Ion Vianu
„OPÉRATION VILLAGES ROUMAINS“ ÎN ELVEŢIA
La începutul anului 1989 devenise evident pentru noi cei care, în exil, încercam să facem ceva împotriva regimului Ceauşescu, ceva pentru România, că exista o bună şansă să se petreacă o schimbare. Erau şi sceptici care spuneau: «„ăsta“ o să moară pe tron»; dar direcţia vântului se schimbase.
Amintirea pe care vreau s-o relatez e mai timpurie. Pe la sfârşitul primăverii eram la Paris. Mihnea Berindei, eficace şi prompt ca o suveică, mi-a explicat în cinci minute că un ziarist din Bruxelles, Paul Hermant, împreună cu un coleg din presă avusese o iniţiativă pe care o denumiseră «Opération villages roumains» („Operaţia sate româneşti“). Ideea era ca o localitate din Europa occidentală să „înfieze“ o comună din România. Scopul primar al operaţiei era să jeneze aşa-zisa „sistematizare“ a satelor, adică dărâmarea şi înlocuirea lor cu nişte ansamble semi-urbane cu confort scăzut şi supraveghere optimă a populaţiei. Lista satelor cuprinse în proiect era secretă, dar se ştia că o bună parte din cele şapte mii şi ceva de sate ale ţării erau menite sistematizării. Cadenţa, ordinea distrugerilor erau necunoscute. Prin „înfieri“ distrugerile ar fi stârnit mai mult scandal şi speranţa era că Ceauşescu, nu insensibil la opinia publică occidentală, ar fi putut chiar să-şi modereze setea de dezastru. Mihnea m-a rugat să mă ocup eu de introducerea „Operaţiei“ în Elveţia, unde locuiam.
Mi-a dat nişte hârtii xeroxate neglijent şi discuţia s-a încheiat aici. Ceea ce vreau să spun e că modul nostru de lucru era extrem de non-birocratic. Nu existau în sânul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România şedinţe lungi, discuţii oţioase. Operativitatea era maximă şi se conta foarte mult pe iniţiativa individuală a membrilor.
M-am întors în Elveţia. Nu prea ştiam de unde să încep. N-aveam nici o adresă şi nu mai ştiu ce am făcut ca să aflu una: cea a Ligii elveţiene a Drepturilor Omului. Am vorbit la telefon cu responsabilul ei; n-a înţeles ce voiam dar a acceptat să mă vadă. Pe el, Georges Vignard, şi pe soţia lui Michelle, activistă a aceluiaşi grup, i-am întâlnit la Geneva, arătându-le documentele pe care le aveam, străduindu-mă să fiu cât mai pedagog.
Erau circumspecţi. Nu ştiau mare lucru despre România, doar că e o dictatură obscurantistă. Mi-au cerut un timp de gândire. Peste câteva zile au telefonat: da, vor accepta să adopte, poate, un sat, maximum două.
Apoi a urmat ceva neaşteptat, o explozie. Nu numai că Liga a acceptat un număr nelimitat de adopţii, dar au apărut alte organizaţii care se grăbeau să promoveze adopţiile: „Uniunea contra Intoleranţei“ condusă de un student care avea să devină mai târziu ziarist şi vedetă a Televiziunii: Darius Rochebin; „Comitetul de sprijin“ (CODAP) cu Yves Lador…
Toată această activitate era voluntară şi absolut dezinteresată. Secretul succesului ei exploziv era datorat faptului că populaţia elveţiană (în Franţa, în Belgia şi aiurea se întâmpla la fel) se pasionase de destinul tragic al unui popor. (Elveţia franceză a fost mai atinsă de entuziasm decât celelalte provincii lingvistice¸ dar multe alte iniţative în favoarea României aveau să fie luate şi în Elveţia germană).
Mecanismul era acelaşi: consiliile comunale, sesizate adesea de cetăţeni, hotărau principiul înfierii. Intenţia era comunicată la Bruxelles – pentru a evita adopţiile duble – unde se atribuia o comună (adesea cunoscută numai prin nume şi poziţia geografică aproximativă); apoi se scria o scrisoare adresată în acelaşi timp lui Ceauşescu şi preşedintelui Consiliului popular al satului românesc respectiv, în care se exprima reprobarea faţă de posibila sistematizare. Se exprima dorinţa de-a vizita respectiva comuna.
Până în momentul evenimentelor din decembrie toată activitatea a rămas de natură pur scriptică. Era totuşi insuportabil pentru regim. Am aflat mai târziu că, undeva la Securitate, aceste iniţiative erau centralizate şi puse sub observaţie. Totuşi scrisorile ajungeau la sate (într-un mod similar cu scrisorile adresate de Amnesty International deţinuţilor politici din diverse dictaturi).
Ca o dovadă a enervării autorităţilor româneşti, s-a produs un lucru neaşteptat: diplomaţii români au primit sarcina de-a demobiliza pe elveţieni. Ambasdaorul României la Berna, Dolgu, se ducea din primărie în primărie pentru a lămuri pe responsabilii comunelor că în România totul era în regulă. Satele nu aveau să fie dărâmate, se zicea. La Morges, unde stăteam (şi care adoptase satul unde fusese soţia mea doctor cu ani în urmă, Ciolpani), a venit un diplomat de rang mai mic, Cârciumaru (dl Dolgu nu prididea), cu acelaşi fel de discurs. Omul a fost primit politicos (aşa sunt oamenii pe aici!), dar trimis la plimbare. O hotărâre a unui consiliu comunal, în ţara lacurilor, nu se schimbă fiindcă aşa vrea Secu.
Câte scrisori se vor fi scris în acea vară şi în toamna care a urmat nu ştiu. Ce pot spune că era o adevărată cauză populară. Autorităţile nu aveau iniţiativa, nu făceau decât să urmeze interesul cetăţenilor pentru România.
În decembrie 1989 s-a întâmplat ce nădăjduiam, dar a fost în acelaşi timp o mare surpriză. Pentru cei ce se implicaseră în Opération Villages roumains a fost un moment de entuziasm de neînchipuit. De altfel nu putem uita dimensiunile europene ale Revoluţiei române. Zile întregi în trenuri, în restaurante, oriunde, fără să vrei auzeai ce vorbeau oamenii. România era subiectul preferat al discuţiei. Încetineala împlinirilor noastre de după justifică deziluzia.
Acum era posibil pentru cei ce adoptaseră comune româneşti (de altfel nu numai sate, ci şi localităţi mai mari) să meargă pe teren, să vadă. Viteza cu care s-au organizat „expediţiile“ sunt o dovadă că pentru România oamenii voiau să facă ceva: material şi moral, nu numai să scrie scrisori.
Astfel a început marele exod către Răsărit, în avion, cu automobilul, cu camionul; copii de şcoală, oameni în toată firea, pensionari, din care cei mai mulţi nu avuseseră mai înainte decât o imagine palidă a României, se consacrau cu energie descoperirii şi ajutorării unui popor în suferinţă.
Dacă ar fi să rezum impresiile celor ce s-au dus acolo la începutul lui 1990 aş spune că erau de două categorii:
Cea dintâi era descoperirea mizeriei în cazurile grave, dar şi ale penuriei, de către oameni care uitaseră ce însemnă viaţă grea.
Dar poate că şi mai semnificativă a fost descoperirea minunată şi durabilă a ospitalităţii româneşti, tocmai venind de la oameni care nu mai aveau aproape nimic. Demnitatea cu care românii primeau ajutorul, sentimentul celor care veneau în ajutor, de-a fi plătiţi pe loc cu prietenia pentru ce dădeau, erau admirabile. Pot să afirm că generozitatea elveţienilor a fost răsplătită pe loc, peşin, cu prietenia durabilă a românilor care i-au primit, cu surpriză şi demnitate.
Dacă primirea în comunele adoptate a fost aşa cum arăt, nu acelaşi lucru s-a petrecut la nivelul instanţelor guvernamentale. Paul Hermant a declarat că primul ministru Petre Roman l-a primit cu răceală. Nu a existat nici măcar tentativa unei asistenţe guvernamentale. Era încă foarte vie fobia unei „invazii“ străine, pe căi din cele mai felurite. Proiectul cetăţenesc a rămas până la capăt cetăţenesc. Şi a fost mai bine aşa.
Tipurile de asistenţă erau felurite. De la daruri: automobile, echiparea unor dispensare sau şcoli până la asistenţa tehnică (crearea unei resurse de apă potabilă). O iniţiativă a fost aceea că un număr de copii au putut veni mai mulţi ani în vacanţă în familii elveţiene, familiarizându-se cu viaţa occidentală, învăţând franceza. Era uimitor să vezi băieţi şi fetiţe coborând din autobuze foarte degajaţi, ca şi cum ar fi călătorit toată viaţa, luaţi în primire de familiile care se angajaseră să-i adăpostească pentru o lună.
Elveţienii, o spun chiar ei şi o regretă, sunt oameni cu o oarecare dificultate a contactului social. Deseori nu ştii cine ţi-e vecin. Un efect al acestor vacanţe de copii (s-au repetat şi în anii următori) a fost acela că familiile-gazde au început să se cunoască şi să se vadă. În localităţi a apărut o nouă sociabilitate, legată de altfel nu numai de prezenţa copiilor, ci şi de multiplele aspecte ale „Operaţiei“. Un fenomen neaşteptat, nedorit, dar salutar!
S-a creat o federaţie a localităţilor implicate în „Operaţie“. Au început să aibă loc congrese anuale, unde participau şi reprezentanţi administrativi de la nivele guvernamentale. Cu timpul a devenit vizibilă o birocratizare a fenomenului. Au apărut, cu o importanţă prea mare, oameni care nu mai proveneau din masa entuziaştilor, suflete de funcţionari. S-au ivit disidenţe, fracţiuni care au continuat pe cont propriu acţiunile începute. Au fost şi intrigi, lupte interioare, ca în orice acţiune omenească. Dar esenţialul a continuat: relaţiile stabilite cu românii au continuat, s-au dezvoltat.
Pe lângă „Operaţia“ propriu-zisă au apărut alte organizaţii, cu un profil definit, totdeauna bazate pe benevolat şi pe spirit de sacrificiu. Ca să dau un exemplu, arhitecta Sanda Budiş a creat un sistem de stagii pentru tinerii agricultori care voiau să se pună la punct cu agricultura modernă. Trebuie să menţionez pe admirabila Argelia Lederman, care şi-a consacrat de atunci încolo viaţa nu numai unei comune (Podul Turcului, jud. Bacău), dar şi unor orfelinate, penitenciare etc., creînd organizaţia „Espoiroumanie“ ce există şi azi. Fireşte că am dat numai exemple!
Chiar dacă, cu anii, contactele s-au rărit, fără să înceteze, deschiderea, datorită ei, a societăţii civile româneşti a rămas semnificativă, iar „Opération Villages Roumains“ a fost un element semnificativ al acestei evoluţii. Mai mult decât tratatele de stat, mai bine decât relaţiile de afaceri, acţiunea cetăţenească şi-a dovedit profunda valoare. E bine ca ea să fie menţionată în materialele documentare ale Academiei Civice, fundaţie care urmăreşte aceleaşi scopuri.
Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
