Nicoleta Franck (Geneva)
REGELE EXILAT – O ATITUDINE EXEMPLARĂ
În octombrie 1947, când am ajuns în Lumea Liberă, refugiaţii români nu erau încă numeroşi. Sosiseră câteva căpetenii politice, majoritatea era cea a foştilor diplomaţi. Îşi părăsiseră posturile, unii refuzând să execute ordinul lui Tătărescu de a se întoarce la Bucureşti, alţii alegând să nu reprezinte guvernul Groza, alţii, în fine, goniţi din Ministerul de Externe, preluat de Ana Pauker care, la 17 noiembrie 1947, a „epurat” peste noapte 165 de diplomaţi şi funcţionari. Epuraţiile de atunci, injuste şi brutale, le păreau normale celor care, acum, nu acceptă punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.
Considerându-se şi ei refugiaţi, se mai aflau în Occident, în ţările lor respective, străinii – francezi, belgieni, englezi, olandezi, etc. – goniţi de frica prăpastiei, mereu adâncită, între realitate şi propaganda făcută peste hotare. Şi românii, şi străinii, duceau dorul României. Şi erau convinşi că se vor întoarce curând în Ţară.
La începutul lunii ianuarie 1948, când a sosit mazilitul Rege Mihai în Occident, se mai credea în rapida schimbare a situaţiei. Regele avea să dea exemplul că şi în provizorat omul trebuie să-şi caute un rost, să-şi organizeze viaţa în aşa fel încât să-şi câştige existenţa în demnitate, fără a-şi uita însă datoria de a lupta pentru ţara sa.
Lui, Regelui, nu i-a fost uşor să-şi găsească de lucru, căci a te prezenta cu un curriculum vitae indicând meseria de „Rege” nu poate fi decât un handicap. Şi-a însuşit, totuşi, nu numai o meserie, ci mai multe chiar, adaptându-se oportunităţilor. A reuşit să o facă graţie firii sale care nu cunoaşte nicio formă elitism – nici de clasă, nici de rasă, nici de cultură. Un om sincer, direct, comunicativ şi înţelegător. De care s-au simţit apropiaţi toţi cei din jurul său. Dar nimănui nu i-a putut trece vreodată prin cap să-l bată pe umăr, tocmai poate datorită calităţilor sale atât de majestuoase. Regele a muncit, a trăit fără fast şi, în ciuda împrejurărilor, a rămas tot Rege. A început prin a denunţa, la Londra şi apoi la New York, în martie 1948, că abdicarea i-a fost smulsă cu sila şi es este deci nulă şi neavenită. A bătut apoi la toate uşile, nu pentru a se plânge de soarta sa nedreaptă, ci pentru a aminti, celor care se făceau că au uitat-o, soarta nedreaptă a poporului român. Puţini l-au ascultat. Mai târziu, în iunie 1954, a depus mărturie în faţa Comitetului constituit de Congresul american pentru a face cercetări asupra „agresiunii comuniste”. Comitetului, care se deplasase la Londra pentru a-l interoga, Regele i-a mulţumit la sfârşitul depoziţiei sale, mărturisind că a făcut-o în speranţa că-i va folosi Ţării. Câte iniţiative a luat, câte eforturi a făcut, pentru a combate irealista „Realpolitik”, la modă ani şi ani de zile! Să citez, printre atâtea altele, interviul apărut în prestigioasa revistă de la Paris „Politique Internationale”, sau, încă, apelul lansat Comisiei Drepturilor Omului a Naţiunilor Unite.
Între timp, veniseră valuri de refugiaţi în Lumea Liberă. Numărul lor nu a putut fi enunţat cu precizie. Erau români „fugiţi”, cum îi numau comuniştii (autodenunţându-se astfel, căci nimeni nu fugea de bine!). printre ei, binînţeles, şi securişti deghizaţi în refugiaţi. Adevăraţii refugiaţi au luat exemplul Regelui şi au muncit, muncesc, unii dintre ei ilustrându-se în mod deosebit în profesiile lor. Sunt români, precum se ştie, care au îmbogăţit ştiinţa, artele şi literatura universală.
Însă meritul Regelui de a nu-i fi uitat pe românii rămaşi acasă nu a fost şi cel al refugiaţilor. Uni s-au dedat trup şi suflet reuşitei materiale şi mulţi dintre aceştia au pretextat înstrăinarea lor, pe motivul fidelităţii de ţara care i-a adoptat. Or, poetul cuban Fernando Valladares, naturalizat american după ce fusese ţinut de Fidel Castro timp de 20 de ani în puşcărie, ne-a povestit la conferinţa sa de presă, la Geneva, unde vorbise prelung de Cuba la sesiunea Comisiei Drepturilor Omului, deşi se afla acolo în calitate de şef al Delegaţiei Statelor Unite, de ce a putut vorbi astfel: judecătorul în faţa căruia şi-a depus jurământul de a deveni un bun american a declarat că cei care-şi vor uita ţara de obârşie nu vor putea deveni niciodată buni americani!
Refugiaţilor fugiţi şi goniţi li s-au adăugat cu timpul cei vânduţi. Au fost vânduţi pe bani români, precum apoi evrei şi saşi. În Israel am întâlnit foşti cetăţeni români, în sufletul cărora ei poartă laolaltă şi Israelul, şi România. De asemenea şi saşii, totodată şi germani şi români, unul dintre ei vorbindu-mi chiar pe un ton indignat despre faptul că guvernul german, pentru a-i salva desigur, acceptase josnice tocmeli cu guvernul comunist de la Bucureşti, cumpărând astfel oameni precum se cumpără vitele.
În valurile de refugiaţi, încă dinaintea revoluţiei române din decembrie 1989, se aflau şi cei consideraţi ca fiind nu refugiaţi politici, ci economici. Aceeaşi etichetă de refugiaţi economici le-a fost dată şi refugiaţilor de după revoluţie, printre ei aflându-se mai cu seamă tineri. Despre aceste categorisiri, Regele şi-a exprimat părerea în cartea conţinând ultimele sale convorbiri cu Mircea Ciobanu şi intitulată”În faţa neamului meu”. Regele a spus: „Eu cred că situaţia economică din România se datorează unor cauze politice. Aşa că, până şi un refugiat din motive economice este, de fapt, tot un refugiat politic”. Am închis citatul, nu fără a constata, o dată mai mult, că Regele Mihai îi înţelege pe toţi şi ştie să se exprime pe înţelesul tuturor, fără ifose sau complicate parafraze.
Provizoratul sperat la început, atunci când România devenea din ţară de imigraţie o ţară de emigraţie, s-a prelungit la nesfârşit. Speranţele puse în Revoluţia din decembrie ’89 au fost trădate şi dezamăgirea celor din Ţară a fost împărtăşită şi de cei de peste hotare. Mulţi, printre refugiaţi, şi-au pierdut răbdarea, ca şi noii veniţi în rândurile lor. Ei nu mai speră, sunt pesimişti. Regele, nu. El a refuzat şi refuză să creadă că binele şi dreptatea nu vor birui în cele din urmă. El nu şi-a pierdut nicio clipă încrederea în poporul român, în bunul său simţ şi în revenirea lui la tradiţionalul său ataşament pentru valorile adevărate, cele care nu confundă şmecheria cu inteligenţa şi cinstea cu prostia.
În aşteptarea reînvierii României, cea făurită de predecesorii săi în fruntea ţării, şi căreia şi-a închinat viaţa, Regele înmulţeşte folositoarele contacte, acum el fiind ascultat cu atenţie şi preţuire de personalităţi însemnate din Uniunea Europeană şi de peste Ocean. În urma sa, luându-i exemplul, numeroşi refugiaţi deveniţi oameni influenţi pregătesc şi ei viitorul României.
De altfel, Regele a spus la începutul lui mai 1995, când a fost la Londra, adresându-se membrilor Asociaţiei Româno-Britanice: „Deosebirile între românii care trăiesc în ţară şi cei care se află în străinătate nu mai au niciun sens. Suntem împreună angajaţi în aceeaşi luptă şi avem cu toţii aceleaşi obiective”.
Analele Sighet 2: Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (9-11 iunie 1995), Editura Fundaţia Academia Civică, 1995
