Doru Radosav (Cluj-Napoca)
DONBAS – O ISTORIE DEPORTATĂ
(o tentativă de istorie orală)
Este un subiect circumscris conceptului de istorie imediată – istorie orală. În istoriografia ultimilor ani s-au developat gradual aceste concepte: de la istoria contemporană (un concept marxist însuşit cu nonşalanţa modernităţii în istoriografia occidentală) la istoria imediată şi ca o ultimă achiziţie în zona scrisului istoric: istoria curentă (istoria la zi).
Istoria orală este un concept metodologic asociat istoriei imediate şi istoriei curente; istoria orală este interfaţa raportului istorie – memorie. În acest tip de scris istoric şi de istorie realitate se presupune faptul că istoricul se află în ipostaza unei proximităţi faţă de subiectul tratat. Oricum, astăzi, istoria imediată, reconstituită prin intermediul anchetei orale, şi-a definit o inconfundabilă identitate, plasându-se cu abilitate într-o istoriografie care se dispută obsesiv între „religia duratei lungi” şi „fobia evenimentului”.
Istoricul imediatist are ca sursă memoria, care este un izvor istoric generos, dar în acelaşi timp derutant, şi de aceea el trebuie să inducă o anumită linie de inteligibilitate faţă de această memorie. Acest aspect se realizează metodologic prin intermediul interviului sau anchetei orale.
O parte foarte semnificativă a valorilor şi virtuţilor istoriei orale se află în contactul uman cercetător – interlocutor, precum şi în abilităţile interpersonale care se acumulează în procesul intervievării. Fundamental în procesul intervievării în istoria orală este aşa-numitul interviu formal, în care comentariile intervievatului sunt înregistrate atent pe bandă sau în notiţe. Acesta este preferat în cazul în care subiectul cercetării aparţine trecutului şi se păstrează în memoria vie. Dacă subiectul în studiu încă se mai derulează, se poate alege o formă de cercetare corespondentă interviului structural, în care cercetătorul poate interveni spre a dirija discuţia în sensul recuperării esenţialului din desfăşurarea istorică.
Fără a intra în alte amănunte, menţionăm doar că ancheta orală încorporează o varietate de tipuri de întrebări: întrebarea siminalectică (data naşterii, starea civilă, profesia, etc,), întrebarea închisă (cea în care alegerea şi libertatea de exprimare a interlocutorului sunt reduse la minimum şi se foloseşte atunci când se doreşte obţinerea unor răspunsuri exacte şi care exclud naraţiunea), întrebarea deschisă (interlocutorul are în acest caz libertatea de a-şi organiza răspunsul aşa cum doreşte el), întrebarea de opinie (care recuperează ce gândeşte interlocutorul despre subiectul anchetei sau pune în evidenţă o informaţie indirectă asupra subiectului), întrebarea performantă (aparţine cercetătorului care ajută interlocurotul să-şi completeze amintirile cu date şi fapte greu de memorat, la provocarea lansată de întrebarea deschisă).
Un alt set de precedente metodologice îl reprezintă stabilirea interlocutorilor şi ierarhizarea lor. Această ierarhizare este în funcţie de ipostaza lor faţăde evenimentul studiat.: 1. Participanţi direcţi; 2. Colaboratori ai participanţilor direcţi; 3. Martori ai evenimentelor; 4. Intermediari, adică cei care transmit informaţia dinspre aminitirile participanţilor direcţi.
Un alt tip de ierarhizare este legat de ipostaza calitativă a individului în comunitate: 1. Indivizi cu memorie bogată (în satele româneşti există aşa-numiţii oameni-memorie, care reţin istoria şi evenimentele din sat sau care au memorat harta cadastrală sau topografia proprietăţilor din comunităţile respective); 2. Oameni în ipostaze speciale (au calitatea de conducători în comunitate, în agregări sociale sau profesionale etc.); 3. Oameni reprezentativi: „eşantion per quota” (prin ocupaţii profesionale, prin religie, rase, generaţii, etc.)
Odată memoria înregistrată, intervin alte precauţii metodice în ceea ce priveşte valorificarea ei ca sursă istorică. Prima ar fi cea legată de faptul că memoria este selectivă, inexactă sau confuză. A doua precauţie ar fi cea legată de transcrierea înregistrărilor (există în acest sens un raport verificat în activitatea de transcriere şi anume o oră bandă înregistrată sau scrisă necesită şase ore de transpunere ca document utilizabil de istoric, pentru că acesta operează o transpunere idiomatică (felul de a vorbi al interlocutorului, transpunerea nuanţelor de limbaj etc.)
În zona aceloraşi precauţii metodice trebuie să stea operaţia (cvasi chirurgicală) de detaşare a clişeelor descriptive sau a capcanelor venite dinspre orizontul livresc (mass-media, în special televiziune), adică de a înlătura acele contaminări ale informatorului dinspre surse alogene. De exemplu, în folclor „Tot oşanul poartă gaci/moştenire de la daci”, sau „Am fost trimişi în închisoare pentru că am fost vânduţi la Ialta”, sau expresii livreşti din „Manualul bunului patriot”: „Ne-am luptat ca Avram Iancu sau ca Horia, Cloşca şi Crişan” etc. Există o anumită agresivitate „à la carte” asupra autenticităţii memoriei.
Tema „Donbas – Oistorie deportată”a fost o tentativă de recuperarea a istoriei din memorie prin intermediul istoriei orale. Cadrul de studiu: populaţia şvăbească din nord-vestul Transilvaniei, deportată între 1945-1949 în Donbas (U.R.S.S.) Alegerea interlocutorilor s-a făcut pe criteriile de sex, vârstă şi din sate plasate geografic diferit: zona câmpiei someşene, zona suburbană Satu Mare şi zona Codru sau de deal. Din punct de vedere profesional, intervievaţii aparţin unei structuri eterogene, şi anume în majoritatea ei parvin din lumea satului.
Tipul de anchetă folosit a fost întrebarea deschisă, formală, concretizată în interviul narativ-biografic. Această opţiune a fost argumentată de faptul că memoria deportaţilor, asemenea celor deţinuţi în închisorile comuniste, este o memorie ulcerată (amintirea provoacă rememorarea unor pasaje tragice din biografie, iar naraţiunea poate fi scurt-circuitată de emoţie, de sincope care tulbură coerenţa discursului).
Cercetarea a avut loc pe parcursul a doi ani. Prin forţa împrejurărilor, ne-am amendat tipul de interviu în sensul că am abandonat ideea de a face interviuri individuale şi am optat pentru interviuri colective, câte 4-6 subiecţi deodată. Întrucât discuţia colectivă a declanşat povestirea, a fost un adevărat „take-off” pentru cei intervievaţi: amintirea unuia a stimulat amintirile celuilalt şi a fertilizat descoperirea unor pasaje greu memorabile din propria biografie; a fost o adevărată maieutică a memoriei. Acest interviu colectiv, însă, a creat dificultăţi mari în momentul transcrierii înregistrărilor.
Tot pe parcursul cercetării, am apelat – în defavoarea bărbaţilor deportaţi – la informaţia femeilor deportate, care păstrează o memorie mai acută sau au fost mai impresionate de cele trăite, având totodată un simţ mai acut în redarea detaliilor. Materialul obţinut din înregistrări a fost structurat pe o paradigmă prosopografică a deportărilor: ridicarea şi concentrarea şvabilor, drumul spre lagăr, viaţa cotidiană în lagăr, întoarcerea din lagăr.
Se pot desprinde câteva concluzii articulate de o asemenea structură a materialului informativ: cauzele şi destinaţia concentrării lor a rămas neconştientizată în mare parte de cei deportaţi, în viaţa din lagăr s-au detaşat în ceea ce priveşte epicentrul suferinţei în primul rând foamea, apoi frigul şi, după acestea, greutatea sau accidentul muncii. Un al doilea aspect este acela al solidarităţii populaţiei ruse cu suferinţa celor deportaţi (ruşii erau şi ei supuşi aceloraşi suferinţe datorită precarităţii anilor de după război şi, în acelaşi timp, datorită faptului că ţara comunistă în care trăiau era „in extenso” un adevărat lagăr). Întoarcerea din lagăr şi concluziile participanţilor la deportare au stat sub semnul unor explicaţii din orizontul unei mentalităţi exclusiv creştine: „noi am răscumpărat păcatul nemţilor nazişti” era aşadar o sinecdocă a culpei, „aşa a fost să fie”, „aşa a vrut Dumnezeu” etc.
Istoria orală este o sursă generoasă de istorie. Sperăm că istoriografia românească îşi va adjudeca responsabil acest tip de cercetare şi de discurs istoric. Sperăm că centrul de memorie colectivă de la Sighet va deveni o realitate, iar cercetarea şi valorificarea unei istorii tragice din epoca comunistă vor fi instituţionalizate la standardele unei întreprinderi profesioniste.
Analele Sighet 2. Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1995
