Lia Lazăr-Gherasim (Cluj-Napoca)
RELAŢIA DINTRE INTELECTUALI ŞI ŢĂRANI
Generaţiile crescute în prejudecata ”luptei de clasă” (a claselor, straturilor şi categoriilor sociale), greu pot înţelege, dar trebuie să o facă, şi o vor face dacă sunt căutătoare de adevăr, că aceste determinări marxiste au fost falsuri sortite să alimenteze focul urii şi duşmăniei dintre oameni, naţiuni şi generaţii.
În Ardealul atât de târziu unit cu principatele surori, încă sub dominaţie străină românii au fost conştienţi că una sunt „de la vlădică la opincă”, iar vlădicii, învăţaţii, luptătorii politici (tribunii), îşi aveau cu toţii rădăcinile la sat, unde „nemeş” era ţăranul puşcaş în rând cu voievodul conducător de sate, chiar dacă pe stemă coroanele aveau mai puţine vârfuri. Aici în Ardeal n-au existat boieri cu moşii întinse, chiar dacă micii „nemeşi de 5 pruni” (adică cei cu 5 colţuri la diplomele împărăteşti) au plătit mai târziu, după venirea bolşevicilor împărţitori de nedreptate, acelaşi preţ cu marii latifundiari din alte colţuri de ţară şi lume. Ironia soartei a vrut ca în dubele ce îi duceau pe ţăranii vrednici (numiţi „chiaburi”), să se afle alături şi „domnii” care păcătuiseră în „domnia lor” prin faptul că aveau principii, credinţe, ştiinţă şi dragoste de neam şi nu prin averi cotropite de la cei săraci. Aceste lucruri încerc să le demonstrez în câteva cuvinte pornind de la două idei:
Osânda, teroarea, nedreptatea au fost comune ţăranilor şi intelectualilor ridicaţi din ţărănime, dar cu puternice rădăcini în satele şi pe pământurile lor de unde au fost smulşi tocmai ca să li se rupă rădăcinile, opriţi să mai ţină legătura cu cei care erau neamurile, vecinii, finii lor, spre a nu-i mai influenţa, şi astfel opera de învrăjbire între oameni, de distrugere a culturii şi civilizaţiei, să poată fi dusă la bun sfârşit.
Deportaţii, „urcaţi ca vitele în camioane” neştiind încotro sunt mânaţi, erau duşi departe, să nu strice „minţile oamenilor”, iar oamenii veniţi de aiurea au descins în miez de noapte şi au obligat soţiile celor aflaţi în puşcării să-şi pună paltoanele peste cămăşile de noapte, şoşonii traşi în pripă fără ghete, căci nu era vreme să se îmbrace. Li s-a îngăfuit să-şi ia câteva provizii, „pentru 1-2 zile”. Iar când bunica mea Urdea Vilma (al cărei strămoş – Pop de Copalnic-Mănăştur – conform arhivelor, fusese întemeietorul satului şi „voivod peste mai multe comune” româneşti) a întrebat: „pot să-mi iau ceasul deşteptător?”, i s-a răspuns „Nu, babo, tu de ceas n-o să mai ai nevoie în viaţă.” Acestea s-au întâmplat în noaptea de 1 martie 1949, când Urdea Vilma, bunica mea, Urdea Victoria, mătuşa, şi Lazăr Mara, mama, au fost ridicate de la Copalnic-Mănăştur, de la gospodăria de 40 de hectare cu conac, parc, eleşteu şi biserică ctitorită de strămoşi, şi duse în domiciliu obligatoriu la Turda, iar apoi la Făgăraş, unde au rămas 14 ani.
Cărţile au fost împărţite în curte, unele arse, covoarele, tablourile, mobila furate…, şi gol s-a făcut în strămoşeasca casă ca să devină depozit de cereale, şi mai târziu, cu brazii şi sălciile plângătoare tăiate, spital. Bunica spunea: „ce bine îmi pare că s-a făcut spital şi casă de naşteri, şi nu crâşmă”.
Bunicul, înmormântat în faţa criptei, îi învăţase pe oameni să facă cunune de grâne la cules, căci el, făgărăşanul venit de lângă Olt, băiat de ţăran, ştia să preţuiască pământul rodnic din Nord-Vest. După moartea lui monstruoasă, căzut sau aruncat în fântâna dintre brazi, rămăsese să străjuiască doar câinele, care nu se urnea de acolo. După cum scrie morăriţa Elena Nagy, în depărtare, la doamnele deportate, oamenii aduceau la seceriş cunună de spice, să o pună pe cruce, iar noaptea pe furiş, să nu-i vadă miliţienii şi domnii cei noi, aduceau mâncarea câinelui ce străjuia mormântul şi flori fostului stăpân ce se afla sub glie.
Servitorii şi vecinii trimiteau scrisori şi „bagău”. Tandor zicea: „am fost şi eu prizonier la ruşi şi ştiu ce-i să stai în pribegie fără să ai ce duhăni”. Se şi bucura Tandor de săracele doamne, că domnişorul Vasile a ieşit din puşcărie şi un bărbat îi mai viteaz decât nişte femei. Deci muierile (ca atâtea altele, de exemplu Nena Boilă, care şi-a clădit pe Bărăgan casă, făcând cu mâna ei cărămizi din lut şi menţinând zorelele din ferestre), deci muierile au trăit ajutate de neamurile familiei Urdea din Grid, care s-au mutat în bucătăria de vară ca să poată sta „doamnele în odăile de sus”. Ele au rezistat, chiar dacă nu s-au întors la casele lor, ci în case de prieteni sau în subsoluri oferite cu dragoste de neamuri iubitoare.
Nu averile le-au regretat (căci ele aici, în Ardeal, n-au fost niciodată mari, dar cuviincioase şi muncite de generaţii): au regretat depărtarea de cuib şi minciunile sădite între cei plecaţi şi cei rămaşi, minciuni răspândite de străinii din sat.
Aceasta a fost deposedarea din martie 1949, precedată de exproprieri, urmată de alte deportări şi pedepse, şi în sfârşit cumplita colectivizare, când crucile din cimitire au fost lăsate să putrezească, iar mormintele noi au fost împodobite cu stele în cinci colţuri. Cei care au cântat colectivizarea cântă azi cu glasuri ce se cred româneşti şi creştine tranziţia spre democraţie şi uită ce au fost, unii pocăindu-se, spre cinstea lor, dar rana rămânând în istoria ţării.
Analele Sighet 2. Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune. Comunicări prezentate la simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (9-11 iunie 1995), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1995
Lia Lazăr Gherasim, fiica fruntaşului ţărănist Ilie Lazăr. Condamnată în 28 iunie 1956 la 1 an şi jumătate închisoare pentru „delictul de instigare pulbică”. În fapt, Lia Lazăr era acuzată de a fi continuat să fie o credincioasă a Bisericii greoc-catolice şi după desfiinţarea ei de către statul comunist în 1948