Organizarea acestei instituţii de cultură şi educaţie în fostul Palat al Poştelor din Bucureşti, situat în Calea Victoriei nr. 12, se îndrepta în linie dreaptă spre finalizare, inaugurarea urmând să aibă loc cu prilejul sărbătoririi semicentenarului Partidului Comunist Român – aşa cum o demonstrează încrustarea datei de pe reversul medaliei – 8 mai 1971. Întârzierea realizării expoziţiei de bază a Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România (aceasta a fost titulatura iniţială), s-a datorat consecinţelor nefaste generate de vizita efectuată de şeful statului în ţările asiatice, în luna mai a aceluiaşi an şi însuşirii modelului chinezesc al Revoluţiei Culturale, şi de aici eforturile Comisiei de specialişti, istorici, arheologi, cercetători şi muzeografi de a rezista aplicării Programului de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, din 9 iulie 1971, devenit operabil odată cu adoptarea sa de către Plenara C.C. al P.C.R. din 3-5 noiembrie 1971 şi dezbaterea în cadrul Şedinţei de Secretariat ce a avut loc în 17 ianuarie 1972[1].
La o parte din modificările intervenite în Muzeu am fost părtaşă în calitatea de proaspăt absolvent al Facultăţii de Istorie şi muzeograf la secţia de Istorie Contemporană, fiind în preajma colegilor mei experimentaţi la câteva din vizitele de lucru întreprinse de Emil Bodnăraş, Ilie Rădulescu, Ştefan Voitec, Miron Constantinescu, Nicolae Ceauşescu, pe care îi vedeam pentru prima oară. Vizitele s-au soldat cu reducerea la minimum a prezentării evenimentelor din anii 1945-1965 şi eliminarea mărturiilor referitoare la decoraţiile, medaliile şi alte însemne acordate lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nimic neobişnuit, dacă spaţiul recuperat ar fi fost destinat prezentării altor momente istorice vitregite, omise cu bună ştiinţă sau tendenţios ilustrate. Indicaţiile de partid au triumfat, deşi Muzeul de Istorie se afla sub egida Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice avându-l ca preşedinte pe Miron Constantinescu, în vara aceluiaşi an 1971, fiind aprobat Proiectul de Decret al Consiliului de Stat privitor la înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, organism de Partid şi de Stat subordonat direct Comitetului Central al P.C.R.[2]. Aşa se explică faptul că s-a dat satisfacţie extinderii perioadei ceauşiste, exagerând meritele lui Nicolae Ceauşescu de-a lungul istoriei comuniste, pentru a-i face plăcere şi a-l preamări.
Abia mai târziu am înţeles că, de fapt, acum începea cultul personalităţii pentru şeful statului, care prea repede uitase, doar în decembrie 1968 îl incriminase cu atâta vehemenţă pe înaintaşul său, Dej, iar în ziua de 8 mai 1972 s-a confirmat aceasta. În cuvântul de deschidere rostit, Miron Contantinescu considera Muzeul de Istorie o iniţiativă personală a lui Nicolae Ceauşescu, la care s-a adăugat întregul ceremonial, ovaţii, entuziasm dirijat, primirea cu flori, înmânarea foarfecii de tăiere a panglicii inaugurale de către doi muzeografi costumaţi în port tradiţional românesc şi altele. Reporterii organului central de presă al partidului s-au întrecut în a relata cu lux de amănunte aceste aspecte, sub titulatura Impresionant moment al unei istorii demne, glorioase[3], completată apoi de articolul publicat în 11 mai, fără a menţiona nimic în legătură cu reflectarea în Muzeu a istoriei partidelor politice, a personalităţilor care s-au aflat în fruntea acestora, a claselor considerate exploatatoare – burghezia şi moşierimea, familia regală, intelectualii de seamă ai ştiinţei şi culturii, este adevărat nu la dimensiunile pe care le meritau, ci mai puţin vizibile, pentru a le proteja de privirile ideologilor vremii.
Muzeul de Istorie al României, trebuia să fie, normal, un lăcaş de cultură, ştiinţă şi de educare patriotică, continuator al Muzeului Naţional de Antichităţi, 1864, având aceeaşi menire cu cea declarată de Constantin Moisil la deschiderea primei expoziţii permanente la Muzeul Arhivelor, 1924 şi anume „să constituie un mijloc de educaţie patriotică serioasă pentru tineretul şcolar şi pentru publicul mare, de educaţie istorică şi artistică“[4]. Scopul declarat de Miron Constantinescu era „mijloc eficient de educare patriotică, internaţionalistă, a tinerei generaţii, a tuturor oamenilor muncii din patria noastră“, … „şcoală vie pentru toţi cei ce-i vor călcă pragul, cetăţeni ai Republicii Socialiste România sau vizitatori de peste hotare şi care vor putea să retrăiască şi să înţeleagă trecutul zbuciumat al acestui popor, să explice astfel pe deplin strălucirea prezentului şi viitorului său“[5].
Imixtiunea politicului în prezentarea istoriei milenare a poporului român este probată de Nota[6] întocmită şi semnată de Cornel Burtică la 15 aprilie 1972, prin care argumenta necesitatea discutării tematicii ilustrative elaborată de Muzeu, pentru a fi „expuse documente şi hărţi care să prezinte istoria ţării noastre aşa cum a fost ea“, mai ales că „sunt ţări în care istoria ţării noastre este deformată, se dau interpretări unor acte politice legate de istoria României în contradicţie cu documentele istorice, cu faptele. Întrucât unele hărţi şi documente prezintă aspecte politice mai deosebite”, supunea spre aprobare Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. lista hărţilor şi a tratatelor cuprinse în materialul anexat[7]. Dezbaterea acestor izvoare de importanţă vitală pentru oglindirea istoriei milenare a poporului român a constituit un punct separat pe ordinea de zi a Şedinţei Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. desfăşurate la 26 aprilie 1972[8], sintetizat de stenograma la care ne vom referi în continuare. Au participat: Nicolae Ceauşescu, Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Virgil Trofin, Gheorghe Rădulescu, Ilie Verdeţ, Maxim Bergheanu, Gheorghe Cioară, Florin Dănălache, Ianoş Fazekaş, Petre Lupu, Dumitru Popescu, Leonte Răutu, Gheorghe Stoica, Ştefan Voitec, Iosif Banc, Petre Blajovici, Cornel Burtică, Miron Constantinescu, Miu Dobrescu, Mihai Gere, Ion Ioniţă, Vasile Patilineţ, Ion Păţan şi Ion Stănescu.
Şedinţa a fost prezidată de Nicolae Ceauşescu. Grăbit, intră direct în subiect, curios să ştie care sunt „în fond documentele care pun probleme deosebite” şi la care aştepta răspuns de la Miron Constantinescu, istoric cu preocupări ale epocii contemporane. Acesta va enumera următoarele documente: Declaraţia Sfatului Ţării din Basarabia (27 martie 1918); Congresul General al Bucovinei (28 noiembrie a.a.); Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 şi schimbul de note sovieto-român, din vara anului 1940, neincluse în sălile Muzeului de Istorie al României. Dialogul s-a centrat în jurul evaluării relaţiilor interstatale reflectate de documentele autentice, însă asupra oportunităţii expunerii, sau nu, se pronunţau persoane sus-puse, ajunse pe criterii politice în fruntea ierarhiei comuniste, care decideau fără scrupule, în funcţie de interesul politic de moment, sacrificând adevărul. Este elocventă în acest sens problematica legată de raporturile româno-sovietice invocate de şeful statului, solicitând evidenţierea Tratatului încheiat în timpul lui Dimitrie Cantemir „când Moldova era una singură şi apoi în timpul lui Ştefan cel Mare”[9]; răpirea Basarabiei; restituirea tezaurului (120 t de aur). S-au exprimat opinii diferite, Gheorghe Rădulescu apreciind că „nu este momentul favorabil să ridicăm sovieticilor o asemenea revendicare şi oricum nu este bine să intrăm în polemică cu vecinii de la Răsărit pe calea unei expoziţii”[10], la care aderă şi Gheorghe Stoica motivând faptul că, hotărârea adoptată de Declaraţia Sfatului Ţării, în numele poporului basarabean, de a proclama Basarabia „de azi înainte şi pentru totdeauna unită cu mama sa, România“ ar putea fi interpretată ca o revendicare teritorială a noastră[11]. Aceste intervenţii l-au convins pe Nicolae Ceauşescu să abdice de la prezentarea acestui document, despre care concluziona: „Sfatul Ţării nu-l putem pune, n-are rost”[12]. Stenograma ne oferă şi alte informaţii demne de a fi luate în seamă, cum ar fi necunoaşterea datelor esenţiale ale istoriei poporului român, confuziile nepermise, interpretările pro-sovietice, grija de a nu ne supăra vecinii, abandonarea cu multă uşurinţă a adevărului în favoarea introducerii unor aspecte facile, în care să se regăsească ei înşişi. „Să punem o hartă cu luptele revoluţionare şi organizaţiile Partidului Comunist în toată perioada 1920-1940, toate grevele, inclusiv pe unde am fost şi noi la conferinţe cu partidul, cu U.T.C.-ul; eu am fost şi la Cernăuţi şi la Chişinău; acestea sunt evenimente de istorie şi nu poate nimeni să le nege”, conchidea cu multă siguranţă şeful statului.
Într-adevăr, aceasta a fost soarta evenimentelor istorice prezentate în Muzeul Naţional de Istorie după inaugurarea din mai 1972: membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. cu funcţii de răspundere şi-au căutat merite din perioada edificării socialismului şi comunismului, în caz contrar şi le-au confecţionat, din dorinţa de a se vedea incluşi în istorie şi admiraţi de vizitatori. Au beneficiat şi de concursul primit din partea unor istorici de curte ai epocii ceauşiste, care nu s-au sfiit să falsifice istoria poporului român, cu precădere perioada interbelică, aşa se face că prezentarea demonstraţiei antifasciste din 1 mai 1939, ce a avut loc în Bucureşti, a fost modificată, fiind la loc de cinste expus în masa de manifestanţi şi portretul Elenei Ceauşescu. Timp de 12 ani am asistat la ideologizarea istoriei naţionale, fiind copărtaşi – voit sau neavând încotro –, transformaţi din specialişti în executanţi ai actualizării perioadei contemporane cu evenimentele sărbătorite, care nu erau altele decât cele închinate omagierii Conferinţelor Naţionale ale P.C.R., ale Congreselor Partidului (al IX-lea, al X-lea, al XI-lea, al XII-lea), ale zilelor de naştere – 7 şi 26 ianuarie. Pentru omagierea acestor zile s-a realizat expoziţia permanentă „Dovezi ale dragostei, înaltei stime şi profundei preţuiri de care se bucură preşedintele Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, ale amplelor relaţii de prietenie şi colaborare între poporul român şi popoarele altor ţări” la 23 ianuarie 1978 şi completată de cea vernisată la 21 august a.a. Măsurile adoptate pe linie de partid referitoare la prezentarea istoriei unice şi unitare au culminat cu necesitatea îndeplinirii unor indicatori economici, precum autofinanţarea, realizarea cabinetelor de ştiinţe sociale preconizate de Congresul Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste din 1981 (al II-lea), activităţi solicitate de organizaţiile de partid din sectorul 3 şi la alte nivele, care s-au intensificat în urma Consfătuirii de lucru pe problemele muncii organizatorice şi politico-educative, de la Mangalia (2-3 august 1983).
Stenograma şedinţei Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. desfăşurată la 26 aprilie 1972 (fragment)
Tov. Nicolae Ceauşescu: Trecem la punctul nr. 7: cu privire la unele hărţi şi documente ce prezintă aspecte politice deosebite şi care urmează să fie expuse la Muzeul de istorie a R.S. România. În fond, care pun probleme deosebite, tovarăşe Miron?
Tov. Miron Constantinescu: Tovarăşe Ceauşescu, aici, în nota pe care o aveţi şi dumneavoastră, referitoare la tratate, o parte sunt expuse până la pagina 4, până la declaraţia Sfatului ţării; în paginile 4-8 sunt: această declaraţie a Sfatului ţării la Congresul general al Bucovinei, care nu este expusă şi nu este în sălile muzeului, apoi Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la pagina 8 şi celelalte documente din anii 1919-1920, care sunt expuse în sălile muzeului. Mai departe, la paginile 14, 15 şi 16 sunt documentele referitoare la schimburi de note între Uniunea Sovietică şi România, notele din 1940, care nu sunt expuse.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Tratatul acela între Petru I şi Dimitrie Cantemir în care garanta graniţele Moldovei până la Nistru de ce nu este?
Tov. Miron Constantinescu: Este un extras.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu este deloc. Să fie şi acesta, şi apoi să fie cel din 1812 (Bucureşti, răpirea Basarabiei).
Tov. Miron Constantinescu: Tratatul ca atare nu este, dar este un fragment.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Tratatul prin care se recunoaşte că Moldova este una singură şi este a lui Dimitrie Cantemir şi apoi a lui Ştefan cel Mare.
Tov. Manea Mănescu: Cel din 1710-1711 semnat la Iaşi trebuie pus întreg (1711).
Tov. Nicolae Ceauşescu: Adică să semnalăm toate tratatele încheiate şi cu turcii, şi cu ruşii, şi cu austriecii, istoria bazată pe documente.
Tov. Miron Constantinescu: Este al lui Mircea cel Mare semnat cu turcii, în care recunosc statul suveran şi independent al Munteniei până la Marea cea mare.
Tov. Petre Lupu: Hărţile acestea ce probleme pun? (se uită pe hărţi)
Tov. Niculescu-Mizil (secretar C.C. al. P.C.R.): E harta geto-dacilor, unde erau ei răspândiţi, că nu erau numai pe teritoriul ţării noastre.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Ei s-au răspândit până în Cehoslovacia.
Tov. Petre Lupu: Şi slavii nu s-au întins după aceea?
Tov. Nicolae Ceauşescu: Slavii au fost după aceea. Tovarăşi, să dăm toate documentele cu Mircea cum a fost. Ei nu neagă nimic. Zice că s-au numit de bună voie şi nesiliţi de nimeni.
Tov. Petre Lupu: Numai cu România.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Vor să scrie într-o revistă din Bucureşti şi spun că în 1940 de bună voie şi în mod paşnic s-a realizat aceasta şi că Bucovina a trecut datorită faptului că aparţinea Uniunii Sovietice. Aceasta trebuie să o publicăm noi. Ce să-i spunem U.R.S.S.?! Atunci puneţi-le în negru acestea neapărat.
Tov. Gogu Rădulescu: Acestea sunt hărţile din perioada respectivă (arată pe hartă).
Tov. Miron Constantinescu: Da.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Aceasta este după Pacea de la Paris. Eram vecini cu cehii şi cu polonezii. Acestea nu pun problema mişcărilor ţărăneşti de la sfârşitul lui 1940, după tratatul de la Moscova şi Dictatul de la Viena. Deci, acestea sunt câteva. Şi pentru a nu mai fi nici o discuţie, trebuie în 1940 să publice nota sovietică şi fie să o publice aşa cum este şi răspunsul român. Să punem şi nota.
Tov. Miron Constantinescu: Da. Schimbul de note o să-l punem.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Acestea ar fi problemele care se pun pe bază de documente, le putem da numai. Ei le discută în fiecare zi acum; le publicăm ca oamenii să le cunoască şi acolo să spună clar că ia Bucovina ca despăgubire. Şi atunci spunem să vadă şi lumea cum se aplică marxism-leninismul în acţiune. Este aici protocolul cu Titulescu, dar el a fost proiect.
Tov. Miron Constantinescu: Da, n-a fost ratificat, că nici Titulescu n-a putut.
Tov. Leonte Răutu: Îl poate contesta.
Tov. Niculescu-Mizil: Da îl pot contesta în publicaţiile lor istorice.
Tov. Gogu Rădulescu: N-are valoare juridică.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Să punem decretul lui Lenin că ne va restitui tezaurul când va fi clasa muncitoare la putere. Şi să spunem: „Când va fi clasa muncitoare la putere în România?“ Trebuie să se restituie 120 de tone de aur, nu fustele nu ştiu cui.
Tov. Niculescu-Mizil: Au dat.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Ce au dat? „Cloşca cu pui“ – atât (1956, incomplet). Din ceea ce au dat sunt şi monedele. Fusta reginei n-are valoare, putea să şi-o ţină ei să o pună la muzeu.
Tov. Gogu Rădulescu: Tovarăşe Ceauşescu, dacă momentul e potrivit?
Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă n-o punem în muzeu acuma… (nu văd când).
Tov. Corneliu Burtică: … nu spunem adevărul.
Tov. Nicolae Ceauşescu: De aceea am spus să o discutăm, deoarece eu m-am dus, am văzut şi m-am gândit să discutăm, ca să nu spună nimeni că poate ar fi bine să o punem sau să nu o punem până ce nu punem şi altele, că mai sunt şi altele.
Tov. Niculescu-Mizil: Cred că este bine să facem acest lucru. În ce priveşte hărţile nu am nici o rezervă, cred că trebuie să vedem în principiu ca hărţile să fie cele de atunci, când vorbeşti de Mircea cel Bătrân vorbeşti de Mircea să oglindească perioada lui şi cred că şi din punct de vedere ştiinţific şi politic nu se pot ridica probleme.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi de tratatele care au fost?
Tov. Niculescu-Mizil: Cu tratatele sunt de acord, cu rezerva la momentul 1918, la declaraţia Sfatului ţării şi la documentele care confirmă acest lucru. Cu 1940 cred că este foarte bine să dăm notele cu sovieticii, dacă guvernul nu doreşte, îl priveşte.
Tov. Petre Lupu: Mi se pare că ei au publicat deja.
Tov. Niculescu-Mizil: Da, dar în ultimele articole denaturează istoria, că nu le convine să spună să statul sovietic a luat un teritoriu drept despăgubire de război, a anexat un teritoriu: este un act care contravine tezei leniniste privind războiul şi pacea.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Parcă Prusia nu este tot anexată.
Tov. Niculescu-Mizil: Ce să discutăm de Prusia, să vorbească prusacii.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Poate să-i convingă şi pe germani că Prusia n-a fost niciodată germană.
Tov. Niculescu-Mizil: Afară de chestiunea aceasta cu protocolul, care este un document.
Tov. Nicolae Ceauşescu: L-a pus.
Tov. Leonte Răutu: Putem cita din lucrări, ce dacă nu avem un act autentic.
Tov. Niculescu-Mizil: Aici dăm trunchiat acest moment. Dacă dăm cu Franţa – este recunoscut acest lucru –, cu Basarabia, apoi să dăm şi că U.R.S.S. n-a recunoscut, să dăm aici în mod părtinitor chestiunea aceasta. Iar în legătură cu Sfatul ţării cred că ar trebui să punem pe cineva să se ocupe mai îndeaproape, să avem un studiu al nostru că am avut studii mai vechi care au spus într-un fel, dar să avem un studiu al nostru, făcut cu mintea noastră. În afară de aceasta, vedeţi ce aprigă polemică este cu Sfatul ţării.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Vor să-i convingă pe slaviştii de la ei că nu a fost valabil.
Tov. Niculescu-Mizil: Basarabia s-a unit cu România nu numai pe baza Sfatului ţării, ci şi cu ocazia comuniştilor. Dacă dăm numai Sfatul nu este realist. Şi deciziile care s-au luat în Sfatul ţării s-au luat cu mare împărţire de voturi, au fost şi alte organisme. Pun problema din punct de vedere al utilităţii politice. Noi până acum n-am abordat sub nici o formă problema Sfatului ţării. Abordarea acestei probleme va ridica o serie de chestiuni. Din al doilea considerent propun ca să facem un studiu, să avem un punct de vedere al nostru despre Sfatul ţării.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Să strângem toate documentele, mai trăiesc şi oameni care au memorie încă, să-l luăm pe Ion Inculeţ (18 nov. 1940, acesta încetase din viaţă)
Tov. Leonte Răutu: Nu ştiu dacă mai trăieşte.
Tov. Gogu Rădulescu: Până acum o lună era, trăia.
Tov. Manea Mănescu: El a fost la început preşedinte. (Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului ţării în perioada 21 nov. 1917-27 martie 1918)
Tov. Nicolae Ceauşescu: Trebuie să ne clarificăm.
Tov. Miron Constantinescu: Situaţia este, din punct de vedere istoric, următoarea: noi am studiat într-o perioadă, din însărcinarea lui Gheorghiu-Dej, în 1954. În studiul făcut atunci s-au constatat următoarele fapte documentare, că în perioada 1918 în Basarabia erau două autorităţi, exista Sfatul ţării pe de o parte şi exista Consiliul sovietelor de soldaţi, al sovietelor muncitorilor şi ţăranilor Rumcerot (front românesc); erau ostaşi din fosta armată rusă, care erau de diferite naţionalităţi şi care, pe lângă comandamentul militar, aveau şi un congres al sovietelor, dar acesta era mai mult de ostaşi decât de populaţie din Basarabia; era o dualitate, puterea Sfatului ţării pe de o parte şi congresul Sovietelor de militari, muncitori şi ţărani de pe lângă Rumcerot, care avea centrul între aceste două puteri. S-a încheiat şi o înţelegere între guvernul Averescu şi Rumcerot, care a rămas în vigoare până în toamna anului 1918.
Tov. Niculescu-Mizil: Nu numai în Basarabia, ci şi în alte părţi existau două tipuri de organe. Sigur că eu spun că ar trebui studiat, pentru că nu suntem nici destul de documentaţi, că avem şi rămăşiţe ale unor interpretări mai vechi şi să vedem amănunţit.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Problemele se pun aşa. Sigur că au existat acolo – din ce publică ei chiar acum – nişte comitete comunale; acestea nu pot să fie ca organisme care să fi hotărât în numele populaţiei basarabene, pentru că totuşi Sfatul ţării a constituit un organism local. Dar, independent de aceasta, faptul că Basarabia a fost luată în 1812 pe nedrept, acesta este un lucru foarte clar; aşa că aici nu este vorba că discutăm Sfatul ţării că a fost muncitoresc sau cum a fost. Sigur că nu a fost muncitoresc, dar lupta de eliberare naţională a fost şi este dusă şi astăzi nu numai cu muncitori. Aceasta este toată problema. Nu spune nimeni că Sfatul ţării a fost un organism pentru comunism. Din acest punct de vedere avea dreptate, era un organism burghezo-democratic, de aceea nu este vorba să spunem că Sfatul ţării a fost un organism revoluţionar şi voia să instaureze socialismul în Basarabia; nimeni nu poate să susţină acest lucru. Dar în ce priveşte problema alipirii sau revenirii Basarabiei, aceasta este altă problemă.
Tov. Leonte Răutu: Aşa este.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Ceea ce au spus sovieticii este adevărat că a fost burghez, dar în toată lumea mişcările de eliberare naţională, în fond, s-au desfăşurat în cea mai mare parte – şi, şi astăzi – sub conducerea sau împreună cu burghezia; chiar în Africa şi în alte părţi, este o realitate, nu este ceva nou, aşa cum au arătat şi Marx, Engels şi Lenin. Deci nu e vorba ca să încercăm să spunem că Sfatul ţării a fost revoluţionar, marxist-leninist; era o organizaţie burgheză.
Tov. Miron Constantinescu: Toate partidele, atât cel conservator, cât şi alte partide burgheze, erau în Sfatul ţării.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Noi după poziţia aceasta trebuie să analizăm, să vedem problema. Noi doar condamnăm şi guvernul burghez din România şi nu spunem că în România a fost un guvern muncitor, ci un regim burghezo-moşieresc de teroare pe care l-am condamnat şi împotriva căruia am luptat. Aceasta este o problemă a orânduirii care a existat în Basarabia şi în România: este una, şi alta este problema naţională. Sunt două lucruri deosebite. Sigur că lupta împotriva burgheziei înseamnă şi lupta pentru egalitate naţională. Ei au rezolvat în Uniunea Sovietică problema burgheziei, dar nu au rezolvat problema naţională în mod marxist-leninist. Dar aceasta este o altă problemă.
Tov. Niculescu-Mizil: Eu n-am abordat problema de fond.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi eu acelaşi lucru astăzi.
Tov. Gogu Rădulescu: În ce priveşte perioada până la revoluţia din 1917, pe baza documentelor, cred că în ceea ce priveşte momentul 1812 pot fi puse chiar hărţi ruseşti. Şi eu am o singură chestiune. Rezerva mea este dacă să introducem acum declaraţia Sfatului ţării, o să pară că are caracterul unei revendicări care se aşază după revoluţia rusă. Şi mai am o rezervă, şi de aceea aş susţine ce spune tov. Mizil, să discutăm întâi pentru noi. Totuşi Sfatul ţării a avut o alipire şi un tratat. Ei au venit încoace şi cu dorinţa burgheziei basarabene de ajutor. Numai în chestiunea în care se poate discuta din punct de vedere al marxism-leninismului, mai ales că discutăm ca între state socialiste.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Astăzi discutăm două state socialiste şi atunci discuţia trebuie să se plaseze ca între tovarăşi.
Tov. Gogu Rădulescu: Ar putea spune că „aţi fi vrut ca Basarabia să nu fie atunci un stat socialist, ci un stat burghezo-moşieresc?“
Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi România trebuia să devină socialistă şi am luptat pentru aceasta.
Tov. Gogu Rădulescu: Dar ar putea spune: „Noi am transformat-o mai înainte“. Aici este o chestiune, dacă să intrăm în acestă chestiune pe calea aceasta a unei expoziţii. Şi chestiune aceasta de la pagina 8: „Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Bănatul cuprins între râurile Murăş, Tisa şi Dunăre.“
Tov. Miron Constantinescu: Pe panou, pasajul acesta a rămas în afară. Aici este documentarul pentru conducerea partidului.
Tov. Niculescu-Mizil: Aici se spune că aceasta va fi în muzeu.
Tov. Miron Constantinescu: Nu, în sală nu este.
Tov. Niculescu-Mizil: Să fie textul exact cum a fost pus la Alba Iulia.
Tov. Leonte Răutu: Hărţile acestea să fie prezentate aşa; acestea redau mult mai bine că Basarabia a fost un pământ al Moldovei. În al doilea rând 1812 trebuie prezentat. Eu înclin să prezentăm şi documentele din 1940, să redăm declaraţiile sovietice, să apară aşa cum este în documentele lor. Dacă vor să revină asupra celor de acolo, să facă ei treaba aceasta. În ceea ce priveşte momentul 1918 trebuie să găsim o formă de a reflecta; în acel moment Basarabia a intrat în componenţa statului român. Nu ne convine nouă că ei aceasta vor face, vor pune problema dacă Basarabia este pământ moldovenesc, cum era Sfatul ţării? Burghez, neburghez, justificat, nejustificat, să reiasă de acolo ideea că Basarabia a fost pământ moldovenesc.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Sunt de acord, „în conformitate cu hotărârea marii majorităţi a poporului basarabean, Basarabia a trecut la România“.
Tov. Leonte Răutu: Este mult mai bine aşa.
Tov. Niculescu-Mizil: Sigur că da, deoarece în Sfatul ţării s-a votat cu 60 de voturi contra.
Tov. Leonte Răutu: Se plasează pe o platformă de discuţie care nu e bună; că va trece ca un fir roşu prin toate momentele acestea că a fost pământul Moldovei, că a fost o perioadă când acesta a fost luat, că trei judeţe s-au întors (1856), că acestea apoi au fost luate (1878) etc.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Cel puţin acelea trei să fie.
Tov. Manea Mănescu: Inclusiv de la Dimitrie Cantemir.
Tov. Leonte Răutu: O chestiune mică care se referă la Tratatul de pace de la Bucureşti prin care Cadrilaterul intra în componenţa statului român, la pagina 4. Sunt de acord, dar sunt nişte cărţi poştale, cred că nu este bine să publicăm actele acestea auxiliare, ci să publicăm tratatul.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Da, şi în alte cazuri tot aşa să procedăm.
Tov. Gheorghe Stoica: Din punct de vedere istoric lucrurile sunt foarte clare. Eu aş spune că mişcarea muncitorească din România întotdeauna a luat atitudine înaintea primului război: de exemplu actul de la 1913; a apărut în 1913 un număr special al ziarului „România muncitoare“, încadrată în negru.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Puneţi-o.
Tov. Gheorghe Stoica: Acest lucru este clar şi atitudinea mişcării muncitoreşti care a fost în timpul acestor evenimente.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Puneţi pe Gherea.
Tov. Gheorghe Stoica: În 1918 era Sfatul ţării, dar în acelaşi timp a fost şi partidul care a dus lupta în acel timp, a fost un partid. Şi cadrele de atunci, şi eu, şi tovarăşul Pîrvulescu am luptat împotriva teroarei, a regimului de atunci. Problema este că are să o interpreteze ca revendicare teritorială; ei duc de pe acum o acţiune, şi duc o acţiune nu numai în ceea ce priveşte Sfatul ţării, ci şi cu aceste sofisme. Problema este că, fără îndoială, va fi luată ca o revendicare teritorială.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Sfatul ţării nu-l putem pune, n-are rost.
Tov. Gheorghe Stoica: Şi apoi cine iscăleşte?
Tov. Niculescu-Mizil: N-are importanţă.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Cine era atunci?
Tov. Leonte Răutu: Ţarul Alexandru I (sic! Nicolae II)
Tov. Nicolae Ceauşescu: Aş propune să renunţăm la documentele cu Sfatul ţării din muzeu, să facem o documentare mai bună pentru uz intern, consultând documentele şi ale Sfatului ţării şi ale U.R.S.S. şi ale diferitelor pături revoluţionare, consultând şi „România muncitoare“ etc.
Tov. Niculescu-Mizil: Inclusiv poziţiile P.C.R. după 1921.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Aceasta este o problemă. Însă aici să nu punem Sfatul ţării, să punem harta în care este trasat aşa cum este şi să ne referim la tratatul de la Adrianopol (1829). Şi apoi să punem momentul 1940. Între timp să punem o hartă cu luptele revoluţionare şi organizaţiile Partidului Comunist Român în toată perioada aceasta dintre 1920-1940, toate grevele inclusiv pe unde am fost şi noi la conferinţe cu partidul, cu U.T.C.-ul; eu am fost şi în Cernăuţi şi în Chişinău. Acestea sunt evenimente de istorie şi nu poate nimeni să le nege. Să punem apoi 1940, trecerea lor la Uniunea Sovietică şi cele două note şi răspunsuri care sunt documente oficiale. Apoi dăm tratatul de pace şi ce s-a făcut.
Tov. Miron Constantinescu: Este foarte bine aşa.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Ei, de fapt, prin tot ceea ce fac, în primul rând răspund la frământările de acolo, dar prin acuzaţia istoricilor naţionalişti burghezi vor să forţeze un răspuns, în care noi să spunem: „Domnule, e adevărat ce spuneţi voi şi aveţi dreptate.“ Ei nu vor polemică, vor un răspuns în care să-i aprobăm. Nu le convine polemica că pierd.
Tov. Leonte Răutu: Caracterul acestei serii este foarte provocator.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Îl punem pe tovarăşul Marx să le vorbească. Ei nu vor polemică; ştiu că la noi sunt într-adevăr istorici burghezi, Sfatul ţării, aşa şi pe dincolo, şi o să spună: „condamnăm şi noi Sfatul ţării.“
Tov. Virgil Trofin: Vor o bază care să le întărească poziţia. Polemica le-ar dăuna.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Să nu ne amestecăm.
Tov. Virgil Trofin: De acord cu poziţia dvs. Este mai bine aşa.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu le putem răspunde: „În România istorici burghezi nu mai sunt, dacă există la voi, luptaţi-vă şi convingeţi-i.“
Tov. Miron Constantinescu: Studiind documentele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, la Congresul din 1919 am dat peste o mare polemică între Lenin şi Buharin. Buharin spunea că lupta trebuie dusă de clasa muncitoare aliată cu ţărănimea şi cu alte pături; Lenin arăta că nicăieri în lume nu este aşa, că frontul de eliberare naţională cuprinde şi burghezia, şi nu se poate ignora realitatea istorică, iar în luptă participă burghezia, clasa muncitoare, ţărănimea. Şi în cele din urmă s-a dat dreptate lui Lenin.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Să procedăm aşa, de acord, tovarăşi? (Toţi tovarăşii sunt de acord.)
[1] Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 1/1972, fila 1-52; vezi şi Anale Sighet IX, F.A.C., 2001, p. 835-856.
[2] Ibidem, dosar 103/1971.
[3] „Scânteia”, anul XLI, nr. 9142/9 mai 1972, pag. 1 şi 3.
[4] D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Arhivelor Statului, dosar 924/1924, filele 132, 155.
[5] „Scânteia”, anul XLI, nr. 9142/9 mai 1972, pag. 3.
[6] D.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 43/1972, fila 190.
[7] Ibidem, filele 191-212.
[8] Ibidem, fila 9; 40-51.
[9] Ibidem, fila 41.
[10] Ibidem, fila 47.
[11] Ibidem, fila 49.
[12] Ibidem.
Elena Istrăţescu, Muzeul Naţional de Istorie a României între tezele din iulie 1971 şi cele de la Mangalia – 2/3 august 1983, în Analele Sighet 10. Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2003
