Radu Milian (Oradea)
TRECEREA FRAUDULOASĂ A FRONTIEREI,
CA RĂSPUNS LA POLITICA DE ÎNGRĂDIRE A LIBERTĂŢII DE CIRCULAŢIE A PERSOANELOR
Imediat după preluarea puterii politice, Partidul Comunist a interzis cetăţenilor români libera circulaţie în afara graniţelor. Motivul a fost bineînţeles unul politic. Astfel, românii nu se puteau sustrage pretenţiilor absurde ale partidului prin părăsirea ţării. De asemenea, izolând România, comuniştii o puteau controla mai uşor. Propaganda oficială nu mai putea fi contrată deoarece realităţile social-politice din ţară ajungeau filtrate în mediile de informare din ţările democratice. Nici în ţările socialiste „vecine şi prietene“ nu se putea ajunge foarte uşor. Excursiile sau vizitele în străinătate nu se puteau face decât în condiţii bine stabilite şi de către cetăţenii loiali sistemului.
Nerespectarea normelor legale stabilite de comunişti cădea sub incidenţa penalului. Codul penal prevedea pedepse foarte aspre pentru cei care nu respectau regimul graniţelor. Pentru perioada în studiu, în vigoare era c.p. din 1960, revăzut şi completat în anul 1968 . Articolele 267, respectiv 245 din cele două coduri penale, stabileau infracţiunea de „trecere frauduloasă a frontierei“. C.P. din 1960 prevedea pentru această infracţiune între 3 şi 10 ani închisoare. La fel era pedepsită şi tentativa. Cel însărcinat cu paza frontierei putea primi şi el aceeaşi pedeapsă, dacă se constata că a fost neglijent în serviciu. Această prevedere i-a făcut pe cei responsabili cu paza graniţelor să fie foarte exigenţi în îndeplinirea acestor obligaţii. De asemenea, mulţi locuitori din zona de graniţă au devenit delatori, pentru a obţine un „certificat de bună purtare“. Dacă funcţionarii statului sau cei însărcinaţi cu paza frontierei favorizau trecerea, erau pasibili de o pedeapsă între 5 şi 12 ani închisoare. Cei care îi ajutau într-un fel sau altul, sau nu îi denunţau, puteau primi între 2 şi 5 ani închisoare .
Articolul 245/1968 c.p . vine cu o serie de modificări: intrarea sau ieşirea frauduloasă din ţară se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 1 an iar tentativa la fel. Se consideră tentativă şi procurarea mijloacelor sau luarea de măsuri în vederea trecerii frauduloase a frontierei, dacă era dovedit acest lucru. Se prevede şi cazul existenţei complicilor, dar şi a intenţiei, deci a premeditării acţiunii. Aceste prevederi au făcut ca, în toate cazurile de trecere frauduloasă a frontierei, cel învinuit să fie judecat pentru 3 sau 4 infracţiuni, ajungându-se astfel la „concurs de infracţiuni“, ce constituia o agravantă de mărire a pedepsei.
O altă lege restrictivă la adresa cetăţenilor români a fost decretul nr. 210/1960, privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor preţioase şi pietrelor preţioase. Potrivit acestui decret, cetăţenii români nu aveau voie să deţină valută, aur sau pietre preţioase decât ca bijuterii personale. Procurarea sau deţinerea lor era strict reglementată. În cazul unor excursii în străinătate, cetăţenii români erau obligaţi să schimbe lei în valută doar la sucursalele B.N.R., la cursul şi în limita stabilită de stat. Trecerea banilor româneşti peste graniţă era interzisă. La întoarcere trebuiau să predea restul de valută şi să declare eventualele bunuri cumpărate. Nedeclararea şi nepredarea în termen a valutelor sau obiectelor preţioase, precum şi sustragerea de la controlul vamal, constituia infracţiune şi se pedepsea cu închisoarea, la fel ca şi trecerea frauduloasă a frontierei. De altfel, în majoritatea cazurilor, aceste două infracţiuni se regăsesc împreună.
Cu toate că se supuneau acestor riscuri, românii au încercat în repetate rânduri să rupă lesa ce le limita libertatea de mişcare. Spre sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut, regimul comunist se stabilizase politic şi economic. Frontiera de vest a fost însă în continuare ţinta celor care preferau libertatea în locul „raiului comunist.“ Cei mai mulţi nonconformişti erau tinerii până în 30 de ani, deşi mirajul libertăţii îi atrăgea pe toţi deopotrivă. O parte însemnată a populaţiei din regiunea de graniţă se îndeletnicea cu micul trafic de frontieră, fapt condamnabil la timpul respectiv. Este vorba despre celebra „bişniţă“ cu produse „de afară“, de pe vremea lui Ceauşescu.
În cele ce urmează, ne vom referi la acele cazuri de „trecere frauduloasă a frontierei“, de la graniţa cu Ungaria, instrumentate de judecătoria Oradea.
Din păcate, la momentul actual nu putem avea o situaţie statistică exactă a celor care au încercat să treacă ilegal graniţa, deoarece accesul la documentaţie este îngreunat de restricţiile legislative (legea arhivelor permite accesul la dosare doar după 30 de ani); iar sursele orale se referă doar la cazuri izolate. Totuşi, din cercetarea sentinţelor judecătoreşti emise la începutul deceniului opt al secolului trecut, putem aprecia la circa 100 numărul celor care, annual, ajungeau în spatele gratiilor pentru că îşi căutau libertatea în vest sau îşi cumpărau un inel ori o verighetă din Ungaria . Nu luăm în calcul norocoşii care au reuşit să treacă graniţa. Numărul celor care şi-au riscat libertatea pentru a ajunge în vest a crescut considerabil pe măsură ce nivelul de trai din România a scăzut. În deceniul nouă al secolului trecut, numărul celor care au încercat sau au reuşit să treacă graniţa vestică a ţării se ridică la ordinul miilor, după cum indică sursele orale.
Reacţia autorităţilor a fost foarte dură. Atât textele de lege cât şi sentinţele judecătoreşti se motivau prin faptul că pedepsele trebuiesc să fie mijloc de reeducare pentru cel condamnat; dar în acelaşi timp să descurajeze alte tentative de acest gen. La începutul intervalului studiat, pedepsele erau numai privative de libertate (între trei şi şase luni de închisoare) . Cu timpul, aceste pedepse se vor transforma şi în bani. Minimul amenzii era de două mii de lei, iar echivalentul unei zile de închisoare era de cincizeci de lei. Ultima pedeapsă era rezervată mai ales celor cu cetăţenie străină .
Potrivit legislaţiei în vigoare, tentativa de trecere frauduloasă a frontierei şi micul trafic de graniţă, obişnuite în zonele vestice ale ţării, erau considerate „crime împotriva siguranţei statului“ şi pedepsite ca atare. Reprezentantul procuraturii introducea în rechizitoriu câte patru sau cinci infracţiuni, pentru a spori cât mai mult numărul lunilor de închisoare prin cumul de pedepse. În astfel de cazuri, judecătorii alegeau de obicei pedeapsa cea mai grea, la care adăugau câte o lună sau două în funcţie de numărul de infracţiuni care se puneau pe seama acuzatului. De exemplu, dacă la percheziţia corporală a celui prins la graniţă se găsea o hartă, un briceag, bani sau alimente, procurorul putea să-l acuze de premeditare, deţinere de valute străine, încercare de scoatere frauduloasă din ţară a monedei naţionale sau încercare de recurgere la violenţă contra organelor statului. Oricum procesul era un simulacru, deoarece sentinţa era dinainte cunoscută. Acuzatul nu se putea baza pe prezumţia de nevinovăţie. Avocatul, care era de obicei din oficiu, scotea în evidenţă faptul că inculpatul îşi recunoaşte sincer vina şi regretă fapta comisă. Se cereau circumstanţe atenuante şi se lăsa la aprecierea instanţei dozarea pedepsei. În aceste condiţii, toţi cei acuzaţi erau în fapt obligaţi să se recunoască vinovaţi. Nu se cunoaşte cazul achitării vreunui acuzat în afara cazului în care pedeapsa stabilită de judecător fusese graţiată ca urmare a vreunui decret .
În continuare redăm schema unui astfel de proces : Patru băieţi de douăzeci de ani, muncitori necalificaţi din Braşov, sunt prinşi în apropierea graniţei cu Ungaria. Sfătuiţi de avocată, urmează tipicul recunoscându-se vinovaţi şi îşi exprimă regretele în faţa instanţei, promiţând că nu vor mai face aşa ceva. Judecătorul – ţinând cont de faptul că nu au antecedente penale, sunt încadraţi în câmpul muncii, îşi recunosc şi regretă fapta comisă – îi condamnă la câte opt luni închisoare şi 200 de lei amendă. Procuratura, nemulţumită de cuantumul pedepsei, face recurs. Motivarea recursului era aceasta: Pedeapsa nu este educativă nici pentru inculpaţi, nici pentru cei care le pot urma exemplul. Cere deci suplimentarea pedepsei. În continuare se arată că, prin fapta lor, tinerii, deşi încadraţi în câmpul muncii, deşi îşi recunosc şi îşi regretă fapta, au săvârşit un lucru extrem de grav: „…au exprimat prin infracţiunea săvârşită dispreţ faţă de condiţiile de trai din ţară, preferând viaţa dintr-un stat capitalist din vestul Europei…“. Acest recurs, deşi respins, este definitoriu pentru felul cum vedeau autorităţile comuniste dorinţele românilor de a emigra spre vest. Lucrul cel mai grav, însă, a fost acela că sistemul i-a transformat pe locuitorii satelor învecinate cu graniţa, cu sau fără voia lor, în vânători de „frontierişti“ (termen cu care erau desemnaţi cei care încercau să fugă peste graniţă); deci în vânătorii fraţilor lor, care căutau o viaţă mai bună în Vest. Legea îi obliga să denunţe la poliţie orice suspect, în ultimă instanţă orice necunoscut sau străin de localitate. Din frică sau exces de zel, mulţi au devenit delatori. De asemenea, comportamentul unor soldaţi şi ofiţeri de pe graniţă era reprobabil prin bătăile şi umilinţele la care erau supuşi cei care erau prinşi. Revoluţia din decembrie 1989 a pus capăt acestei stări de fapt negative din istoria noastră. Sperăm ca, atunci când vor putea fi cercetate toate documentele perioadei, să putem vedea în profunzime acest fenomen.
Analele Sighet 10: Anii 1973-1989: Cronica unui sfarsit de sistem, comunicari prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
