Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Analele Sighet 2: Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune

Analele Sighet 2: Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune

Aurelian Gulan (Bucureşti)

PRIZONIER ŞI DEŢINUT LA NORD DE CERCUL POLAR

 Cu prilejul avansării la gradul de sublocotenent, după prezentarea unui discurs-jurământ din partea promoţiei, în ziua de 10 mai 1942 am primit de la M.S. Regele Mihai o sabie pe a cărei lamă aurie scria cu litere de aur: pe o parte, Mihai I, regele tuturor românilor, iar pe cealaltă, Slt. Aurelian Gulan, şef al promoţiei de ofiţeri 1942 – „Dezrobirea”. Aceasta poate fi considerată cauza unui calvar monstruos ce avea să dureze aproape 18 ani. Repartizat în Batalionul de Gardă, considerând o îndatorire de onoare îndeplinirea jurământului prestat, după mai multe rapoarte am plecat pe front în cadrul batalionului IV – Vânătorii de Munte, cu care am participat la luptele din Caucaz, Capul de pod – Kuban şi Crimeea. Pe data de 12 mai 1944 am fost luat prizonier în fortul Hersones-Sevastopol, cu ultimii ofiţeri ai armatei române şi germane. După trei zile am fost ridicat din lagăr şi întemniţat în închisoarea N.K.V.D. – Simferopol, unde se aflau mii de arestaţi sovietici (tătari, ucraineni, ruşi) care făcuseră parte din unităţile de voluntari ce luptaseră alături de armata germană şi care erau absolut toţi condamnaţi la moarte după un proces ce nu dura mai mult de cinci minute. După o astfel de pregătire psihică, după zece zile, am fost dus la primul interogatoriu. În schimbul eliberării imediate, grade şi alte promisiuni, mi s-a cerut să colaborez cu N.K.V.D., viitorul K.G.B. Trebuia să vorbesc la radio Moscova, să cer armatei române să se predea, iar după o scurtă pregătire în U.R.S.S. urma să particip la organizarea noii armate populare române. În ciuda unor interogatorii cu o foarte ridicată presiune psihică, am refuzat categoric orice colaborare cu N.K.V.D., fapt pentru care, după şaizeci de zile, am fost repus în poziţie de prizonier de război. În lagărul de ofiţeri de la Greazovat, Mânăstârka, Oranki, am desfăşurat o intensă activitate împotriva formării pe teritoriul U.R.S.S. a diviziilor de voluntari români „T. Vladimirescu” şi „Horea, Cloşca şi Crişan”, pentru care motiv, în timp de patru ani, am executat 107 zile de carceră. În 1946 am fost transferat în închisoarea N.K.V.D. – Gorki, unde am fost supus din nou celui mai odios şantaj: eliberarea imediată, grade, funcţii mari în ţară, etc. în schimbul colaborării cu N.K.V.D. Refuzând din nou orice colaborare, şantajul a continuat, cu ameninţarea întocmirii unui dosar de criminal de război. După şaizeci de zile am fost retrimis în lagărul de prizonieri Mânăstârka, unde am continuat aceeaşi luptă, în plus aflându-mă şi printre organizatorii grevei foamei din 4-8 februarie 1948. În aprilie 1948 am fost trimis din nou în închisoarea Gorki, unde şantajul a fost reluat, de data aceasta cu prezentarea unui aşa-zis dosar de criminal de război: aţâţare la război (deşi discursul îl ţinusem la un an după declanşarea războiului) şi răfuieli cu populaţia civilă (deşi n-am participat la nicio acţiune contra partizanilor şi nu a fost condamnat absolut niciun ofiţer sau soldat din batalionul meu). Am refuzat din nou orice colaborare cu K.G.B., fapt pentru care am declanşat greva foamei. După 43 de zile de grevă şi 70 de hrăniri artificiale cu forţa, după ce am avut de ales între un dosar de colaboraţionist (spion) şi altul de criminal de război, după un simulacru de proces la 1 iunie 1948, am fost condamnat la 25 de ani. Pentru a evidenţia înscenarea mârşavă şi şantajul la care am fost supus, menţionez că în urma unei cereri de a mi se trimite o copie a dosarului, prin adresa nr. 4/145 din 19 noiembrie 1993, mi s-a comunicat că procesul a fost rejudecat de Procuratura Militară – Moscova, conform art. 3 din Legea Federaţiei Ruse din 13 octombrie 1991 privind „Reabilitarea jertfelor represiunilor politice”. Deci refuzul categoric al oricărei colaborări cu K.G.B. m-a costat unsprezece ani de temniţe şi lagăre monstruoase din Gulagul sovietic, completând numărul celor aproape 30 de milioane de deţinuţi ce populau Gulagul, în centrele apocaliptice de exterminare, fiecare de câteva milioane, de la Vorkuta, Karaganda, Magadan etc.
 Pentru a ilustra genocidul programat al K.G.B., mă rezum a vorbi de Lagărul morţii al Fabricii de cărămizi din Vorkuta, unde am stat peste trei ani. Vorkuta, aflându-se la peste 600 km nord de Cercul Polar – o regiune cu îngheţuri veşnice, cu viscole de zăpadă şi gheaţă, cu şase luni – zi, şase luni – noapte, iarna cu geruri sub -50 grade Celsius –, număra peste două milioane de deţinuţi: ruşi, foşti colaboraţionişti sau foşti criminali de război, ucraineni benderişti sau voluntari în armata germană, tătari, lituanieni, letoni, estonieni, ceceni, foşti prizonieri de război germani, români, polonezi şi, nu în ultimul rând, zeci de mii de basarabeni, din cei peste un milion alungaţi din Basarabia în siberiile Uniunii Sovietice. În afară de aceste condiţii vitrege, eram programaţi unei înfometări criminale, unei munci epuizante de peste 12 ore zilnic, supuşi în lagăr, în plus, unei terori inimaginabile, unde domneau fărădelegile supraveghetorilor, odioase creaturi subumane, care comiseseră în lagăr zeci şi zeci de crime pentru o bucăţică de pâine şi pentru a-şi descătuşa pornirile ancestrale criminale. În aceste condiţii, munca într-o mină constituia un privilegiu, fiind ferită cel puţin de vitregiile vremii. Am avut ghinionul să lucrez într-o fabrică de cărămizi, unde timp efectiv de 12 ore, sub ameninţarea permanentă a supraveghetorilor, trebuia să scoatem din cuptoare şi să cărăm cu „capra” (o poliţă-raniţă de lemn) cărămizile încă incandescente, deci având o temperatură de +60̊ C-70̊ C, în mediul de afară, care avea -40̊C – -50̊ C.
 Chinurile apocaliptice nici nu pot fi imaginate de o minte omenească. Zilnic mureau de foame sau epuizare fizică zeci şi zeci de oameni, zilnic asistai la automutilări pentru a scăpa de acest infern. În toamna anului 1952, după o trecere prin Stalingrad, foştii prizonieri de război au fost transferaţi în alte lagăre ale morţii din nordul Siberiei, Azbest, Degtearka, Revda, cu aceiaşi veterani ai prizonieratului şi nu în ultimul rând cu excepţionali camarazi români (gen. Gh. Stănescu, prof. Ion Georgescu, av. Ion Fatoiu, av. Victor Clonaru, Ion Hânguleşteanu, Aurel State etc.)
Calvarul sovietic s-a terminat după 11 ani, la 17 decembrie 1955, când după doi ani începe alt calvar, la fel sau poate mai monstruos, de data aceasta în România. După o anchetă criminală de un an şi jumătate, care a început la 13 februarie 1958, am fost condamnat din nou, de dat aceasta cu un lot de foşti prizonieri români, pentru crima de uneltire împotriva ordinei sociale. După şapte ani de cumplite temniţe şi lagăre (Ministerul de Interne, Uranus, Malmaison, Jilava, Salcia, Gradina, Stoieneşti, Giurgeni), în august 1964 am fost eliberat din Gherla şi aruncat într-o închisoare mai mare, în care 22 de milioane de români erau schingiuiţi fizic şi siluiţi psihic şi moral de partidul unic şi de organele lui represive. De urmări, din păcate, n-am scăpat nici astăzi, după cinci ani de la marea lovitură de stat naţională. Numai printr-o reînviere morală şi spirituală putem spera în recâştigarea demnităţii poporului român. Rupându-ne de blestemul mioritic al resemnării, aşteptării şi neimplicării, numai cu un minimum de discernământ politic, prin o unitate desăvârşită şi necondiţionată, vom putea instaura adevărul, vom putea vorbi şi despre suferinţele românilor şi trage învăţămintele lor. Pentru aceasta, trebuie să alungăm însă disperarea şi pasivitatea, trebuie să luptăm pentru schimbarea noastră şi a ţării.

Analele Sighet 2: Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (9-11 iunie 1995), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1995