Cezar Zugravu (Iaşi)
MI-AM VĂZUT DOSARUL DE SECURITATE
Dosarul de Securitate pe care l-am văzut la C.N.S.A.S. Bucureşti poartă numărul 1085, conţine şapte volume şi are în total 616 file.
Aproximativ 70% din filele dosarului conţin diferite formulări (măsuri de luat, dispoziţii, planuri de acţiune şi tot felul de instrucţiuni), iar pe verso formulări scrise de securişti mai mari în grad. Aşadar, putem aprecia că dosarul conţine aproximativ 1.000 de pagini, deoarece, pe lângă cele şapte volume mai există încă cinci, ce nu aparţin arhivei S.R.I., ci se află în arhivele judeţene ale fostei Securităţi, fiind păstrate pentru a fi consultate operativ de noile autorităţi „emanate“ după revoluţia din decembrie 1989. Şi, presupunând că fiecare dintre aceste dosare conţine în medie 50 de pagini, rezultă că subsemnatul se „bucură“ din partea Securităţii de un dosar conţinând 1.250 de pagini. Îmi închipui că, datorită acestor cinci dosare „judeţene“ – Braşov, Timişoara, Vaslui, Iaşi, Bucureşti – se explică faptul că, prin anii 1992-1994, am „beneficiat“ de un microfon în telefon, autorităţile „competente“ bănuindu-mă, probabil, că intenţionam să plasez bombe prin instituţiile publice, iar acum că programez expedierea de plicuri cu spori de antrax etc.
Mai putem presupune că de cele cinci dosare sus-pomenite s-au ocupat câte cinci ofiţeri de Securitate, câte cinci „turnători“ şi au fost folosite câte două case conspirative, şi ajungem la concluzia că „obiectivul“ ce eram a dat de lucru la 29+25=54 ofiţeri de securitate, la 51+25=76 informatori şi au fost utilizate 20+10=30 case conspirative, adică 30 de gazde de Securitate.
După cum glumea un prieten de-al meu, cu mult simţ al umorului, dacă au primit lefuri frumoase de pe urma mea 54 de ofiţeri de Securitate + 76 de informatori (se ştie că cei mai mulţi dintre ei erau plătiţi pentru datele furnizate poliţiei politice comuniste) + 30 de gazde (în total 160 de indivizi), am pus pe urmele mele personalul unei întreprinderi de mărime mijlocie.
Acum, se pune întrebarea de ce Securitatea a consumat atâta energie, timp şi bani pentru a mă supraveghea timp de 31 de ani (din 28 aprilie 1958 până la 21 decembrie 1989)? Presupun că această „nobilă“ şi „altruistă“ instituţie a avut în vedere următoarele cinci motive:
– că am fost condamnat politic (bineînţeles, absolut nevinovat, ca toţi românii arestaţi şi întemniţaţi de regimul comunist instalat în România de sovietici, la 6 martie 1945);
– că, datorită sarcinilor de serviciu (ca şef al serviciului tehnic şi al serviciului de investiţii de la Fabrica de Rulmenţi din Bârlad), aveam contacte frecvente cu delegaţii străine;
– că am refuzat să devin informatorul Securităţii (acest lucru mi s-a propus la Bârlad de trei ori, iar în Iaşi o dată);
– că, pe timpul studenţiei, la Şcoala Politehnică din Timişoara, am fost ales preşedinte al Centrului Studenţesc din Timişoara şi am participat la o grevă de solidaritate cu studenţii din Cluj, în vara anului 1946. (Cu acel prilej, Lucreţiu Pătrăşcanu a declarat: „Mai întâi sunt român şi după aceea sunt comunist“, afirmaţie care, împreună cu alte acuze, l-a trimis în faţa plutonului de execuţie.);
– că, probabil, eram socotit „persoană importantă“ în Bârlad, aşa cum a afirmat maiorul securist Alexoaie, atunci când mi-a propus să devin informator, la 10 noiembrie 1960: „Dumneata, domnule Zugravu, eşti cineva în Bârlad şi în fabrică…“
O altă întrebare care se pune este următoarea: de ce Securitatea mi-a deschis un dosar de urmărire tocmai la 28 aprilie 1958? Răspunsul ar putea fi următorul: se pregătea un al doilea val de arestări, după ce aşa-zisa „conducere superioară“ de partid a lui Dej îşi mai revenise din sperietura provocată de revoluţia din Ungaria, după cum se pregătea şi retragerea armatei de ocupaţie sovietică; tocmai pentru păstrarea şi consolidarea puterii comuniste din România, din când în când procedau la reactualizarea terorii.
În dosarul de Securitate, toţi ofiţerii figurează cu numele lor adevărate, în schimb, informatorii şi „gazdele“ au nume conspirative: din cei 71 de indivizi care s-au pretat a fi turnători şi reşedinţe de case conspirative, am identificat doar şapte nume şi anume pe: „Ovidiu E.“, „Sandu Vasile“, „Vlad Ilie“, „Neagu Ion“, „Dobre Valentin“, „Ionescu Gheorghe“ şi „Marcu Gheorghe“. Voi cunoaşte numele tuturor informatorilor şi gazdelor după ce le voi fi primit de la C.N.S.A.S., într-un viitor nu prea îndepărtat. Cei mai veninoşi doi ticăloşi dintre toţi informatorii au fost „Ovidiu E.“şi „Sandu Vasile“. I-am identificat după textele pe care le-au transmis la Securitate, redând anumite discuţii de care mi-am adus aminte la citirea informărilor. Din cei şapte „ciripitori“, am recunoscut pe „Sandu Vasile“, „Vlad Ilie“şi pe „Dobre Valentin“ ca fiind ingineri din cadrul fabricii, iar pe „Ovidiu E.“, „Neagu Ion“, „Ionescu Gheorghe“ şi „Marcu Gheorghe“ ca fiind tehnicieni din Serviciul Tehnic pe care-l coordonam.
Într-o notă informativă a lui „Sandu Vasile“ apar două personaje: unul pe nume Georgescu Hristu, inginer constructor, şeful Serviciului de Investiţii al fabricii prin anii 1952-1958, absolvent al Şcolii Politehnice din Timişoara, cu vreo doi ani în urma mea, şi, fără a fi numit, doctorul Ionescu din Bârlad, în urma mea cu un an la Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galaţi; atât unul cât şi celălalt mă descriu lui „Sandu Vasile“ că aş avea toate defectele din lume: orgolios, egoist, cu o pregătire profesională submediocră etc. („Sandu Vasile“ a mai „înflorit“ puţin spusele celor doi şi-apoi şi-a înaintat „scriitura“ la Securitate.) De ce au procedat aşa foştii mei colegi? Din simplul motiv că, fiind amândoi de origine socială „nesănătoasă“ (tatăl lui Georgescu era un om foarte înstărit la Brăila, iar al lui Ionescu magistrat superior la Curtea de Apel din Galaţi), au căutat să-şi pregătească cariere frumoase „aruncând cu pietre“ şi administrând „copite de măgar“ unui om fără apărare şi fără nici un drept, ieşit de puţin timp din puşcărie, adică subsemnatului. Nu le port pică, ca de altfel nici unui „turnător“ şi nici unui securist, doar Dumnezeu să aibă grijă de ei.
În privinţa caselor conspirative, am identificat la Bârlad doar patru astfel de „stabilimente“, iar la Iaşi, de asemenea patru. Cele de la Bârlad se găseau respectiv în hotelul Moldova (unde director era fostul locotenent de Securitate Iancu), la restaurantul „Cerbul de Aur“, la gara de pasageri a oraşului şi la Fabrica de Rulmenţi. La Iaşi, se găsea câte o casă conspirativă la librăria „Junimei“, într-o cameră de colţ de la liceul „Naţional“ (pentru a supraveghea şi intersecţia de lângă liceu), în blocul magazinului „Unic“ şi în blocul farmaciei, din Piaţa Unirii.
Analele Sighet 10. Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
