Alexandru Niculescu (Udine-Paris)
„ŢARA SE MUTĂ ÎN EXIL“
Spre deosebire de alţi ani, între 1985-1989, plecările (fără întoarcere) din ţară s-au înmulţit. Ţara pleca în exil! Mai ales către Franţa – care acorda, în vremea aceea, cu mai multă uşurinţă dreptul de azil politic – duceau drumurile celor ce voiau să înfrunte expatrierea.
1. Cunoaştem cu toţii acei ani de plumb. Puterea Ceauşeştilor devenise absolută: el conducea politic şi militar (prin atotputernica Securitate), ea supraveghea şi conducea cultura. „Cabinetul 1“, „cabinetul 2“ erau expresii pe care le auzeam frecvent. Şi, după cum se ştie, pe lângă subordonaţii oficiali ai cuplului prezidenţial, îşi arătau nemernicia ditirambic linguşitoare şi oameni de litere precum celebrul (de tristă amintire) Eugen Barbu, ca şi Adrian Păunescu, Dinu Săraru, Fănuş Neagu şi, pe atunci, tânărul Corneliu Vadim Tudor. Literatura, cultura, în general, nu mai era coordonată şi condusă de partidul comunist, ci – după cum spunea N. Manolescu – direct de Securitate! Literatura – suspectată de insubordonare „partinică“ – era de-a dreptul batjocorită: poezii fără har, stupide compoziţii de şcoală elementară erau publicate de revistele literare (chiar şi de aceea a bietului mare om de cultură G. Ivaşcu, supusă la toate amputările şi schilodirile estetice). Cerul se întuneca de obscurantism, prostia şi vinovata mână-n-mână a securiştilor cu epoleţi (vă mai aduceţi aminte semnul indicând „pe umeri“), a unor scriitori vânduţi puterii ceauşiste, chiar informatori, delatori (deveniţi, azi. „surse“!) – toate acestea şi toţi şi totul biciuiau sângeros conştiinţele şi semănau deznădejde. Atmosferă apăsătoare, rutină, neputinţă sau resemnată îndurare a suferinţei, descrise în acel neuitat poem al Anei Blandiana, Totul („frunze, cuvinte, lacrimi / discursuri / portrete cunoscute / zvonuri / coruri, producţie“, „Cântarea României“, dar şi… „băieţii de pe Calea Victoriei“). Totul îndemna la evadare spre orizonturi jinduite. Sau a rămâne pe loc, în ţară, şi a vedea, a judeca, a îndura şi a-şi domoli revolta interioară. Dar nu întotdeauna a tăcea.
2. Se mai adăuga, la toate acestea, un factor psihologic: emisiunile „Europei libere“ – „Bucureşti 4“ – ascultate în taină, seară de seară, pentru a avea informaţii demne de crezare despre situaţia din ţară şi, vinerea, a asculta vocile dătătoare de speranţă – dar şi de iluzii – ale doamnei Monica Lovinescu şi domnului Virgil Ierunca. Imaginile unui Occident primitor, în care scriitorul român este apreciat, lăudat, chiar premiat, atrăgea pe bietul scriitor român înconjurat de sârma ghimpată a Securităţii ceauşiste, dar, câteodată, mult prea convins de valoarea sa artistică internaţională. A ajunge la Paris, precum atâţia alţi români, şi a deveni „de expresie franceză“ constituia un ţel, deşi era numai o năzuinţă, un vis. Dar… nu reuşise, la Paris, Ţepeneag? Nu erau cunoscuţi, acolo, Breban, Virgil Tănase? Emisiunea Teze şi antiteze la Paris deschidea perspective şi genera fantasme – deşi nu era decât o modalitate de a afla „acasă“, în ţară, de ideile înalte, noi, vehiculate în mediile intelectuale din capitala Franţei, în care se găseau şi merituoşi (sau eminenţi) români. Lectura era dublă: cei ce ascultau „înţelegeau“ mult mai mult decât ceea ce „Europa liberă“ difuza!… De aceea, unul după altul, cunoscuţi scriitori români luau calea exilului. Dacă, mai înainte de această perioadă, plecările lui Petru Dimitriu, Ilie Constantin, Ben Corlaciu erau excepţii, trecerea în „lumea liberă“ a lui Ion Caraion, Mihai Ursachi, Antonia Constantinescu, Alexandru Papilian, Dan Constantin, Bujor Nedelcovici, Damian Necula, Matei Vişnec, Mircea Iorgulescu şi a altora, până la urmă şi a Ninei Cassian – ca să nu mai vorbim de alţi intelectuali, profesori, cercetători ştiinţifici etc. – devenise în anii ’80 un fapt aproape obişnuit. (Ne aducem aminte de o bizară întâmplare, din 15 august 1989, când, în timpul serviciului divin festiv al Sfintei Fecioare Maria, am întâlnit, în Biserica Notre Dame din Paris, pe un coleg, cunoscut colaborator al Securităţii, cu importante funcţii oficiale – şi internaţionale – care mi-a mărturisit că „rămâne“! Alesese, şi el, libertatea! Cum eram împreună cu un coleg italian, care îl cunoştea din România, a trebuit să răspund unei întrebări justificate: „Ce se întâmplă la voi, în ţară, dacă şi securiştii fug?“ (Şi nu era singurul!)
3. În orice caz, exodul lua proporţii. Securitatea „naţional-patriotică“ (azi, se numesc „securiştii buni“!) intrase în alarmă, chiar în panică (a se vedea, acum, „cărţile albe“ şi documentele alese „pe sprânceană“, publicate în ultima vreme), dar „dezertorii“, „transfugii“, „rămaşii“, „fugiţii“ (aceşti termeni circulau oficial) erau, zi de zi, tot mai numeroşi. Nu trebuie să uităm nici celălalt aspect: reacţiile celor rămaşi în ţară, colegi, prieteni, chiar rude, care se lamentau că… „li s-a stricat dosarul“ (am auzit această remarcă şi în-tr-o discuţie despre exil, în cadrul Grupului de Dialog Social!). Şi cel care scrie aceste rânduri ca şi, de bună seamă, alţii ca el, a avut ocazia, nu o dată, să-şi audă în urmă cuvinte de invidie sau de mânie usturătoare („ce mai vrea, nu a profitat destul?“, „a uitat să se întoarcă“, „a şters-o hoţeşte“, „şi-a luat bilet numai de dus, nu şi de întors“ etc.) din partea unor colegi dincolo de orice bănuială pro-comunistă (înainte de plecare!). Invidie? Desolidarizare?
Bineînţeles, „plata“ rămânerii în Occident era mare: numele era şters de pe orice lucrare sau referinţă, intrarea în obscuritate şi ignorare erau condamnări definitive (câteodată însoţite, ca în cazul nostru, şi de procese – politice – civile!). Auctores patibulo digni!
4. Dar consecinţa cea mai tristă a acestor tulburate vremuri a fost crearea, în ţara noastră, a unei grave „fracturi“. Pe de o parte, cei care „fugeau“ într-o lume occidentală pe care o credeau un remediu al frustrărilor şi mizeriei din România – un fel de Eldorado al speranţelor – pentru ca, ajungându-şi scopul, să constate diferenţa cu care îi primea lumea intelectuală din ţările de refugiu politic, marginalizarea, dacă nu precaritatea la care erau condamnaţi în viaţa lor „occidentală“ nouă. Pe de altă parte, cei rămaşi în ţară – părinţi, copii, rude, prieteni – care îndurau mai departe, mai însinguraţi, privaţiunile crescânde, umilinţele, supravegherea capilară a securiştilor (care deveneau, benevol – da, benevol! – tot mai numeroşi) şi obligativitatea „omagiilor“, a alaiului ceauşist („întâmpinările la aeroport“!). Câte unul dintre cei „fugiţi“, renunţând (cu bani grei!) la cetăţenia română (dar renunţând şi la demnitatea de refugiat politic) ajungea în ţară şi cumpăra de la „shop“ (!) brânză telemea şi unt „pentru familia“ din Bucureşti (asta, în fond, era şi „scuza“ lor oficială): altă fractură intra-românească.
Fracturile atunci deveneau tot mai evidente în ţară. Ana Blandiana le-a prins-o, aluziv, într-un poem: „Putere de a alege / Între a fi implicat / Şi a fi singur, / Curaj de a opta / Între suferinţele ţipătului / Şi cea a tăcerii… /Gol sfâşiat în două“ (Gol sfâşiat). Această fractură de ani grei – oscilaţia între „fugă“ şi „rezistenţă“ – a continuat în mentalitatea românească şi după decembrie 1989 şi durează încă şi astăzi. Ea stă la baza sloganurilor de tipul „voi n-aţi mâncat salam cu soia“, tot astfel cum este baza discriminărilor constituţionale (art. 16, alin. 3, prin care cei cu dublă cetăţenie sunt lipsiţi de anumite drepturi fundamentale), încă în vigoare, sau a termenului repatriere, pentru cei care nu-şi pierduseră niciodată patria. Nu aceasta este lozinca domnului Ion Iliescu, în alegerile din 1990, 1992: „un om dintre noi“ („pentru noi, cu noi“) – excluzând pe cei „din afară“? Iar oameni răuvoitori îi atribuiau lui Corneliu Coposu vina de a fi fost „fugit“ din ţară – în anii când eroicul fruntaş ţărănist se găsea în închisorile comuniste! „Întoarcerea proscrişilor“ – cum bine a scris un istoric literar (dl N. Florescu) nu a fost bine primită de cei rămaşi în ţară, în suferinţele ultimilor ani ai dictaturii ceauşiste.
5. Pe de altă parte, în „lumea liberă“, se adăugau valuri peste valuri de refugiaţi şi, bineînţeles, chiar între cei care luaseră drumul expatrierii apăreau diferenţieri ideologice şi disensiuni, ba chiar conflicte.
Cei ce plecau în exil între 1975-1989 se adăugau celor din anii precedenţi. Cel puţin, la Paris se găseau refugiaţi politici din anii imediat următori încheierii ostilităţilor cu Germania nazistă. Erau, bineînţeles, foşti membri ai mişcării legionare dar şi, alături de aceştia, opozanţi tineri ai luptelor anticomuniste din 1945-1947, precum şi oameni politici importanţi (cei care înfăptuiseră actul din 23 august 1944!). Începând de prin 1977 au început să apară în Occident foştii deţinuţi politici. Mai întâi, Paul Goma, primul nostru disident recunoscut în Occident, urmat de unii dintre cei ce semnaseră apelul său. Concomitent, s-au refugiat şi cei care fuseseră condamnaţi pentru activitate politică anticomunistă (şi care ulterior au creat, la Paris, prima Asociaţie a foştilor deţinuţi politici). În sfârşit, intelectualii, scriitorii despre care am vorbit mai înainte. Doamna Monica Lovinescu, care trăise anii anteriori ai unui exil românesc unitar, obişnuia să spună că, în această ultimă perioadă, erau numai exilaţi, fiecare cu biografia, justificările şi convingerile lui proprii. În aceeaşi măsură, în Franţa, viaţa politică internă luase, din 1981 înainte, odată cu victoria electorală a lui François Mitterand, direcţii diferite, ceea ce îndemna pe unul sau pe altul dintre nou-veniţii refugiaţi să fie „de dreapta“, cu J. Chirac, sau de… extrema dreaptă („vine Le Pen!“). În naivitatea lor politică occidentală, de la asemenea oameni politici aşteptau sprijin în eliberarea României de comunism! Ironia (tot politică) a făcut însă ca tocmai „stânga“, mai ales cea socialistă – şi chiar extrema stângă troţkistă – să fie aceea care, în numele „drepturilor omului“, să încurajeze lupta exilaţilor români împotriva regimului din ţară! „Cu stânga vom bate pe securişti!“ exclama un tânăr refugiat politic – şi avea dreptate! În timp ce marele cotidian Figaro lua interviuri lui… Ceauşescu, ziarele de centru-stânga şi de stânga, Le Monde, Libération, sprijineau reuniunile şi manifestaţiile noastre antitotalitare, anticeauşiste. Dacă binecunoscutul om politic şi de litere Alain Peyreffite abia catadicsea să răspundă solicitărilor exilului militant, Bernard Poulet ajungea în România şi, încercând să-l contacteze pe muncitorul sindicalist rebel Vasile Paraschiv, era bătut de Securitate, iar Véronique Soulé înregistra, în Libération, manifestaţiile exilaţilor români, militanţi pentru libertate.
Izbucnise în 1983 afacerea Virgil Tănase, care, ca să-şi „spele“ păcatele din trecut, dăduse curs unei înscenări a serviciilor speciale interne franceze – pentru a-l împiedica pe François Mitterand să meargă în România şi să dea mâna – cauţionându-l! – cu dictatorul român. De fapt, se ştia, chiar ambasadorul „R.S.R.“ de atunci era un general de Securitate! Afacerea „Haiducu“ – Virgil Tănase şi alte triste întâmplări (una dintre ele, soldată cu moartea unui biet inginer român care s-a aruncat – cu un cuţit în spate! – pe fereastra ambasadei române) au zguduit comunitatea românească a refugiaţilor politici.
6. Un rol deosebit de pozitiv, unificator, a avut în schimb periodicul Lupta – Le Combat (care succedea mai vechiului B.I.R.E., al lui René Theo) editat de dl Mihai Korné şi redactat cu o deosebită pricepere şi cu talent de Antonia Constantinescu (decedată în iulie 1999). În jurul Luptei, în jurul Antoniei Constantinescu (care făcuse parte din corpul didactic al Facultăţii de Filologie din Bucureşti şi apoi fusese aruncată la Ploieşti, la Institutul de Petrol şi Gaze), se adunau adeziuni, colaborări şi informaţii din tot exilul românesc, din Europa şi din Statele Unite ale Americii. Lupta – Le Combat şi Antonia Constantinescu constituiau cel mai important mijloc de informare în viaţa exilului şi, fără nici o exagerare, cea mai răspândită publicaţie periodică a presei româneşti libere (încă înainte de 1989).
7. În mediul literar, adunând scriitori români sosiţi, unul după altul, la Paris, în libertate, acelaşi rol „coagulant“, centralizator l-a avut cenaclul Hyperion, „centrul de promovare a cărţii româneşti“, condus de regretatul mecena Leonid Arcade (Mămăligă). În seri de sâmbătă, în casa lui din Neuilly sur Seine, se adunau scriitori români din Europa şi America. Erau prezenţi acolo, în afară de cei „vechi“ din Paris – mai ales Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Alexandru Vona, Sanda Stolojan, Theodor Cazaban, Basarab Nicolescu, scriitori exilaţi din alte ţări în trecere prin Paris (am cunoscut acolo pe Ion Negoiţescu, pe George Ciorănescu şi cenaclul Apoziţia din Germania) – dar şi, câteodată, scriitori din ţară cu curaj, în ciuda paşaportului lor oficial din buzunar. Au citit din operele lor, în faţa membrilor cenaclului, scriitori tineri care luau, atunci, drumul exilului, dar şi scriitori încercaţi din literatură sau în critica literară. Judecători severi, prezenţi în cenaclu, apreciau calitatea celor ascultate. În atmosfera intimă, convivială, de reciprocă încredere, se puteau afla veşti proaspete din toate zonele nebuloasei exilului românesc: cenaclul lui Leonid Arcade (Mămăligă) era o iluminată insulă de cultură românească în oceanul zbuciumat al lumii actuale. În Paris fiind, eram „acasă“!
8. Şi Universitatea franceză şi-a avut partea de contribuţie în activitatea exilului românesc din Paris. Cel care scrie aceste rânduri funcţiona în acei ani, începând din 1980-1981, ca profesor „asociat“ la Universitatea Paris IV-Sorbona. Deşi până prin 1984-1985 era, încă, oficial legat, prin paşaport, de Ambasada R.S.R., a început, încă din 1982-1983 să invite să ţină conferinţe libere, la Sorbona, reprezentanţi de seamă ai „celeilalte Românii“, România din exil. Se profita, împreună cu doi-trei colaboratori, de cursurile pentru persoanele de vârsta a treia, sâmbătă după-amiază, şi se adunau, în sala seminarului de română din Sorbona (13, rue Victor Cousin) ca să vorbească auditoriului – de altfel, select, matur şi motivat – intelectuali români care dezvăluiau realitatea suferinţelor României oprimate de Ceauşescu şi de ai săi.
a. Înfruntam corul oficial al minciunilor propagandistice şi dădeam francezilor imaginea adevărată a ceea ce se întâmpla, atunci, în ţara noastră. Au luat acolo cuvântul, urmat de dezbateri şi discuţii lămuritoare, Vlad Georgescu, Marcel Schapira, Nicolette Franck, Marie-France Ionesco, Claude Karnooh, Antonia Constantinescu, Sanda Stolojan, Matei Cazacu şi, de câteva ori, Mihnea Berindei (nu putem uita cum acesta din urmă era obligat să-şi termine mai degrabă conferinţa pentru că avea fixat un rendez-vous telefonic cu soţia, părinţii, rudele sau prietenii unuia sau altuia dintre „disidenţii“ noştri arestaţi de Securitate. Şi comunica asemenea intenţii cu voce tare, deschis, în sală, pentru ca cei prezenţi să înţeleagă ce însemna teroarea poliţienească ceauşistă!). În ceea ce ne priveşte personal, aveam şi alt prilej: conferinţele organizate de Primăria din Paris, pe timpul verii (pentru cei care rămâneau în oraş) şi acolo, cu hărţi, cu date, cu cifre repetam „programul de adevăr“ despre România – „ca să se ştie“ (1982, 1983, 1984, 1985). Chiar dacă aveam încă statutul oficial de supus al statului român!
b. Tot la Universitate, în seminarul de română care se ţinea la Sorbona, în care, până la ieşirea sa la pensie, ţinuse ore profesorul Emil Turdeanu şi soţia sa, Letiţia Cartojan-Turdeanu, aveau loc, lunar, sâmbăta după-amiaza, şedinţe de lucru ale grupului de istorici români din Paris: se adunau între ei (cei „oficiali“, veniţi din România, nu aveau acces!), ţineau comunicări urmate de discuţii, într-o unitate de vederi demnă de toată lauda. Rod al acestor întâlniri ştiinţifice erau, adeseori, articolele publicate în Revue d’Etudes Roumaines, al cărei redactor principal era Emil Turdeanu (revista a continuat să apară şi după 1989: ultimul număr a apărut în 1993, sub redacţia lui N. Spinei).
c. Şi la INALCO, fost Institut de Langues Orientales, „Langues O“, se desfăşura un învăţământ de limba şi literatura română – civilizaţie, istorie – care căuta să iasă din clişeele propagandei oficiale româneşti. La INALCO lucrau profesori români din exil, care ştiau prea bine realităţile din ţară şi nu se sfiau a le comunica studenţilor. Chiar mai târziu, când aceştia au fost urmaţi de profesori francezi, orientarea acestora din urmă, „de stânga“ socialistă, a rămas aceeaşi: un învăţământ francez de limba şi literatura română, autonom, şi, mai ales, obiectiv şi critic – dezlegat de intervenţii ideologice din România.
În acest fel, în anii 1980-1989, rezistenţa faţă de regimul Ceauşescu creştea. Prin refugiaţii politici nou veniţi, prin acţiunile exilanţilor militanţi, pătrundea în Occidentul Europei adevărul despre situaţia din România.
Aceasta, credem, a fost contribuţia de seamă a ultimelor valuri de refugiaţi politici români: au arătat lumii europene realitatea românească. Statul francez, autorităţile OFPRA franceze (am putea lăuda aici activitatea doamnei Strat-Petrulian) şi acţiunile militante ale refugiaţilor români au avut din ce în ce mai mult ecou în lumea Occidentului.
9. Nu trebuie lăsată însă în uitare activitatea Ligii pentru apărarea drepturilor omului în ROMÂNIA (LDDHR), conduse de personalităţi de primă valoare (Constantin Cesianu, dna Sanda Stolojan, dna Maria Brătianu). Fără să facă miracole, dar cu o perseverenţă adeseori încununată de succes, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România reuşea să dea ajutor efectiv, concret, refugiaţilor români. A putut beneficia de bunele oficii ale Ligii poetul Ben Corlaciu. De asemenea, Liga a avut un rol deosebit la Conferinţa de la Helsinki din noiembrie 1986, când a reuşit să impună autorităţilor Securităţii din România aprobarea plecării din ţară a Floricăi Dimitrescu-Niculescu (în urma procesului intentat soţului ei!). Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România era recunoscută în plan naţional francez şi internaţional – dar, să se ştie bine: orientarea ei politică era de stânga (mulţi dintre membrii ei internaţionali erau foşti comunişti-troţkişti).
În slujba idealurilor libertăţii României, refugiaţii români s-au adresat tuturor partidelor şi sensibilităţilor politice. Câteodată, ajungeau la izbândă.
10. O misiune importantă în Franţa, în anii 1952-1970, au avut Institutul Universitar Carol I şi Fundaţia Regală Universitară. După ce au editat Bulletin Scientifique Roumain (1952-1957), revista Fiinţa românească („revistă de cultură“ – 1963-1968, 7 volume) şi longeviva Revue des études roumaines (1963-1993, 16 volume) – publicaţii cu totul necunoscute în România de astăzi, Institutul a publicat o serie de volume de studii, antologii literare şi ediţii de texte datorate lui Emil Turdeanu, George Ciorănescu, Vintilă Horia, Mihai Niculescu, Mira Simian, Constantin Brăiloiu, Marcel Fontaine şi Virgil Ierunca. Epuizându-şi entuziasmul şi, bineînţeles, mijloacele financiare, activitatea institutului a fost revigorată, readusă în actualitate de refugiaţii politici români ajunşi în Franţa după 1975. Profesorul Cicerone Poghirc devine, spre satisfacţia tuturor, animatorul principal al unei serii de manifestaţii culturale româneşti la Sorbona în anii ’80. Acestor acţiuni le corespundea cu acelaşi elan patriotic un grup de intelectuali din Spania, cu orientare politică de extremă dreaptă, în frunte cu Aureliu Răuta (=Răuţă), Alexandru Ciorănescu, Vintilă Horia. Lor li se alăturase, în anii ’70, profesorul Dimitrie Copceag. În Italia exista o Societate Academică Română, al cărei animator era profesorul Mircea Popescu din Roma; alături de el, profesori (lectori) de limba română la universităţile italiene, Theodor Onciulescu, Constantin Caragaţă, Petru Iroaie, D. Marin care au pregătit, în Italia, studenţi românişti (dintre care unii, astăzi, sunt, la rândul lor, profesori universitari şi prieteni ai României). Trebuie menţionat aici şi pictorul Eugen Drăguţescu.
Refugiaţii politici români activau pe o arie europeană largă. În Franţa, în Italia, în Germania, în Marea Britanie (Gr. Nandriş), în Danemarca (E. Lozovan), în Suedia (în jurul profesorului Alf Lombard), în Belgia (Sever Pop), în Portugalia (Alexandru Busuioceanu, Victor Buescu, Scarlat Lambrino) – atât cât memoria noastră poate încă aduce la lumină. De bună seamă, cei uitaţi şi cei necunoscuţi nouă sunt mulţi. Mult mai mulţi…
Ei odihnesc, presăraţi, prin cimitirele lumii.
*
11. „Când se petrecură aceste?“ Acum patruzeci de ani şi mai bine. Cine îşi mai aduce aminte de cei ce nu mai sunt în viaţă, de cei care nu au apucat vremea în care să poată reveni în România eliberată de dictatura ceauşistă şi să-şi poată vedea numele publicat din nou în ţara lor? S-au „salvat“ în neuitare (vorba dlui Virgil Ierunca) prea puţini. Numele lor le cunoaştem – regăsindu-i în publicaţiile din ţară. Dar câţi, astăzi, în ţară au citit Întâmplări din istoria nescrisă a Bisericii române, seria de articole scrise de părintele Gh. Calciu, ca să afle cum sărbătoreau Paştele, în zeghe de puşcăriaşi, preoţii români condamnaţi la ani grei de suferinţă? Jertfa părintelui Ion (Iovan), care, închis la Gherla şi la Aiud, bolnav de tuberculoză, priveghea noapte de noapte şi împărţea porţia de mâncare cu alţi deţinuţi bolnavi (Cuvântul românesc anul 14, nr. 162, pag. 17) va rămâne de asemenea ignorată. Lucrările istoricului Cicerone Ioniţoiu, ale scriitorului Sergiu Grossu, colecţiile revistelor din exil rămân, mai departe, fără lectura şi atenţia cuvenite în ţara noastră de astăzi.
Exilul, luptele pentru libertate, partizanii anticomunişti din munţi, cei ce îndurau în închisori pedepse grele au intrat astăzi în negura definitivă a unei ignorări neruşinate şi a indiferenţei. Ei au adus jertfe pe altarul unor zei ce, vai, nu existau!
Cu foarte rare excepţii, exilul, ca şi închisorile au fost hecatombe. Aruncări în gol sau sub pământ, în celule, în hăurile incertitudinilor şi ale singurătăţii absolute, anonime morţi risipite în „cimitirul săracilor“ sau prin cimitirele lumii largi – uitarea a fost aceeaşi. Paginile de memorii, publicate în anii din urmă, conţin mulţimi de nume care ar trebui înscrise într-un Panteon al patriei.
Nu vor fi niciodată.
Dar Panteonul există! Este Memorialul pe care Ana Blandiana şi Romulus Rusan l-au înfăptuit şi îl străjuiesc cu abnegaţie.
În acelaşi timp, în faţa acestui monument al aducerii aminte – să sperăm – eterne, nu este oare prilejul de a ne întreba de ce, acum, în România noastră liberă (dar încă neeliberată de forţe oculte ale regimului totalitar precedent) o asemenea realizare nu-şi găseşte recunoaşterea (şi recunoştinţa) cuvenită? Să fi fost în zadar sacrificiul? Să fi fost nefolositoare acţiunile exilului militant? Să predomine, în ţară, omul „dintre noi, ca noi, pentru noi“ aderent al politicii ioniliesciene? Să nu mai existe crime, nici pedepse, nici tribunale (măcar morale), ci numai abuzuri? Să fi apărat poliţia politică „idealuri naţionale“, care au permis puterii instaurate după 1990 să distingă „securiştii buni“ şi să nu dea curs unei veritabile înnoiri moral-democratice?
Să fie, oare, actuala stare de lucruri demnă de numele „normalizare“? Asemenea întrebări ni le punem, înclinându-ne înaintea acestui Memorial, simbol al suferinţelor noastre, dar şi în numele altui exil, al închiderii amare în sine însuşi, despre care Ana Blandiana a scris:
„Pornesc în mine, în exil
Tu eşti Patria mea…
Tu eşti ţara în care m-am născut
Şi am învăţat să vorbesc,
Numai pe tine te cunosc în lume
Tu eşti partea mea de pământ.“
Existenţa noastră – ultimul nostru exil, „În singurătate-mi“.
Analele Sighet 10: Anii 1973-1989: Cronica unui sfarsit de sistem, comunicari prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003