Remus Radina (Paris)
EFORTURI PENTRU INFORMAREA OCCIDENTULUI DESPRE SUFERINŢELE ROMÂNILOR
După ieşirea lui din închisoare, în vara anului 1964, Cicerone Ioniţoiu mi-a spus că la reeducarea care a precedat această „eliberare“ mulţi dintre cunoscuţii consideraţi oameni integri au căzut lamentabil. Că nu mai are încredere în nimeni şi că eu sunt singurul prieten cu care se mai întâlneşte.
Prin anul 1975, el mi-a spus:
– Remus, eu sunt de părere că aici nu se mai poate face nimic, că trebuie să încercăm să plecăm în Occident. Numai acolo mai putem ajuta la eliberarea ţării. Să încercăm fiecare să trecem frontiera şi cel care va reuşi primul îl va ajuta şi pe celălalt!
În anul 1976, el s-a dus la Ambasada Americană să discute cu un diplomat.
După el, am fost şi eu la aceeaşi ambasadă. M-a primit un tânăr care vorbea româneşte, despre care am auzit ulterior că s-ar fi numit Pakison (?). Fiindcă în anul 1976 se aniversa bicentenarul independenţei americane, i-am recitat acea parte din Declaraţia de Independenţă americană care constituie cea mai perfectă expunere a principiilor democraţiei şi pe care o citez din memorie: „Noi considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente de la sine şi anume că toţi oamenii au fost creaţi egali, că ei au fost înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile, între care se află dreptul la viaţă, la libertate şi aspiraţia la fericire; că pentru asigurarea acestor drepturi s-au instituit guverne din oameni a căror legitimă putere derivă din consimţământul celor guvernaţi, că ori de câte ori vreo formă de guvernământ se va abate de la aceste principii, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o suprima, instituind un nou guvern bazat pe aceste principii şi organizându-i puterile în felul cel mai potrivit, pentru a înfăptui siguranţa şi fericirea tuturor.“ Apoi i-am amintit cuvintele marelui erou american Nathan Hale, rostite în momentul când trupele engleze îl conduceau la locul de execuţie: „Regret doar că n-am decât o viaţă de dat patriei mele!“.
L-am rugat să mă ajute, dacă este posibil, să obţin aprobarea pentru o vizită în Europa occidentală.
Apoi am trimis un memoriu lui Ceauşescu, în care acuzam securitatea că mi-a distrus sănătatea şi ceream aprobarea pentru o vizită în Franţa, în scopul ameliorării gravelor boli contractate în închisorile comuniste. I-am sugerat lui Ceauşescu să amelioreze viaţa românilor şi i-am spus că un mare filosof italian (era vorba de Machiavelli, pe care nu l-am numit) afirma că „nu există fortăreaţă mai puternică decât dragostea poporului“.
Mare mi-a fost mirarea când am fost chemat la serviciul de paşapoarte. M-a primit un securist care m-a întrebat pe un ton foarte obraznic: „Cum ţi-ai permis dumneata să-i dai sugestii tovarăşului Ceauşescu?“ Dar mi-a comunicat ce acte să-i aduc pentru eliberarea paşaportului.
După primirea paşaportului, m-am întâlnit cu Ioniţoiu, care m-a rugat ca, odată ajuns în Franţa, să-i comunic în mod cifrat, prin emisiunea „Mesaje“, de la radio Europa Liberă, care este situaţia pentru cei care cer azil în Occident şi să-l ajut să obţină paşaport.
Am plecat în luna mai 1978 spre Franţa. La plecare, mama mea, plângând, mi-a spus: „Ştiu că nu te vei mai întoarce!“
I-am răspuns că-i dau cuvântul de onoare că voi reveni şi că ştie că eu nu-mi calc niciodată cuvântul.
Ajuns în Franţa, m-am gândit că ar fi o laşitate de nedescris să nu spun lumii libere ce se întâmplă în România, chiar dacă voi fi ucis la întoarcere. Ştiam că în România, în acel moment, sunt omorâţi unii opozanţi.
La Paris, am fost primit de regretatul Eugen Ionescu, căruia i-am transmis un mesaj din partea lui Arşavir Acterian, prietenul lui.
În ziua de 4 iulie 1978 (Ziua Independenţei Statelor Unite ale Americii), am început să scriu scurta mea mărturie „Testamentul din morgă“, pe Aleea Lebedelor, din Paris, lângă Statuia Libertăţii. Aveam senzaţia că această mărturie va fi cântecul meu de lebădă!
I-am scris lui Noel Bernard, directorul „Europei Libere“, care mi-a spus că dacă voi scrie o mărturie, el o va transmite, dacă voi fi de acord. I-am trimis şi un mesaj cifrat pentru Ioniţoiu, pentru a-l transmite prin radio, ceea ce a şi făcut.
Într-o duminică, la Biserica Română, l-am întâlnit pe Nicolae Dima, de la Radio „Vocea Americii“, care mi-a spus că Virgil Vintilescu (aflat în Australia, la Melbourne) i-a recitat, înainte de a fugi din domiciliul obligatoriu în Italia, cele patru scrisori pe care le-am conceput la Gherla şi i le-am repetat până ce le-a memorat ca pe Tatăl Nostru: una către preşedintele U.S.A., Dwight Eisenhower, alta către Papa, alta către O.N.U. şi cea de-a patra către lumea liberă. Dima m-a întrebat dacă am curaj să semnez o scrisoare către Congresul American, pentru apărarea foştilor deţinuţi politici din România. I-am răspuns afirmativ şi i-am mai comunicat numele lui Cicerone Ioniţoiu şi Valerian Basarabeanu, care mi-au dat aprobarea să semnez în numele lor.
Iată câteva citate din dezbaterile de la Congresul American, din ziua de 12 octombrie 1978:
„Domnul Dante B. Fascell, din Florida, ia cuvântul: – Domnule Speaker (preşedintele Camerei Reprezentanţilor, n.n.), mai mulţi foşti deţinuţi politici români au scris un interesant memorandum privind problemele pe care aceşti deţinuţi le întâlnesc în România: «… În Republica Socialistă România, foştii deţinuţi politici sunt încă urmăriţi, persecutaţi şi obligaţi să trăiască în situaţia de cetăţeni de categoria a doua… Iată lista acelora care au avut curajul să ne dea numele lor: Remus Radina, Cicerone Ioniţoiu, Valerian Basarabeanu…»
În 1975, România a semnat acordurile de la Helsinki, obligându-se astfel să respecte drepturile omului ale propriului popor. Mai târziu, România a primit de la Statele Unite clauza naţiunii celei mai favorizate, care îi acordă mari privilegii economice şi de comerţ. Acest privilegiu a fost acordat, totuşi, cu condiţia ca regimul de la Bucureşti să liberalizeze politica sa de emigrare şi a drepturilor omului…
Noi cerem, cu respect, intervenţia dvs. pentru acordarea de drepturi ale omului foştilor deţinuţi politici din România şi anume prin: recunoaşterea anilor de detenţie, ca echivalent al anilor de muncă; acordarea de beneficii de securitate socială pentru boala foştilor deţinuţi politici incapabili de muncă sau suferind de boli cronice; acordarea de pensii descendenţilor săraci ai foştilor deţinuţi politici care au murit în captivitate. De asemenea, cerem restituirea bunurilor confiscate prin sentinţe penale şi plata de daune pentru anii de detenţie… Memorandumul a fost semnat de trei refugiaţi în S.U.A.: Zaharia Pană, Ion şi Nicolae Dima.“
La sfârşitul anului 1978, m-am întors în România, nu înainte de a trimite manuscrisul mărturiei mele lui Noel Bernard (cu precizarea că orice scrisoare ulterioară care ar anula aprobarea de publicare să nu fie luată în considerare), lui Eugen Ionescu, lui Virgil Ierunca, doctorului Ion Claudian şi publicaţiei „Cuvântul Românesc“ din Canada. Am rugat mai multe personalităţi din Occident să-l ajute pe Ioniţoiu să vină în Franţa.
Cum am ajuns în Bucureşti, i-am telefonat lui Ioniţoiu să ne întâlnim imediat, fiindcă s-ar putea să mă aresteze. L-am pus în temă cu situaţia din Franţa şi i-am cerut să-mi comunice când să începem acţiunea în favoarea plecării lui. Apoi am comunicat unei colege de serviciu, prin telefon, că „am ales libertatea“. Colega a amuţit. Era o glumă, în realitate alesesem sclavia, pentru a-mi respecta cuvântul dat mamei la plecare.
În luna martie 1979, în săptămâna venirii lui Valery Giscard d’Estaing, preşedintele Franţei, în România, Radio „Europa Liberă“ a început să transmită „Testamentul din morgă“ în emisiunea „Tinerama“, câte un capitol săptămânal.
La Paris, românii au început manifestaţii pe esplanada Trocadero, pentru venirea lui Ioniţoiu. Aceste manifestaţii au culminat cu acţiunea tânărului Radu Atanasiu, care s-a legat cu lanţuri de gardul Ambasadei Române din Paris. În acelaşi timp, Ioniţoiu trimitea zilnic câte un memoriu autorităţilor, prin care cerea plecarea în Franţa.
La 13 septembrie 1979, Ioniţoiu a părăsit România. În noaptea precedentă plecării, am dormit la el şi am făcut proiecte de viitor. Cum am ajuns la serviciu, am fost chemat la cadre, unde mă aşteptau trei securişti, care m-au condus cu maşina acasă, să-mi facă o percheziţie amănunţită.
Mi-au spus că m-au căutat de dimineaţă, dar eu plecasem. Nu ştiau că nu dormisem acasă. Apoi am plecat la Gara de Nord, unde veniseră mai mulţi prieteni să-l conducă pe Ioniţoiu, căruia i-am spus că mă percheziţionaseră dimineaţa, cel mai dur fiind Silviu Păunescu. Un securist mă întrebase de când scriu la „Emil“. Erau note din opera lui Rousseau. I-am răspuns că dacă aş fi scris eu „Emil“, acum nu mai stăteam de vorbă cu el.
Ajuns în Franţa, Ioniţoiu a început imediat să lucreze: spălat geamuri, pe afară, până la etajul 2 al unor instituţii, chiar în timpul iernii.
La începutul lunii octombrie, Ioniţoiu a comentat la Radio „Europa Liberă“ proiectul de decret pentru amnistierea şi reabilitarea foştilor deţinuţi politici, întocmit de el şi semnat de mine. În ziua de 14 octombrie 1979, am fost arestat şi dus la sediul securităţii din strada Beldiman. Procurorul Ştefănescu (o brută roşcată care s-ar fi numit Ştefăniuc şi care i-a anchetat şi pe Paul Goma, şi pe Ioniţoiu) a început să urle la mine că i-am pus deţinuţii politici în cap şi m-a acuzat că eu sunt autorul proiectului de decret, fiindcă am fost student la drept. Dar Ioniţoiu a recunoscut el singur, la radio, că este autorul, eu numai l-am semnat, împreună cu Ovidiu Borcea şi cu Valerian Basarabeanu. Ştefănescu m-a întrebat dacă la gară, la plecarea lui Ioniţoiu, a fost şi fata lui Basarabeanu. Foarte furios, am ţipat la el:
– Ce fel de procuror eşti dumneata, domnule, să anchetezi despre un copil, în anul internaţional al copilului?
– Am vrut să-ţi verific sinceritatea, zice el.
– Sinceritate cu voi, să băgaţi oameni în închisoare?
După plecarea lui, a început să mă ancheteze un tânăr, Petrescu. El s-a lăudat că se poartă bine cu oamenii. I-am replicat:
– Dumneata mă omori în două minute, dacă primeşti ordin!
A căzut îndelung pe gânduri, apoi mi-a răspuns:
– Aveţi dreptate, sunt un om dur!
Am fost mutat în altă încăpere, bine capitonată. Anchetatorul a ieşit şi m-a lăsat singur la un birou. Timp de 10 minute s-a auzit un zgomot identic cu zgomotul care se aude când faci o radiografie, iar biroul trepida. Cred că atunci am fost iradiat, cu atât mai mult cu cât, peste un timp, la Paris, la Institutul Curie, s-a constatat că am suferit o iradiere, s-a diagnosticat o anomalie de cromozomi. Seara, târziu, s-a întors Ştefănescu. Acum s-a purtat mult mai bine, am aflat ulterior de ce: în acea după-amiază, „Europa Liberă“ a transmis un interviu dat de Ioniţoiu lui Leonida Pop, în care protesta împotriva tratamentului la care mă supune securitatea.
În luna februarie 1980, Ioniţoiu a primit o scrisoare de la Nina Anca (ulterior doamna Bărbuş), această tânără catolică admirabilă, educată de faimosul Vladimir Ghika, care, în mod cifrat, îi spunea că trebuie să fiu spitalizat 16 luni; în realitate, fusesem condamnat la 16 luni, pentru „Testamentul din morgă“ şi pentru proiectul de decret, conform legii presei; la dosarul meu se afla un capitol din „Testamentul din morgă“, publicat de „Cuvântul Românesc“ din Canada şi conţinutul unui capitol transmis de Radio „Europa Liberă“.
Ioniţoiu mi-a trimis un aviz telefonic, mi-a spus că a auzit că sunt bolnav şi m-a întrebat dacă vreau să-mi facă „reţeta“, ceea ce am aprobat. El a trimis scrisori în care prezenta cazul meu la UNESCO, la Parlamanentul European, Papei, Preşedinţilor Franţei şi Statelor Unite, şefilor de stat din următoarele ţări: Anglia, Austria, Germania, Italia, Spania, Suedia şi Elveţia. El a contactat şi pe avocatul Louis Edmond Pettiti, fost decan al baroului de Sena şi preşedinte al Juriştilor Catolici, care s-a oferit să mă apere.
La 16 martie 1980, la intervenţia lui Mihnea Berindei, ziarul „Le Monde“ a publicat următorul articol: „Cazul domnului Remus Radina în România este semnalat de Comitetul francez pentru apărarea drepturilor omului în România. El a fost condamnat în data de 13 februarie la 16 luni de închisoare pentru a fi publicat în Canada o carte de memorii. Această carte, „Testamentul din morgă“, este o mărturie asupra anilor de închisoare făcuţi de autor din 1948 în 1954 şi din 1956 în 1960. El a semnat, de asemenea, la 15 februarie 1979, un memoriu adresat domnului Ceauşescu de foşti deţinuţi politici care cereau amnistierea generală şi imediată a prizonierilor de opinie şi reabilitarea deţinuţilor politici dintre anii 1945-1964. El suferă de o ciroză hepatică datorată a zece greve ale foamei şi ale setei, făcute în închisoare, şi a făcut apel. Procesul său, care trebuia să aibă loc la 7 martie, a fost amânat.“ Venită în România, ediţia din „Le Monde“ care conţinea acest articol a fost topită.
La proces, pedeapsa a fost transformată în 1.000 lei amendă şi mi s-a dat un paşaport pentru tratament în Franţa. După proces, într-o zi când am venit acasă, am auzit un ţiuit în contorul electric, pe care îl schimbaseră recent. Am înţeles că mi-au pus un microfon, în contor, m-am apropiat de el şi am insultat securitatea. A doua zi am fost lovit de un agent, care mi-a spus că mă împuşcă. Ioniţoiu mi-a telefonat să mă opresc la München, spre a fi consultat de doctorul Crăciun (Era vorba de Noel Bernard). Am plecat cu întârziere la Gara de Nord, fiind foarte obosit. Acolo, minune! Trenul m-a aşteptat aproape 30 de minute. Noel Bernard m-a rugat să rămân cu el la München, dar m-am scuzat că nu pot rămâne. La Paris am cerut azil politic. Am fost declarat handicapat 80%. La UNESCO s-a prezentat ministrul de externe român, care a spus că pedeapsa a fost comutată în amendă şi mi s-a dat un paşaport.
Analele Sighet 10. Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003