Gheorghe Leahu
Martor al demolării Bucureştilor
Am o profesie splendidă, care în anii de totalitarism a fost supusă unor profunde umilinţe.
Comunismul, jefuitor după 1948, al întregului patrimoniu construit al ţării, naţionalizat de la „burghezo-moşieri“, socialismul deţinător unic al avuţiei naţionale, a dispus de fonduri uriaşe pentru a-şi făuri idealurile de industrializare, cooperativizare şi de formare a „omului nou“.
Până prin 1970, în ţară s-au construit clădiri remarcabile proiectate de arhitecţi de elită, sedii de primării, teatre, case de cultură, hoteluri şi foarte numeroase blocuri, cartiere şi ansambluri ale căror apartamente urmau să adăpostească milioanele de tineri de la ţară, aduşi la oraş pentru a se angaja în noile combinate, uzine, fabrici şi şantiere.
Implicarea partidului comunist, a activiştilor de partid în proiectarea şi realizarea acestor lucrări, era încă neînsemnată. Arhitectura nu se putea învăţa instantaneu, odată cu primirea carnetului roşu al P.C.R.
După alegerea lui Ceauşescu în funcţia de secretar al P.C.R. în 1965 şi după primii săi cinci-şapte ani de domnie, întreaga piramidă de adulatori comunişti, securişti l-au transformat într-un zeu. Mitinguri grandioase, portretele sale gigantice afişate pretutindeni, „vizitele de lucru“ în care era solicitat cu slugărnicie să-şi dea cu părerea asupra a tot ceea ce se întâmpla în România, au avut drept consecinţă tot mai accentuata sa implicare în prezentarea proiectelor, a machetelor pentru aproape tot ce se construia. Ceauşescu era denumit „marele arhitect“, nu mai era mult până când câţiva scriitori lipsiţi de moralitate să-l denumească în mitingurile cenaclurilor de pe stadioane: „Cârmaciul“, făuritorul „Epocii Nicolae Ceauşescu“ şi „Geniul Carpaţilor“.
Lucram ca arhitect în cel mai mare institut de proiectare din ţară, „Proiect-Bucureşti“. Aproape 2.000 de arhitecţi, ingineri, proiectanţi şi desenatori eram subordonaţi direct primarilor comunişti care s-au perindat: Dincă, Cioară, Pană, Olteanu. Cu fiecare an care trecea, ne-am transformat în sclavii ambiţiilor tot mai aberante ale „genialului arhitect Ceauşescu“.
Primul meu contact direct cu Ceauşescu a fost la prezentarea machetelor şi planurilor pentru marele magazin universal „Unirea“, obiectiv pe care l-am proiectat în calitate de autor şi şef de proiect complex în anii 1973-1974.
După ce am studiat temeinic aproape tot ce se proiectase în materie de magazine universale în întreaga lume, după ce împreună cu colectivul meu am redactat planurile, faţadele, secţiunile şi o machetă la scara 1/200 m-am înfăţişat, însoţind pe primar, ministrul comerţului, Nicolae Bozdog, şi arhitectul şef al Capitalei, Tiberiu Ricci, în cabinetul de lucru al lui Ceauşescu din clădirea C.C. al. P.C.R., actualul sediu al Senatului. Dorind să explic într-un limbaj limpede, profesional ce reprezintă planşele afişate acolo, am constatat, cu stupoare, că Ceauşescu nu înţelegea absolut nimic, fiind incult, şi nefiind pregătit să descifreze ce înseamnă un plan, o secţiune sau o altă planşă desenată; astfel că, permanent, se rotea cu indicaţiile sale numai în jurul machetei.
În acea perioadă, pentru orice investiţie din România din toate domeniile, prezentarea machetelor a devenit obligatorie.
În Institutul „Proiect-Bucureşti“ s-a înfiinţat şi s-a dezvoltat de la an la an un atelier întreg specializat în machete care, împreună cu noi, autorii proiectelor, fabrica, contra cronometru, machete din polistiren la scara 1/1.000, 1/500, 1/200, 1/100 şi chiar la scara naturală 1/1 pentru toate obiectivele unicat şi ansamblurile ce se prezentau „sus“.
Ceauşescu a prins gustul de a schimba volume, trasee, rezolvări obiective arhitecturale şi de sistematizare, înarmat cu o baghetă telescopică lungă de circa 2 m, cu care jongla şi năştea „indicaţiile preţioase“, care erau notate pe loc în carneţelele tovarăşilor activişti şi miniştri răspunzători de investiţiile ţării.
Când prezentările de lucrări se făceau la faţa locului, acolo unde urma să fie implantată o nouă investiţie, Ceauşescu dădea adevărate spectacole în aer liber.
De foarte multe ori, îmbrăcat în costume de culoare deschisă, pentru a se evidenţia, purtând permanent pe cap şapca tovărăşească, ce-i atesta apartenenţa la clasa muncitoare, Ceauşescu dădea agitat din mâini în dreapta şi în stânga, înconjurat de un cerc larg de auditori ce-i sorbeau indicaţiile.
Toţi activiştii purtau la ei permanent carneţele în care notau, nepierzând nici un cuvânt, tot ceea ce trasa Ceauşescu pe teren. Precipitaţi, redactau apoi în sediile partidului celebrele note ale Cancelariei C.C. al P.C.R., care ni se transmiteau nouă pentru îndeplinire.
Sunt de notorietate unele confuzii de interpretare ale „indicaţiilor“, în care „martorii oculari“, activiştii de partid, reveneau după plecarea genialului conducător, pentru a stabili cu precizie de unde până unde a arătat el cu braţul întins să se amplaseze un combinat, de unde până unde să se demoleze un cartier al vechiului Bucureşti.
Slugărnicia întregului eşafodaj de partid comunist în faţa lui Ceauşescu i-a amplificat acestuia gustul de a dicta soluţii peste capul profesioniştilor, în cazul meu al arhitecţilor şi urbaniştilor ţării.
După ce am realizat personal câteva proiecte unicat importante, am fost promovat în funcţia de arhitect-şef al unui mare colectiv de arhitecţi, ingineri, proiectanţi şi astfel am avut prilejul să asist la circa 40 de prezentări de proiecte şi machete în faţa lui Ceauşescu, în intervalul 1977-1989.
Machetele investiţiilor bucureştene erau prezentate „sus“ de primarii Dincă, Cioară, Pană, Olteanu, de arhitecţii şefi al Capitalei, de miniştri şi de prototipul activistului de partid limitat, incult şi slugarnic, primul-vicepreşedinte al Primăriei Capitalei, tovarăşul Dumitru Necşoiu.
Noi, posesorii de diplomă de arhitect, nu eram invitaţi la aceste prezentări la înalt nivel decât pentru a scoate din încurcătură pe activişti, cărora adesea Ceauşescu le punea întrebări atât de neaşteptate încât aceştia, nefiind în stare să răspundă, apelau la noi.
*
Puternicul cutremur din 4 martie 1977 a produs o schimbare radicală, dramatică, în atitudinea lui Ceauşescu faţă de clădirile vechi. În Bucureşti
s-au prăbuşit 28 de construcţii realizate majoritatea în perioada antebelică, printre care blocurile Casata, Grădiniţa, Scala, Dunărea, Continental, Colonade, Nestor şi altele. S-au înregistrat 1.400 de victime omeneşti.
Urmările acestui cutremur au generat dispreţul său pentru fondul construit vechi şi simultan ideea realizării unui nou şi măreţ centru politico-administrativ socialist.
Au existat unele studii inginereşti antebelice care consemnau că partea înaltă a cornişei Dâmboviţei, din zona Izvor-Mihai Vodă-Uranus, era mai sigură pentru fundarea unor clădiri, şi atunci Ceauşescu s-a hotărât s-o radă de pe faţa pământului.
Se instituie prin Uniunea Arhitecţilor câteva colective de studii pentru proiectele noului centru, alcătuite din profesionişti de elită ai breslei, ca arhitecţii Octav Doicescu, Nicolae Porumbescu, Ion Fackelman şi alţii. Am fost martor cum în mod neaşteptat s-a insinuat din proprie iniţiativă, şi complet necunoscută, până atunci ca arhitectă, Anca Petrescu, ce a devenit mai târziu şefa de proiect a Casei Poporului.
Încep să se întocmească machete imense de studii şi prezentare care au culminat cu un eşafodaj unic în lume. Este vorba de amenajarea în sala de sport de la Giuleşti a unui podium înalt de circa un metru, cu dimensiunile de 20×20 m (cât suprafaţa a opt ringuri de box alăturate) pe care, printr-o imensă trudă, s-a întocmit macheta la scara de 1/1.000 a întregului oraş Bucureşti până spre tot conturul său exterior, cu străzile, construcţiile şi parcurile sale, migălite din polistiren.
Peste această machetă s-a confecţionat o platformă mobilă, un fel de pod rulant acţionat electric pe care erau căţăraţi tovarăşul, tovarăşa şi câţiva colaboratori apropiaţi. De acolo de sus, înarmaţi cu nişte baghete telescopice, ei apăsau pe butoane, mişcau plini de satisfacţie înainte şi înapoi platforma şi se târguiau privind „stabilirea celor mai judicioase soluţii arhitecturale şi urbanistice ale noului centru al Capitalei României Socialiste“.
Am fost martor al acestui spectacol grotesc şi ridicol care nu s-a oprit aici.
După fiecare revărsare de indicaţii, această machetă blestemată era demontată în panourile sale componente, era adusă la „Proiect-Bucureşti“, unde sute de arhitecţi proiectanţi, desenatori decupam, transformam, trasam alte soluţii, cârpind impecabil totul pentru următoarea prezentare.
Ca un copil răsfăţat care şi-a descoperit jucăria preferată, Ceauşescu solicita aproape săptămânal să-i fie prezentată macheta pe care lansa cu băţul, cocoşat pe podiumul rulant, alte şi alte indicaţii.
În paralel cu conturarea perimetrului destinat construirii noului centru civic socialist, se declanşează tăvălugul demolărilor.
*
Îndată după 1977, sunt demolate clădiri afectate de seism, care puteau fi salvate şi consolidate, cum era Casa arhitectului Grigore Cherchez – monument de arhitectură, sau grupul de zece case cu prăvălii din faţa Bisericii Sf. Gheorghe cel Nou, care au dispărut într-o singură noapte din dispoziţia primarului Dincă.
În 1982 este translată biserica de la Schitul Maicilor, iar schitul propriu-zis este ras de pe faţa pământului.
Tăvălugul demolărilor se întinde pe zone tot mai largi. Străzile Cazărmii, Sirenelor, Bateriilor, Sf. Apostoli, Miliţiei, Vânători se transformă în moloz ca după cele mai cumplite bombardamente. În 1984, zona Uranus cu străzile, casele şi bisericile sale este demolată. Dispar Puţul cu Apă Rece, Mihai Vodă, Al. Orăscu, Fonteriei. Biserica Sf. Ilie Rahova este translată şi este demolată Biserica Mănăstirii Cotroceni.
În 1985 sunt demolate Arhivele Statului, iar singura ctitorie a lui Mihai Viteazul din Bucureşti este complet mutilată, biserica şi clopotniţa fiind translate la 289 m distanţă şi sunt ascunse apoi în spatele noilor blocuri. Tot în 1985 dispar Muzeul Militar Central, Teatrul Armatei, este demolat Spitalul Brâncovenesc cu 850 de paturi, stadionul Republicii (fostul ANEF) este desfiinţat şi e transformat ulterior în depozite şi garaje.
În 1985 Casa Poporului este înălţată cu structura şi zidurile „la roşu“, cum spunem noi, constructorii, adică în stadiul de execuţie fără finisaje. Urcat pe terasa „Casei Poporului“ la peste 100 m înălţime, Ceauşescu a constatat că, privit de la înălţime, marele său „Bulevard al Victoriei Socialismului“ era prea scurt ca lungime, faţă de ambiţiile sale faraonice şi a hotărât să fie prelungit.
Atunci a mai fost aplicată în premieră mondială o altă metodă pentru a-l face pe genialul conducător să priceapă pe viu ceea ce nu era capabil să citească din planuri.
Din dispoziţia activiştilor, topografii au trasat cu teodolitul axul prelungirii actualului Bulevard al Unirii de la Piaţa Unirii mai departe spre est, până spre actuala Piaţă Alba-Iulia.
Întregul cartier fiind încă nedemolat, s-a fixat un şir de baloane mari, roşii deasupra acoperişurilor.
După ce a aprobat traseul prelungit cu încă doi kilometri, teritoriul supus demolărilor s-a extins pe un teritoriu uriaş ce a cuprins cartierele Căuzaşi, Văcăreşti, Pitagora, Nerva Traian, Theodor Speranţia, Calea Dudeşti şi o parte din străzile Popa Nan şi Calea Călăraşilor.
După 1985 au căzut bisericile Nicolae-Sârbi, Sf. Nicolae Jitniţa, Hala Unirii şi primul institut medico-legal din lume: Institutul „Dr. Mina Minovici“.
În 1986 este demolat unul dintre cele mai strălucite monumente ale patrimoniului nostru naţional: Mănăstirea Văcăreşti, ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat având la data demolării o vechime de 270 de ani!
În 1987 cad sub lama buldozerelor Bisericile Sfânta Vineri, Sf. Spiridon Vechi, Biserica Olteni şi Teatrul de Operetă din Piaţa Senatului.
*
Demolările din Bucureşti au cuprins o suprafaţă egală cu cea a oraşului Veneţia din Italia sau cu cea a trei arondismente ale Parisului.
Au fost demolate 20 de biserici şi mănăstiri şi au fost translate alte opt.
Au fost distruse cartiere întregi cu 10.000 de locuinţe şi 40.000 de oameni au fost alungaţi din casele lor. Ca în vremuri de război sau de asediu, vechii locatari ai caselor demolate au fost încărcaţi cu avuţia lor în camioanele armatei şi au fost mutaţi în blocuri periferice în care nu se uscase încă tencuiala şi nu funcţionau încă instalaţiile interioare.
Noul centru civic inspirat şi copiat după „ctitoriile“ altui dictator comunist, Kim Ir Sen (care a realizat în Coreea de Nord un centru gigantic asemănător, bazat tot pe umilinţa şi mizeria populaţiei) a reprezentat o dramă socială de proporţii şi o pierdere ireparabilă de patrimoniu construit.
Conform indicaţiilor lui Ceauşescu, nici o clădire veche, nici un monument, nici o biserică nu erau demne să facă parte din Centrul Civic al Victoriei Socialismului.
Absolut toate monumentele istorice de pe traseu au fost sau demolate, sau au fost translate şi mutate în locuri dosnice.
*
Nicolae Ceauşescu a fost unul dintre cei mai călătoriţi şefi de stat din lume. Turneele, atât de păgubitoare, pe care le-a afectuat împreună cu Elena, timp de aproape un sfert de veac, l-au pus în contact cu imaginile arhitecturale şi urbanistice de pe tot cuprinsul globului. Arhitectura „capitalist-imperialistă“ nu-i era pe plac. În celelalte ţări socialiste n-a găsit exemple de urmat. De aceea, în Coreea de Nord, în gesturile urbanistice totalitare efectuate la Phenian de un alt dictator comunist el a găsit cea mai potrivită sursă de inspiraţie.
Între Ceauşescu şi Kim Ir Sen s-au stabilit „relaţii de prietenie frăţească“ ce au fost urmate de o adevărată competiţie în privinţa realizării mai întâi la Phenian, apoi la Bucureşti, a unor ansambluri gigantice de bulevarde şi palate având destinaţii asemănătoare: Casa Poporului, Casa Ştiinţei şi Tehnicii, Biblioteca şi Teatrul Naţional, mari săli de congrese, palate ale pionierilor şi altele.
Noul centru socialist al Bucureştilor a fost precedat de o dramă de mari proporţii pentru populaţia strămutată. Costurile pe care le-a înghiţit acest uriaş şantier la care a lucrat aproape un deceniu o armată de 100.000 de oameni, s-au răsfrânt direct asupra sărăciei, mizeriei şi umilinţei la care a fost supusă întreaga populaţie a României.
La o ţară cu numai 22 milioane de locuitori, tronând peste tot ansamblul, a rămas ca un simbol al totalitarismului şi despotismului comunist uriaşa şi urâta Casă a Poporului. Considerată cea de a doua clădire administrativă din lume, după Pentagon, cu cei 270 m lungime, 240 lăţime, 84 m înălţime şi o suprafaţă desfăşurată de 265.000 mp. Pe seama mizeriei în care am trăit, s-au finisat 26,5 hectare de încăperi, săli, scări, coridoare pardosite cu marmură, parchete scumpe şi mochetă, cu tavane în casete, pereţi îmbrăcaţi în lambriuri de lemn şi tapete de mătase, cu 4.000 de candelabre din cristal, la nivelul celor mai somptuoase palate ale lumii.
*
Urcat pe o piramidă de activişti de partid şi securişti, pe un sistem dur de organe de represiune ce nu admiteau nici o abatere de la linia partidului, Ceauşescu a transformat poporul român într-un popor de sclavi.
Nu poate contesta nimeni că s-a construit enorm în timpul dictaturii, dar nu se poate uita nici preţul pe care l-am plătit cu toţii, umiliţi de mizeria şi sărăcia vieţii noastre zilnice.
Nu putem uita frigul insuportabil din case şi din locurile de muncă, rafturile goale din magazine, întreruperea zilnică a luminii, programul permanent de adulare a perechii Ceauşescu la televiziune şi în mass-media, frica de turnători şi vorbitul în şoaptă pentru ceea ce reprezenta viaţa noastră urâtă, izolarea totală de Occidentul civilizat, trufia şi opulenţa armatei de activişti de partid.
Azi, foştii adulatori ai lui Ceauşescu, devotaţi partidului comunist, au devenit oameni de afaceri şi parlamentari. Învăţaţi cu huzurul, huzuresc şi acum.
Activul de partid care a demolat Bucureştiul n-a fost demolat. Organizaţi într-o reţea dură, mafiotă, şi-au împărţit între ei avuţiile ţării. Comuniştii de ieri au devenit social-democraţii de azi.
Foştii membri ai C.C. al P.C.R. şi toată nomenclatura comunistă, foştii condamnaţi pentru crimele revoluţiei şi marii escroci au fost sistematic reabilitaţi sau li s-au prescris pedepsele şi au fost reintegraţi în posturi cheie politice, economice, financiare.
Paradoxal, din demolatori ei au devenit după 1989 pasionaţi constructori. Vilele somptuoase, cu piscine şi plantaţii, apărute pretutindeni în ţară, nu aparţin clasei muncitoare, ci „reprezentanţilor“ săi. În acelaşi timp majoritatea populaţiei geme în sărăcie.
Analele Sighet 10: Anii 1973-1989: Cronica unui sfarsit de sistem, comunicari prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003