Radu Portocală (Paris)
IPOSTAZE ALE UNUI EXIL
Îmi închipui o ţară – şi, împrejurul ei, atâtea alte ţări… – în care timpul se transformase în frică, în care zilele nu mai însemnau decât aşteptarea chinuitoare a nopţii, iar noaptea nu mai era decât un spaţiu mut traversat de dube.
(Cui voi putea explica vreodată teribila umbră pe care acest cuvânt – dubă – a lăsat-o peste copilăria mea?)
Dubele străbăteau străzi pustii şi peţe pustii, zăbrelind nopţile ţării şi, din când în când, una dintre ele se oprea în faţa vreunei case. Din ea coborau fiii şi paznicii revoluţiei, strâbătorii de destine. Băteau la uşă – nu sunau, cine mai ştie de ce?, niciodată – băteau la uşă. Iar când erau întrebaţi cine bate, răspundeau întotdeauna: „Oameni buni”. Imuabil, ciudat ritual de substituire perversă, premergător ororii…
În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, bunicul meu, Radu Portocală – fost primar şi deputat liberal al Brăilei, fost ministru în trei guverne Tătărescu – abia întors acasă după o primă detenţie de 9 luni, convalescent în urma unei grele intervenţii chirurgicale, era arestat pentru a doua oară, în „lotul foştilor demnitari”. Condus la Sighet, avea să fie asasinat prin „metoda albă”, la o dată ce ne-a rămas până azi necunoscută, apoi aruncat în varul nestins al gropii comune.
Amintirea acelui doliu abstract – fără un mormânt şi fără un trup care să se odihnească într-însul – e prima pe care o am despre moarte. Şi e nefirească!
Prizonierat paradoxal – închidere şi evadare în acelaşi timp –, armă a unui sistem animat de ideologia eliminării metodice, dar şi scut împotrivă-i, exilul s-a aşternut peste familia noastră, ne-a cuprins, în acea noapte de 5 spre 6 mai 1950.
Sub semnul lui, sub semnul tăcerii şi al aşteptării – pe care le percep acum ca pe o zguduitoare ne-ştire în miezul îngheţat al vijeliei – am venit pe lume un an mai târziu. Iar la un an de la naşterea mea, duba s-a oprit din nou în faţa casei, de data asta pentru a-mi lua tatăl – „vinovat” de a fi fost „fiu de fost demnitar” – şi a-l duce pentru doi ani la Jilava, Canal şi Oneşti, spre şantierele de noapte ale urii revoluţionare, inventate pentru a măcina tot ce mai rămăsese din „vechea orânduire”. Altă treaptă a exilului…
Rândul meu a venit pe 4 aprilie 1977. Atunci, în acea zi, la o lună după cutremur, după ce simţisem împrejurul meu atingerea morţii, în acea zi, între doi ofiţeri de securitate care voiau să mă acuze de o din păcate imaginară înaltă trădare, am simţit exilul crescând în mine, înconjurându-mă de pretutindeni, podidindu-mă ca un hohot de plâns. Am simţit că trăiesc într-un loc în care nu fusesem vrut niciodată – şi în ziua aceea mai puţin ca oricând –, un loc pe care nu avusesem şi nu aveam dreptul să-l consider ca fiind al meu. M-am simţit aruncat în vid – iar vidul era ultima soluţie. Aşa cum Gheorghiu-Dej voise Canalul ca pe „mormântul burgheziei româneşti”. Făceam parte din ceva ce trebuia să dispară potrivit unui plan sistematic, îndeplinit cu temei, decenii de-a rândul. O lentă perseverenţă, infinit mai înfricoşătoare decât tehnica abjectă a celor doi anchetatori.
Mi-au trebuit ani, apoi, pentru a-mi răstălmăci apartenenţa la o lume osândită la pieire şi uitare, pentru a găsi în continuitatea ei forţa memoriei.
Împărtăşisem toată viaţa exilul familiei mele: refuz nemişcat înscris în cercul respingerii. Pe 4 aprilie 1977 eram condus în propriul meu exil, ca un ritual al intrării în vârsta adultă, ca o obârşie a conştiinţei de mine.
Plecarea n-a însemnat decât materializarea, transpunerea într-o formă administrativă a stării de ruptură permanentă la care fusesem condamnat prin naştere.
Iar începutul îndepărtării nu l-am simţit – straniu – decât 13 ani mai târziu, întorcâdu-mă.
Poate am trăit, ca mulţi alţii, câteva momente de speranţă în decembrie 1989. Poate, mai repede ca alţii, am simţit măsluirile şi mi-am interzis amăgirea. Am scris ceea ce am crezut şi cred ceea ce am scris. E o formă a libertăţii, iar în cazul nostru, al patologiei noastre în care ne-am ghemuit ca într-o cuşcă înşelător încropită, libertatea nu poate veni decât prin îndepărtare.
Revenit în mai 1990, am înţeles cât de adâncă era ruptura între un aici şi un acolo pe care exilul, ca o oglindă, le răsturnase. Zile în şir am căutat limita dintre aceste două dimensiuni atât de grave ale îndepărtării, scurtătura care să anuleze sau măcar să reducă distanţa. Speram, cred, să descopăr ceea ce imaginasem în tot acest timp ca fiind vechiul sens al lucrurilor. Dar, în afară de sentimentul unei mari nesiguranţe morale, n-am izbutit să găsesc nimic. Ceea ce-mi fusese interzis aproape 40 de ani începea, abia atunci, în zilele acelea, să nu mai fie al meu. Poate fiindcă veneam dintr-o depărtare alcătuită nu dintr-un timp sau spaţiu, ci dintr-un ciudat amestec de amintiri pe care întoarcerea le-a schimbat în nerealităţi definitive. Poate fiindcă am refuzat de la început şi pentru totdeauna minciuna originară fondatoare a noului entuziasm. Poate fiindcă nu mi-am îngăduit inutila alunecare în miraj.
Exilul continua, exilul începea din nou.
…Ca o eliberare de ceea ce nu mai este. Ca singură coerenţă posibilă cu un destin din care fac parte.
Iar la cele două extremităţi ambigue ale acestui nou exil – aici şi acolo –, rupturile continuă, însingurarea se agravează, memoria slăbeşte, figurând monstruos de absurda victorie a unui rău adânc pe care atât de mulţi s-au grăbit să-l proclame abolit. Multe din ceea ce înainte de 1989 numeam solidarităţi sau chiar prietenii s-au sfărâmat lamentabil. Niciodată n-am fost atât de dezbinaţi. Niciodată individul şi meschinăriile lui n-au primat cu atâta vehemenţă deasupra cauzelor şi împotriva mulţimii. Niciodată pervertirile şi convertirile n-au fost atât de vertiginos nefaste. Niciodată nu ne-am aflat atât de aproape de dezastru.
Exilaţi într-unul sau în celălalt dintre spaţii, ne regăsim în starea de ne-ştire de la începuturi, măcinaţi de tăcere sau de sentimentul inutilităţii rostirii.
Teribilă, ineluctabilă îndepărtare întru toate…
…Din miezul ei, cu credinţă în necesara statornicie a exilului, mă înclin în faţa umbrelor de durere ce veghează în acest loc al ororii. Singură, obstinaţia amintirii le poate reda odihna.
Analele Sighet 2. Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune. Comunicări prezentate la simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (9-11 iunie 1995), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1995