Dennis Deletant
DE VORBĂ CU DOMNUL COPOSU
În august 1986, mi-am luat cu mine copiii la Bucureşti şi i-am lăsat la bunici, eu ocupându-mă între timp cu documentarea pe tema contactelor pe care le-a întreţinut Iuliu Maniu, fostul lider al PNŢ, cu personalităţi politice britanice în timpul celui de-al doilea război mondial. Colegii români mi-au dezvăluit numele şi numărul de telefon al celui care era cel mai în măsură să-mi ofere informaţiile de care aveam nevoie: Corneliu Coposu, fostul secretar al lui Maniu. M-au avertizat însă că locuinţa îi era supravegheată de Securitate, că până şi serile de pocher pe care le petrecea în anturajul amicilor din tinereţe erau suspectate că sunt un pretext pentru reorganizarea Partidului Naţional Ţărănesc.
I-am telefonat domnului Coposu, m-am prezentat pe scurt şi am stabilit ziua şi ora la care să-i fac o vizită. Mi-a spus şi el că locuinţa îi este supravegheată; i-am răspuns că, din moment ce are amabilitatea să mă primească, puţin îmi pasă ce le trece altora prin minte.
Pe măsură ce mă apropiam de str. Mămulari nr. 19, în dimineaţa fixată, mi-am dat seama că vizita nu putea trece neobservată. Casa cu două etaje era una din rarele clădiri care scăpaseră de tăvălugul buldozerelor ce nivelau terenul pentru noul centru civic conceput de Ceauşescu. Am sunat la uşă, în prag a apărut un domn impozant, cu părul cărunt, tuns scurt şi cu o ţigară în colţul gurii. M-a invitat înăuntru şi o dată cu mine a pătruns în casă un nor de praf de la şantierul din jur, plin de camioane şi maşini care dărâmau ziduri şi transportau moloz. M-a condus într-o odaie întunecată, cu transperantele trase pentru a o feri de zgomotul şi mizeria de afară, luminată de un bec de 40 de waţi – din motive de economie. La atmosfera de conspiraţie contribuia silueta unei doamne ce se afla pe coridorul dintre cameră şi bucătărie. Era sora domnului Coposu, care mi-a zâmbit şi s-a retras în bucătărie. A reapărut peste vreo două ore, străpungând norul de fum provenit de la ţigările gazdei, aducându-mi o ceaşcă cu cafea turcească, pe care am sorbit-o cu nesaţ. Întrevederea noastră s-a desfăşurat într-o atmosferă de mister desuet, deşi Coposu, în pofida anilor grei de puşcărie, nu arăta nici un semn de resemnare. Dacă exista un român care să întruchipeze în carne şi oase triumful conştiinţei asupra forţei, al demnităţii asupra înjosirii, al sincerităţii asupra linguşelii, atunci acela era Corneliu Coposu.
Destinul său era tipic pentru categoria anticomuniştilor. Membru al PNŢ, a fost arestat în iulie 1947; a petrecut 17 ani în diferite puşcării, a îndurat bătaia şi carcera. Înzestrat cu o memorie prodigioasă, mi-a relatat, în cursul celor trei ore ale întrevederii noastre, amănunte despre contactele secrete pe care le-a avut Iuliu Maniu cu britanicii în timpul dictaturii lui Antonescu. Era dornic să-mi împărtăşească tot ceea ce ştia, ar fi continuat discuţia dacă nu m-aş fi ridicat să plec, din jenă faţă de sora domniei sale. Vizita se prelungise prea mult. I-am cerut permisiunea de a-l revedea; a fost imediat de acord şi m-a invitat să trec pe la el în aceeaşi săptămână, ceea ce am şi făcut. Decum am intrat pe uşă, m-a pus în gardă: primise între timp vizita unui colonel de la Securitate – nimic neobişnuit, era chestionat în mod regulat, după eliberarea din închisoare, în legătură cu deplasările sau contactele pe care le întreţinea. Colonelul în cauză era, pare-se, îngrijorat de discuţia pe care Coposu ar fi avut-o despre situaţia din acel moment din România, temându-se ca nu cumva să fiu folosit drept curier în acţiuni menite să ducă la renaşterea Partidului Naţional Ţărănesc. Coposu m-a avertizat că voi fi percheziţionat la plecarea din ţară, aşadar să-mi pun bine, la adăpost sigur, însemnările, oricât ar fi fost de inofensive pentru regim.
Semnalul său de alarmă nu a fost singurul. Un reprezentant al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, sub auspiciile căreia îmi desfăşurasem, în mod oficial, proiectul de cercetare, m-a invitat la prânz în ziua din ajunul plecării. Mi-a spus că fusese informat despre vizitele pe care i le-am făcut lui Coposu şi că i-am pus instituţia, aflată sub egida P.C.R., într-o situaţie stânjenitoare. De ce, mă rog? Vizitele au avut un caracter strict particular, au avut loc la cererea mea, iar Coposu era un pensionar care nu avea nici un fel de legătură cu puterea a cărei victimă a fost, în definitiv. Răspunsul a fost următorul:
„Aţi atras asupra dvs. atenţia Securităţii şi, implicit, aţi atras-o şi asupra instituţiei noastre, care trebuie să prezinte informări despre proiectele pe care le aveţi în vedere. Pentru a nu agrava situaţia, vă rog să nu aveţi asupra dvs. documente compromiţătoare, pentru că ştim că vă vor controla la aeroport.“
I-am mulţumit pentru avertisment şi am abandonat subiectul.
A avut dreptate. Am fost controlat. După ce mi-am depus bagajul şi am trecut de vamă împreună cu copiii, ne-au oprit la controlul paşapoartelor şi ne-au tras deoparte. Un maior de miliţie m-a chemat, politicos, într-o cameră unde o vameşă a primit instrucţiunea de a ne controla bagajele şi toate documentele pe care le deţineam. Maiorul m-a întrebat unde sunt valizele şi i-am spus că le predasem deja la avion, când am prezentat biletele. Cu un oftat de resemnare, mi-a zis să dau bagajul de mână vameşei, şi a ieşit din încăpere. Copiii m-au întrebat, în româneşte, de ce ne-au oprit tocmai pe noi, ceea ce a impresionat-o pe funcţionară. Ne-a lăudat pentru că, deşi străini, învăţaseră limba română şi a devenit mai prietenoasă când i-am spus că soţia mea era din Bucureşti. Geanta mea de voiaj era încărcată cu însemnări pe diferite subiecte, între altele, despre un librar evreu din Iaşi, din secolul trecut; după ce a răsfoit paginile scrise de mână, m-a rugat să-mi aleg o parte din materiale pentru a i le prezenta maiorului. I le-am înmânat pe acelea şi a ieşit. După vreo jumătate de oră s-a întors, mi le-a înapoiat şi mi-a zis că suntem liberi. Copiii i-au zis la revedere, ne-am dus în sala de aşteptare, dar nu aveam paşapoartele şi permisele de îmbarcare, care rămăseseră la maior. S-a anunţat decolarea, pasagerii au fost conduşi la avion, dar noi eram tot acolo. Copiii au început să se agite, le-am explicat că, dacă pleacă fără noi, nu-i nimic, ne întoarcem la bunici. Eram convins că avionul va decola…dar nu ! Staţiona pe pistă, cu motoarele oprite. După vreo 20 de minute a apărut şi maiorul, cu documentele noastre. S-a scuzat pentru întârziere, nu a făcut altceva decât să respecte ordinele, ne-a explicat el, spera să nu-mi fac o impresie greşită despre România. Eram prea grăbit să iau autobuzul care ne ducea la scara avionului, încât m-am repezit spre ieşire, nu i-am răspuns nimic. Am înfruntat privirile ostile ale cetăţenilor britanici nevoiţi să ne aştepte, desigur că nu înţelegeau nimic din ce se întâmplase.
Analele Sighet 10: Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
