Bartolomeu Valeriu Anania
Arhiepiscopul Clujului
Una din formele exilului: starea de fugar
S-ar putea ca prin acest titlu să nu spun nimic nou, mai ales în ce priveşte existenţa, definiţia şi, într-un fel, teoretizarea stării de fugar. În acest caz, vă rog să acceptaţi comunicarea de faţă ca pe o suită de mărturii personale, de care istoricii, analiştii şi teoreticienii să se folosească în elaborarea lucrărilor de sinteză pe care le aşteptăm.
Noi, foştii deţinuţi politici din perioada dictaturii comuniste, vorbim pe larg despre experienţele noastre din aresturi, închisori şi lagăre de muncă forţată. Vorbim, de asemenea, şi despre experienţa domiciliului obligatoriu. Cei ce au avut „norocul” de ase sustrage arestării au luat calea exilului şi depun bogate mărturii asupra acestui gen de suferinţă. Ei bine, starea de fugar, nefiind nici detenţie şi nici domiciliu obligatoriu, se situează undeva în vecinătatea amândorora, şi de aceea cred eu că ea trebuie asimilată stării de exil, ca una din formele acestuia. Dacă despre ea se vorbeşte mai puţin, nu puţini sunt cei ce au trecut printr-însa. La capătul stării de fugar se află fie arestarea, fie exilul, acesta din urmă fiind o stare de fugar mult prelungită şi, într-un fel, mai la adăpost.
Aşadar, mă voi mărgini să vă prezint numai câteva din stările mele de fugar.
Prima s-a petrecut imediat după fatalul 23 august 1944, când trupele sovietice au invadat România. Aflându-mă cu domiciliu obligatoriu în Mănăstirea Polovragi, din judeţul Gorj, şi temându-mă să nu fiu arestat de sovietici, am părăsit mănăstirea, într-o noapte, cu intenţia de a mă refugia în Occident. Am fost însă repe4rat în apropierea frontierei de la Stamora-Moraviţa, arestat, anchetat şui, în cele din urmă, pus în libertate din lipsă de probe, fără însă ca anchetatorii să fi ştiut ceva despre domiciliul meu obligatoriu, din care, în fapt, evadasem. Aşa se face că am intrat efectiv în starea de fugar, pribegind din sat în sat, din cunoştinţă în cunoştinţă, din adăpost în adăpost, unul mai nesigur decât altul. Ajuns în Râmnicu Vâlcea, am aflat că Radu Gyr, din disperare, încercase să se sinucidă prin otrăvire; nu izbutise, se afla în spital. M-am dus să-l văd, nu mai avea bani să-şi plătească patul şi tratamentul, mă fericea că eu, totuşi, încă mai pot fugi undeva. Am fugit la Bucureşti, cu gândul de a face o colectă pentru Gyr, dar acolo n-am mai găsit nici un prieten: fugiseră toţi. După scurte popasuri la Braşov, Sibiu, Băbeni şi Mănăstirea Bistriţa (olteană), m-am refugiat în îndepărtatul şi obscurul schit Pătrunsa, sub oblăduirea conspirativă a bătrânului pustnic Veniamim Grigorescu. Am rămas acolo din septembrie 1944 până în ianuarie 1945, când am ajuns la concluzia că starea de fugar e mai rea decât însăşi detenţia. Ca atare, m-am hotărât să mă predau, ceea ce am şi făcut (ştiind de altfel, că asupră-mi swe lansase mandat general de arestare). Comandantul Legiunii de Jandarmi din Târgu-Jiu m-a internat imediat în lagăr şi astfel a luat sfârşit prima mea experienţă de acest fel.
A doua s-a petrecut în legătură cu greva anticomunistă şi antirevizionistă a Universităţii din Cluj, în iunie 1946 şi după aceea, pe care am condus-o în calitate de preşedinte al Centrului Studenţesc „Petru Maior”. În ziua de 4 iunie, fiind informat că poliţia (cu noul ei dispozitiv de comandă) hotărâse arestarea mea, m-am refugiat în satul din vecinătate, Mănăştur, schimbându-mă aproape zilnic garda şi, în cele din urmă, adăpostindu-mă într-o colibă de frunzari la marginea pădurii de deasupra satului, de unde am condus greva până la sfârşit, prin mecanismele conspirativităţii. După data de 19 iunie, când totul s-a liniştit şi Universitatea a reintrat în „normal” (e un fel de a spune), m-am refugiat în acelaşi schit Păstrunsa, din muntele Buila, în nordul extrem al judeţului Vâlcea (împreună cu Nicolae Suciu, secretarul Centrului Studenţesc şi colaboratorul meu cel mai credincios), unde am rămas până în toamna aceluiaşi an. Nicolae Suciu, trecut şi el prin arestări şi temniţe, trăieşte astăzi în Orăştie.
O a treia stare de fugar a fost, şi ea, tot o consecinţă a grevei de la Cluj; a avut loc în primăvara anului 1947, când m-am ascuns, vreme de câteva săptămâni, la un cioban din Munţii Apuseni. În acelaşi an aveam să fiu arestat de trei ori.
V-am prezentat, foarte pe scurt, aceste trei experienţe, lăsând la o parte, aşa cum am promis, pe acelea ale detenţiei. Cu toate acestea, îngăduiţi-mi să depun o mărturie sufletească asupra unui moment care s-a consumat mult după anii de detenţie, şi anume în decembrie 1994. Trecând prin Aiud, mi s-a năzărit curiozitatea de a vedea cum arată pe dinafară penitenciarul în care zăcusem câţiva ani (octombrie 1960 – august 1964) şi pe care-l ştiam doar pe dinăuntru. Ei bine, când am dat cu ochii de faimosul şi teribilul celular, în formă de T, cu sutele de ferestre rânduite pe cele patru caturi, am avut o suită de senzaţii stranii: mi se părea incredibil, mai întâi, că penitenciarul în sine există, şi că anume există pe planeta Pământ, în ţara numită România, şi nu undeva într-un pustiu, ci în chiar inima unei aşezări omeneşti; incredibil, în al doilea rând, că în imediata vecinătate a penitenciarului, peste drum, existau case cu oameni liberi, case se puteau mişca în voie, în stare să mănânce o ceapă crudă. Lumea pe care de acolo, din celulă, mi-o imaginam ca foarte îndepărtată, percepută mai mult într-o amintire în destrămare, mi se descoperea teribil de concretă, reală până la uimire.
Revenind la starea de fugar, aş crede că două sunt sentimentele care o domină: spaima şi culpabilitatea.
Chiar dacă mobilul ei iniţial nu a fost spaima, frica se instalează treptat, pe măsură ce starea se prelungeşte, când insul trăieşte o tot mai puternică stare de stress, bănuind că organul de represiune (deci o iminentă arestare) îl pândeşte la fiecare pas, din fiecare zgomot neobişnuit sau din fiece mişcare de frunză. Eu, care am pretins întotdeauna că nu ştiu ce e frica, am trăit-o de-a lungul acestor pribegii,. De aceea spuneam că starea de fugar se suportă mai greu decât detenţia; aceasta, oricât ar fi de grea, a lăsat în urmă arestarea, ancheta, torturile, procesul şi condamnarea, propunându-ţi doar acceptarea unui alt mod de viaţă. Fugarul se surprinde tresărind şi-n faţa propriei sale umbre.
Sentimentul de culpabilitate i se datorează faptului că fugarul trebuie să depindă de cineva (care-l hrăneşte şi-l adăposteşte), implicându-l astfel în propria lui stare. Fie că se consumă doar ca prezumţie, fie că binefăcătorul a „căzut” împreună cu beneficiarul, acesta din urmă va fi veşnic apăsat de o nouă nefericire. În legătură cu aceasta, o mărturie: printre deţinuţii din Aiud, în anii 62-63, se afla şi preotul Zamfir, de undeva de prin sudul Moldovei. Ca paroh de ţară, îl primise pe un fugar politic care se îndrepta spre munţi şi care a dorit să se spovedească şi să se împărtăşească. Preotul şi-a făcut datoria, fugarul a plecat, la o vreme după aceea a fost prins şi, probabil sub tortură, a declarat că, printre alţii, l-a văzut şi pe parohul care-l spovedise. Acesta a fost arestat şi condamnat pentru „omisiunea de denunţ”. Îşi executa pedeapsa cu o seninătate pe care, sunt sigur, fostul fugar nu putea s-o aibă.
În final aş mai adăuga ceva. În timpul represiunii comuniste a existat şi o altă modalitate a stării de fugar (sau foarte apropiată de aceasta): aceea a celor rămaşi acasă – mamele, soţiile şi copiii celor întemniţaţi -, veşnic apăsaţi nu numai de lipsuri materiale, ci şi de spaime şi nesiguranţă. Aceste soţii şi mame nu au trecut prin închisori, ele nu beneficiază de „bilete de eliberare” care să le califice, ca pe noi, să devină membre în AFDPR, dar aceasta nu înseamnă că ele nu merită mai puţin admiraţia şi cinstirea noastră. În zilele naţionale noi îi pomenim la slujbe, după formula obişnuită, pe „eroii căzuţi pe toate câmpurile de luptă…”. Avram Iancu nu a murit pe câmpul de luptă, dar aceasta nu înseamnă că el nu e mai puţin erou.
Analele Sighet 2: Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune, Fundaţia Academia Civică, 1995
