În vara lui 1988, Petre Mihai Băcanu mi-a împărtăşit ideea de a scoate un ziar clandestin, împotriva dictaturii ceauşiste. Îmi îngădui să-i amintesc aici pe cei care au participat direct la acestă încercare. În afară de noi doi, au mai fost: jurnalistul Anton Uncu, inginerul electronist Ştefan Niculescu-Maier, maistrul tipograf Alexandru Chivoiu, matriţerul Nicolae Neacşu – care a confecţionat presa de tipărit – şi economista Elena Gheorghe, care ne-a pus locuinţa sa la dispoziţie.
Vreau să spun că una din motivaţiile amintite în micul articol pe care l-am scris atunci, „Am ales România“, se înscrie în tema libertăţii presei. Şi iată care era motivaţia: „… în toată presa noastră de azi (de atunci – n.n.) nu mai răzbate nici măcar umbra unei opinii care să reflecte tristele realităţi ale ţării – am ales această cale spre adevăr“. Procesul era foarte greoi. Hârtia trebuia umezită, trecea imprimată la presă, filă cu filă, şi după ce terminam tot tirajul pe prima parte (între timp se uscau) ar fi urmat să imprimăm şi a doua parte. Voiam să fie măcar 3.000 de exemplare şi ne gândeam că primejdia cea mare va fi la distribuirea ziarului. Până atunci, speram să nu fim descoperiţi. Din păcate, au ştiut prea mulţi despre întreprinderea noastră şi de undeva s-a scurs o informaţie şi am fost arestaţi când nu apucasem să imprimăm decât o zecime din tiraj (300 foi), fără să fi făcut corectura.
Pe mine m-au arestat (am aflat pe urmă) la două zile după colegii mei, pe Anton Uncu şi Petre Mihai Băcanu, de pe stradă. Urma să plec într-o delegaţie şi colegul cu care trebuia să mă întâlnesc a constatat că nu mai apar. Am fost urcat într-o maşină cu număr de Timişoara şi dus în arestul din Rahova. Pe urmă mi s-a părut şi ăsta un semn dumnezeiesc: că era numele Timişoarei implicat…
Am stat în arestul Securităţii – Direcţia a 6-a cercetări penale – 93 de zile şi a urmat un domiciliu obligatoriu la Târgu Jiu, din care am scăpat după 22 decembrie 1989. Aici (la Sighet, n.r.) sunt oameni care au stat ani grei în puşcărie şi în condiţii infinit mai dure decât cele în care am stat noi. Aş zice că, prin comparaţie, detenţia noastră a fost ca într-un hotel de lux. Bineînţeles, nici o clipă nu mi-am mai văzut colegii, nu aveam, evident, nici o ştire dinafară şi eram fiecare în celulă separată. Eu am avut norocul ca fereastra de la celula mea să dea spre o aripă de la Patriarhie – era postul Crăciunului, fiind încă iarnă întunericul cădea destul de devreme şi vedem mereu aprinsă o luminiţă acolo, până trebuia să trag obloanele. Ştiam că mă rog lui Dumnezeu şi că am un semn prin acea luminiţă, pe care o vedeam noaptea.
Ancheta. Am avut doi anchetatori: unul juca rolul anchetatorului „rău“, celălalt al anchetatorului „bun“; era clar că erau roluri, pentru că se urmărea, ca şi prin tortură, de data asta cu metode bine puse la punct, ruperea personalităţii. Şi atunci, erai ca într-un duş cald-rece. Tot timpul se intersectau. Erai împins, prin întrebările lor, să-ţi imaginezi felurite scenarii pe care merge ancheta. Asta iar îţi crea o nelinişte extraordinară, fiindcă te gândeai tot timpul că va duce la anumiţi oameni nevinovaţi – care n-avuseseră legătură cu noi –, dar anchetatorii ne sugerau asta. Şi am găsit în Cartea neagră a comunismului o mărturie a unui disident maghiar, a cărui observaţie este fundamentală pentru înţelegerea tipului de anchetă comunistă. El spune că „deosebirea între poliţia secretă comunistă şi cea nazistă – şi adaugă cu umor: „sunt unul dintre «fericiţii aleşi» care au făcut experienţa amândurora“ – nu constă în nivelul lor de brutalitate sau de cruzime. Camera de tortură a unei închisori naziste era la fel ca aceea a unei închisori comuniste. Diferenţa era în altă parte: dacă naziştii te arestau ca disident politic, voiau în general să-ţi cunoască activităţile, prietenii, planurile ş.a.m.d. Comuniştii nu se încurcau cu asemenea lucruri. Ei ştiau deja la arestare ce fel de mărturisire trebuie să semnezi. Tu însă, evident, nu ştiai.“ Şi bineînţeles, pe parcursul anchetei, ţi se strecura speranţa că pedeapsa va fi doar de 2-3 ani… Pentru ca, în final, vina pentru care am semnat să fie „complot împotriva orânduirii socialiste“, în sfârşit, pedeapsa era condamnarea la moarte şi confiscarea totală a averii – „marea avere“ fiind un apartament plătit în rate. Ţin minte că le-am spus celor doi anchetatori că va veni un moment în care nici eu n-am să mai fiu cel anchetat şi nici ei anchetatori, şi că aş dori, atunci, să ţină minte că îi invit eu la un pahar de vin, fiindcă voiam să stau cu ei de vorbă, să aflu totuşi ce-i mai îndemna, în anul acela ’89, când se ajunsese deja la lucruri cumplite şi ştiau poate mai bine decât mine ce se petrecea în ţară, să slujească o putere total ostilă oricărui om. Şi mai aştept şi astăzi – n-au dat curs invitaţiei.
Deşi a fost scurtă această detenţie, de 93 de zile, pot să întăresc mărturia celor care au stat ani mulţi în închisoare, şi anume că lipsa cititului este un chin îngrozitor; vreau să vă spun că după două luni de zile am căpătat ziarul Scînteia. Era odios. Ei bine, l-am citit de la ştirile tâmpite, cu tractoarele care au arat nu ştiu cât, până la anunţurile de publicitate. Şi când mă gândesc că intelectuali de o calitate infinit superioară au fost lipsiţi ani de zile de această bucurie…
Încă un lucru pe care vreau să-l întăresc – şi este mărturisit de cei care au stat ani mulţi în închisoare –, pentru cel credincios este o uşurare enormă suportarea detenţiei, pentru că ajungi să priveşti acest lucru ca pe o încercare pe care ţi-o dă Dumnezeu şi din pricina asta te străduieşti să ieşi cu bine din ea. Anchetatorii spuneau „veţi ieşi de-aici spunând absolut tot, şi visele cele mai ascunse!“ Nu este adevărat; poţi ieşi de acolo fără să spui absolut totul. Poţi să ieşi de acolo fără să mărturiseşti oamenii care mai ştiau despre asta. Sigur că trăieşti într-o permanentă nelinişte, pentru că nu ştii ce declaraţii se iau celor de-afară, nu ştii ce declară colegii tăi, despre care ştii precis că au ajuns şi ei în arest. Dar se poate să-ţi ascunzi gândurile şi se poate să păstrezi lucrurile la care ai ar vrea să ajungă.
S-a spus despre Securitate că avea metode extraordinare, că aveau specialişti formidabili ş.a.m.d. Este adevărat, nici astăzi nu pot să-mi explic de pildă cum a fost „lucrat“ un anume moment: la două-trei zile primeam un pămătuf cu spumă de ras, care mergea de la unul la altul, prin vizetă, şi imediat eram condus de un gardian într-o cameră cu lavoar şi oglindă; gardianul rămânea în faţa acelei uşi, şi acolo eram ras cu briciul. Sigur, nu era plăcut, dar te obişnuiai. Era acelaşi individ mărunţel, negricios, drăguţ, şi după al doilea, al treilea bărbierit în felul ăsta te linişteai, mai ales că era un gardian care stătea în uşă. Şi iată că, într-o zi, în locul tinerelului găsesc o namilă, cu o faţă lombroziană, şi în clipa în care a început să mă radă gardianul a dispărut. O să ziceţi că a lucrat numai imaginaţia mea. Evident, m-am gândit că ăla a dispărut pentru ca să fiu tăiat (ţi se putea pune ulterior briciul în mână, şi în felul acesta se putea lansa ideea sinuciderii). Ştiu că nu a fost numai impresia mea, pentru că după aceea i-am întrebat pe colegii mei dacă au trăit la fel acel moment de teroare. Şi mi-au spus că da, au avut aceeaşi spaimă pe care am avut-o şi eu. Dar poate să fie nu pentru că aşa o regizaseră ei, ci pentru că în faţa unei astfel de situaţii toţi oamenii probabil reacţionează la fel.
De ce spun că nu erau mari maeştri şi că erau lipsiţi de imaginaţie şi, până la urmă, prizonieri ai unor reglementări de demult? La un moment dat, spre seară, a fost introdus în celulă, vezi Doamne, îmbrâncit, un tip solid, care s-a şi apucat imediat să-mi povestească pentru ce a fost adus el acolo. I-am spus din prima seară: „nu-i aşa că sunteţi ofiţer de securitate?“ Era aşa-zisul „sifon“. Adică el se „umple“ de informaţiile de la tine, iese, şi anchetatorul crede că tot ce n-a putut să smulgă el smulge prin acest tip cu care îţi împarţi singurătatea. Şi într-adevăr, indiferent cine ţi-a intrat în celulă, indiferent că ştii că este probabil turnătorul angajat, este totuşi o bucurie să ai cu cine vorbi şi împărţi singurătatea. El povestea că era inculpat într-un proces cu subminarea economiei naţionale, şi a fost scos la anchetă. Când s-a întors, era murdar de cerneală pe degete, pentru că aşa scria în manualul lor. Dar eu ştiam foarte bine că la anchetă ţi se dădea un pix, care nu lasă nici o urmă pe degete. Deci, o gogomănie care rămăsese din manualul „sifonului“, de la instruire, şi pe care el o folosea şi acum. Când vezi lucruri din astea te întăreşti, capeţi un alt tonus.
Sunt multe mângâieri de care ai parte într-o celulă. De pildă, atunci iarna fusese foarte blândă, primăvara venea mai devreme şi erau o mulţime de turturele în perioada de împerechere, şi o zburătăceală şi un gângurit, iar peste acest ton veneau vocile unor copii de la o grădiniţă din apropiere, care cântau, se jucau, râdeau – şi astea erau sunete absolut minunate. Aş vrea să le mai aud aşa cum le auzeam atunci…
Domnul Mircea Martin a spus odată că domnul Nicolae Balotă a descris atât de puternic închisoarea încât aproape că a făcut destinul său invidiabil. Vreau să vă spun că, într-adevăr, o asemenea experienţă este de invidiat. Nu pentru că am trecut eu prin ea, dar cred că nu strică nici unui om, până la urmă. Îţi dă o anume tărie. După ce am semnat condamnarea la moarte, acuzarea pentru care pedeapsa era aceasta, zece zile am fost lăsat în pace, să „fierb în suc propriu“, deşi din când în când mă gândeam că nu sunt ei atât de nebuni să ne împuşte pentru fleacul ăsta, dar, am zis, dacă totuşi se întâmplă, cel puţin să-mi cheltuiesc timpul antrenându-mă pentru acel moment. Şi în ce a constat acel antrenament? În două lucruri: pe de-o parte, îmi rememoram toate greşelile, toate neîmplinirile, în primul rând faţă de cei dragi. Pe de altă parte, citisem într-un roman al lui Constantin Ţoiu cum unul dintre eroi, care urma să fie împuşcat, se temea ca glonţul să nu-i pătrundă în ochi. Îmi rămăsese asta în memorie – şi într-adevăr e terifiant – şi atunci am început să refac momentul ăsta şi să-l tot trăiesc, să privesc acel glonţ, până am ajuns
să-l privesc cam o jumătate de oră. După aia mi-am spus: „dar va dura o zecime de secundă“. Şi realmente m-am liniştit. Tot la mângâierile de care poţi să ai parte (şi de care cei care au stat în închisoare în prima perioadă n-au avut parte) mai vreau să amintesc că, după o lună şi jumătate sau două, atunci când am primit şi Scînteia, am avut dreptul la un pachet. Şi iar au făcut o greşeală: pe un borcănel de plastic nevasta mea scrisese „miere + polen“. Şi scrisul ei acolo a însemnat ceva extraordinar – era singura informaţie pe care o primeam despre ai mei.
Mulţumesc pentru momentul de azi Fundaţiei Academia Civică pentru că a considerat că modesta noastră experienţă se cuvine evocată aici, mulţumesc PEN-Clubului, care la vremea respectivă a acţionat în favoarea noastră, a celor trei ziarişti, despre care ştiau, organizaţiei Amnesty International, şi multor oameni care din proprie iniţiativă au încercat să protesteze faţă de arestarea noastră. Şi vreau să mulţumesc şi unor umbre, astăzi, din păcate: d-rului Zorel Filipescu, care deşi era în vizorul Securităţii, datorită fiului său Radu Filipescu, care fusese arestat, a telefonat şi le-a adunat pe soţiile noastre, le-a încurajat şi le-a învăţat să facă o scrisoare comună, şi tot el s-a ocupat ca scrisoarea să ajungă la Europa Liberă. Şi mai vreau să mulţumesc inginerului şi poetului Gheorghe (Babu) Ursu, care a fost omorât în acel arest, şi eu cred că moartea lui a schimbat în bine destinul nostru. Fiindcă nu ştiu dacă chiar au vrut să-l omoare, dar au vrut să-l chinuie şi l-au chinuit peste măsură, şi într-un fel moartea lui ne-a salvat pe noi de la un destin mai puţin blând.
Din Mihai Creangă, În numele libertăţii presei în Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, 2003
