimţire şi neruşinare, neînchipuit de gros şi dur ca roca de bazalt. El s-a edificat, în mentalitatea celor ce au fost – şi în bună măsură continuă să fie – stăpânii României, în nu mai puţin de o jumătate de veac. Este un timp foarte lung, în care au fost strâmbate şi schilodite interior cel puţin trei generaţii.
d) Toate, absolut toate instituţiile ţării au suferit în ultimele decenii deformări şi transformări care tindeau – aproape întotdeauna – să le prefacă în exact opusul lor. O şcoală care nu mai educă, ci perverteşte; o armată a cărei menire nu mai este să apere ţara, ci pe ocupanţii acesteia; o biserică devenind purtătoarea făţărniciei şi colaboratoare a poliţiei secrete; o presă care nu informează, ci dezinformează deliberat; în fine, o justiţie ajunsă, din garantă a dreptăţii, instrument de împilare a conştiinţelor, a sufletelor şi trupurilor.
În această situaţie, consolidată – repet – de-a lungul unei jumătăţi de secol şi care nu va reveni la o relativă normalitate decât extrem de lent, mă întreb în faţa cui ar putea fi validate la ora prezentă mărturiile victimelor.
În faţa puterii? O cunoaştem şi am văzut-o la lucru. În faţa opiniei publice manipulate? În faţa justiţiei, anexă a puterii? În faţa lui Dumnezeu? Poate. Însă fără a uita că împărăţia Lui nu este din această lume. Mai probabil e că, în cele din urmă, funcţiunea principală a mărturiilor Memoriei va fi – cândva – educativă: pentru reprezentanţii cei mai curaţi sufleteşte ai tinerelor şi foarte tinerelor generaţii. Lor le va reveni rolul de a scrie istoria adevărată a cumplitei a doua jumătăţi a secolului în care trăim.
Mănunchiul de scurte observaţii anterior expuse nu ar vrea să fie un mesaj al deznădejdii, ci doar o punere în gardă faţă cu ideea că adevărul „grăieşte de la sine”.
El nu grăieşte de la sine şi se cuvin – cred – imaginate metode de comunicare deosebite, care să-l facă mai uşor detectabil şi cu adevărat convingător. Mi se pare că, îndemnând la o luciditate maximă, mă situez pe linia de gândire a celui care mi-a fost părinte şi care a plătit limpezimea sa de cuget şi iubirea adevărului şi dreptăţii cu 13 ani de chinuri în iadul temniţelor comuniste. Până la moarte.
Anale Sighet 1: Memoria ca formă de justiţie, editor Romulus Rusan, Fundatia Academia Civică, 1994