Romulus Rusan
Dialog cu Rodica Palade
A SPUNE ADEVĂRUL COMPLET ESTE UN ACT DE TOLERANŢĂ
Un muzeu al tuturor închisorilor
Ce reprezintă Memorialul de la Sighet? De ce aţi ales această localitate şi cum aveţi de gând să concentraţi aici, într-un loc situat la peste 600 kilometri de Bucureşti, procesul comunismului?
Motivaţiile sunt multe, foarte diverse şi totuşi concordante. Închisoarea de la Sighet, construită acum un secol, a început să fie, imediat după război, un simbol al represiunii celor ce se opuneau instaurării comunismului. La început a fost pusă sub administraţie sovietică, fiind situată la numai doi kilometri de frontiera cu U.R.S.S. Aici au fost aduşi primii deţinuţi politici. După răscoalele ţărăneşti din Ieud şi din alte câteva sate, care se opuneau trecerii Maramureşului la Ucraina sovietică, după refugiul în munţi al răsculaţilor, ca partizani, cei prinşi erau strânşi aici. Erau majoritatea tineri – elevi, studenţi şi ţărani – şi unii au supravieţuit anilor lungi de puşcărie, trăind astăzi chiar la Sighet şi fiind membri ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Mai târziu, Sighetul a devenit un punct de triere pentru foştii prizonieri şi foştii deportaţi care erau aduşi în ţară după detenţia în U.R.S.S. În mai 1950, închisoarea a devenit loc de exterminare pentru foştii demnitari ai României. Aici, într-un punct atât de fierbinte, la marginea colosului care se întindea până în Pacific, au fost aduşi miniştri din toate guvernele de după 1918, inclusiv unii din cei ce făceau parte cu câţiva ani în urmă din guvernul Petru Groza. Au fost aduşi episcopii greco-catolici care refuzaseră în 1948 desfiinţarea bisericii lor. Dar şi preoţi ortodocşi, savanţi, ziarişti, poeţi şi generali consideraţi periculoşi, prin exemplul lor, pentru regimul comunist. Majoritatea erau vârstnici şi foarte vârstnici, de unde se putea deduce că nu atât fiinţa lor fizică era socotită periculoasă în teroarea ce se aşternuse peste ţară, când orice împotrivire putea fi controlată, cât simbolul pe care-l reprezentau. Poate de aceea Sighetul a rămas un loc simbolic de decapitare a elitei româneşti din toate domeniile, pentru ca, lipsită de conştiinţa sa, populaţia să se resemneze şi să consimtă la operaţia, ce urma să mai dureze câteva decenii, a spălării creierelor şi a forjării unei conştiinţe de „om nou”. Peste cincizeci din aceşti deţinuţi ai Sighetului (între care Iuliu Maniu şi trei membri ai familiei Brătianu) au murit în închisoare şi au fost aruncaţi pe ascuns în gropi anonime, pe un câmp de pe marginea oraşului. Alte închisori din România ua fost mai mari, mai dure şi cu un număr mai important de victime. N-am avut de gând, câtuşi de puţin, să le punem în inferioritate, dimpotrivă, să concentrăm aici, în acest loc simbolic, sacrificiul tuturor, suferinţa lor comună. Memorialul de la Sighet nu exclude, ci dă un argument în plus dorinţei ca fiecare din aceste locuri să aibă un memorial al său. Dar (şi acesta este un alt motiv care ne-a dus cu gândul la Sighet) închisoarea de aici – caz singular – am găsit-o dezafectată, deci disponibilă de a fi transformată în Memorial (disponibilă după un lung şir de demersuri, în care s-au implicat extraordinarii parteneri din Sighet – foştii deţinuţi politici, intelectualii oraşului, Consiliul local, şi mai ales neobositul Gheorghe Mihai Bârlea, reprezentantul fundaţiei noastre acolo). În sfârşit, faptul că se găseşte, pe hartă, în chiar centrul fostei Europe comuniste, la distanţă aproximativ egală de extremităţile sale, ne-a dat încă un argument: anume acela de a găzdui la Sighet, în banca de date a Memorialului, şi experienţa concentraţionară a acestor ţări, pentru a se vedea asemănarea şi deosebirea metodelor, care au dus la transformarea unei jumătăţi de continent în ceea ce a fost până în 1989. această memorie ştiinţifică poate deveni activă: ea va arăta cum a fost posibil să se întâmple, în fiecare ţară, ceea ce s-a întâmplat, dar şi ce ar trebui făcut pentru ca experienţele din trecut să nu se mai repete. Consiliul Europei a fost primul for internaţional care a înţeles sensul moral, ştiinţific şi educaţional al proiectului nostru, şi l-a asumat şi ne-a promis sprijinul.
Cum va arăta concret Memorialul?
Va fi format din două părţi: un muzeu al câmpului concentraţionar românesc şi un centru de studii care va avea şi o dimensiune internaţională, în sensul că îşi propune analiza fenomenului comunist şi a „urii etatizate”, cum i-am spus noi, – în România, dar şi în alte ţări din Europa centrală şi estetică. (…)
Descătuşarea istoriei româneşti
Ce înţelegeţi prin Centrul de studii? S-au făcut speculaţii răuvoitoare pe seama acestui centru şi pe seama caracterului său internaţional. Unii au înţeles că vor fi demolate zidurile interioare ale închisorii, că va fi desacralizată suferinţa, că prin internaţionalizarea proiectului va fi minimalizată suferinţa poporului român… Citez dintr-un editorial apărut la 22 mai 1995 în Vocea României, editorial care, într-un limbaj de război rece, denunţa punerea acestui centru sub egida Consiliului Europei: „Au început imediat – în principal prin intervenţiile unor neprieteni vecini de-ai noştri – operaţiile de „diluare” a specificului românesc pe care-l avea proiectul iniţial … S-a trecut la internaţionalizarea proiectului, la realizarea unui „Memorial internaţional”, total străin aspiraţiilor, intenţiilor şi intereselor româneşti…”
Din păcate, articolele din Vocea României (au fost de fapt două, cu un conţinut aproape identic, unul apărut tocmai în ziua când la Bucureşti se deschidea un seminar asupra toleranţei, organizat de Consiliul Europei!) mărturisesc aceeaşi teamă de adevăr pe care autorităţile o manifestă când e vorba de procesul comunismului, încercând să-l oprească, fie şi sub aspect teoretic. Eu cred că veneraţia faţă de victimele comunismului nu trebuie să ia doar forma lacrimiii, a florilor depuse şi a „liniştii necesare reculegerii” (cum scria acelaşi ziar guvernamental), ci a unei cercetări active, din care să reiasă caracteristicile istorice ale fenomenului totalitar. Suferinţa noastră trebuie studiată şi cunoscută, de noi înşine, dar şi de alţii, pentru că lacrimile zvântă, florile se ofilesc, dar documentele rămân şi ele se transformă în istorie. Prin poziţia lor centrică în geografia fostei lumi comuniste, municiiul Sighet şi Memorialul Sighet vor deveni focare de referinţă, care vor strânge, în memoria băncii de date, elemente venind şi de la omologii noştri din alte ţări care au cunoscut prigoana, represiunea, teroarea, dictatura, sub forme asemănătoare sau diferite. Eu cred că nu există omagiu mai profund adus luptei şi sacrificiului românesc decât această punere în evidenţă, comparativ cu alte ţări şi în corelaţie cu acestea. Altfel, ne vom plânge singuri suferinţa şi totul va rămâne pasiv, izolat, supus unei a doua recluziuni. Europa nu poate fi gândită în afara acestui studiu specific fiecărei ţări – şi în acelaşi timp complememntar –, pentru a se vedea contribuţia părţilor ieşite din întuneric la zestrea spirituală a întregului.
Unde va fi situat şi cum va arăta Centrul de studii?
În completarea muzeului propriu-zis, în aripile laterale ale acelui „T” al imobilului, unde se aflau camerele de gardă, depozitele de efecte şi direcţiunea închisorii… Va cuprinde o bibliotecă, un depozit de manuscrise, de documente şi înregistrări, săli pentru proiecţii video, săli de studiu pentru cercetători, o sală de conferinţe, precum şi banca de date computerizată. Aceasta va îngloba atât rezultatele cercetării noastre, cât şi contribuţia partenerilor, pe măsură ce vom stabili cu aceştia legături de colaborare ştiinţifică. Sumar vorbind, o parte din date va fi obţinută din înregistrările de istorie orală, din colectările de documente, iar o altă parte va fi realizată prin intermediul simpozioanelor anuale. Anul acesta, de exemplu, la a treia ediţie, ne-am bucurat, cu sprijinul Consiliului Europei, şi de prezenţa unui număr de cercetători din alte ţări – din Polonia, Letonia, Ucraina, Rusia, dar şi din Anglia, Norvegia, Franţa, Elveţia, Germania, care şi-au adus contribuţia la cele trei teme („Represiuni asupra ţărănimii”; „Rezistenţa armată la instaurarea comunismului”; „Deportări, exoduri, exil”), toate aşezate sub titlul generic „Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune”. Cel mai mult ne-a bucurat prezenţa a cinci istorici din Chişinău, ca şi a unor personalităţi din exilul românesc. De altfel, la Paris, din iniţiativa doamnei Maria G. Brătianu, ca şi la Munchen, sub egida grupului de sprijin al Alianţei Civice şi a Academiei Civice, s-au constituit asociaţii de parteneriat pentru Memorial. De la românii stabiliţi în S.U.A., Germania şi Anglia primim donaţii, ca şi dovezi de o impresionantă solidaritate. Se coagulează astfel o cercetare care ne întăreşte în credinţa că istoria Europei poate fi scrisă asumând suferinţa fiecărui popor şi înglobând-o în creuzetul plin de experienţele particulare ale tuturor. Nici vorbă, deci, de minimalizat suferinţa, de demolat celulele pentru a le transforma într-un „centru cosmopolit al agitaţiei politice, al dezbaterilor antiromâneşti, al controverselor aprinse şi al animozităţilor interetnice” (am citat din nou din Vocea României). Dimpotrivă, este vorba de o descătuşare a istoriei româneşti, de ipunerea ei într-o istorie europeană dispusă în general să-şi uite componentele. Voi cita pe sitoricul norvegian Jardar Seim, care a asemănat Sighetul cu o „deschisoare” prin care sitoria unei jumătăţi de Europă se eliberează şi îşi face loc spre libertatea adevărului.
Cum apreciaţi prezenţa în istoria care se scrie azi a foştilor deţinuţi politici, a oamenilor care prin suferinţa lor au legitimat un capitol demn în trecutul nostru?
Puterea de după revoluţie n-a avut pentru ei o vorbă bună, un gest de recunoaştere. În manualele de istorie editate în ultimii ani n-a apărut despre ei un rând, o explicaţie. Mai rău, din primele zile de după decembrie 1989 li s-a impus un regim de toleraţi, au fost culpabilizaţi, obligaţi la o poziţie de continuă defensivă. Au fost descrişi (chiar unii intelectuali au făcut-o) drept „resentimentari”, „vociferanţi”, oameni ai dreptei sangvinare. A fost pus în mişcare împotriva lor vechiul truc bolşevic al transformării oricăror nuanţe de anticomunism în extremism de dreapta; apoi al agitării acestei false sperietori în faţa democraţilor din lumea liberă.
Ce atitudine au luat istoricii?
Cei oficiali, care decid în Academia Română liniile de dezvoltare a istoriografiei, n-a făcut aproape nimic, poate dintr-un consemn tacit de a ţine lucrurile pe loc. Istoricii profesionişti n-au fost stimulaţi să-şi facă din asta o preocupare de frunte. Cât îi priveşte pe tinerii istorici, am observat o sete de a se ocupa de problemele represiunii, dar iniţiativele lor particulare se lovesc de faptul că arhivele comunismului rămân în general închise, chiar pentru specialişti. Dosarele – chiar aşa, măsluite din start cum au fost (din cauza presiunii şi teroarei anchetelor şi proceselor) – sunt puse sub cheie şi nu se ştie dacă n-au fost între timp amputate, falsificate, „selecţionate”, dat fiind faptul că mulţi din cei care lucrează cu arhivele au lucrat şi înainte. Se ajunge la dosarele Securităţii în cazuri cu totul speciale, cu aprobări aparte. La noi nu s-a procedat ca în fosta R.D.G., de pildă, unde un întreg organism parlamentar, un institut, de inventariere, sub conducerea pastorului Joachim Gauck, a preluat arhivele STASI. Tocmai de aceea, cercetarea e săracă, istoricii sunt descurajaţi intenţionat şi, în lipsa surselor, mijloacelor şi stimulării, se resemnează ca în faţa unei interdicţii. În aceste condiţii, apare un fel de istorie folclorică, bazată pe idolatrii şi tabuuri, în care personajele istorice devin fie statui, fie caricaturi. Noroc cu câţiva tineri cercetători care şi-au luat teme de cercetare în domeniu şi le duc la bun sfârşit, fiecare cu puterile proprii. Dar lipseşte un plan general, o coordonare de ansamblu.
O şansă pentru salvarea adevărului
Aţi vorbit mai înainte de istoria orală…
Am observat că există o reală chemare spre această ramură foarte modernă a istoriografiei, care, cu mijloace relativ modeste, realizează un contact direct cu martorii istoriei şi oferă cercetătorilor de sinteză date proaspete, materie primă de studiu. Fără experienţă la început, şi cu o logistică săracă, am pornit la drum, apelând la oameni entuziaşti din filialele Alianţei Civice, iar în ultimul timp la studenţi de la facultăţile de istorie. Tot mai mulţi se simt atraşi, cer aparatură, casetofoane (nu avem nici pe departe câte ne-ar trebui), îşi iau teme de studiu, iar unii teze de doctorat. Am întocmit o metodologie de cercetare, bazată pe un chestionar specific, pe un tabel de periodizare şi pe introducerea datelor în calculator. Am ajuns la câteva sute de înregistrări pe care le stocăm şi, într-o mică măsură, le publicăm în suplimentul „Arhiva” – editat de academicianul Dinu C. Giurescu în ziarul Cotidianul (cea care se ocupă de această colaborare este doamna Georgeta Pop). Am avansat unor finanţatori un proiect în baza căruia vom ridica numărul anual al înregistrărilor la 500, dacă vom avea aparatură şi posibilităţi de deplasare. Până acum am lucrat doar cu benevoli, care-şi plăteau singuri drumurile, cazarea, uneori lucrând cu reportofonul propriu. Este greu să menţii la infinit entuziasmul în lipsa mijloacelor elementare. Le mulţumesc tuturor celor care ne-au ajutat.
Aveţi încredere în obiectivitatea istoriei orale?
Aş asemăna-o cu un telescop care prin mici sondaje parţiale încearcă să afle ce se întâmplă în tot cosmosul. Prin ea apelăm la oamenii simpli, care nu-şi pot scrie memoriile pentru că nu ştiu, nu pot sau nu îndrăznesc. De la aceştia obţinem date despre ei înşişi, despre alţii, şi alţii, care au suferit împreună cu ei, care au murit alături de ei, care trăiesc alături de ei. Este o metodă de a reconstitui viaţa omului obişnuit, al cărui destin lasă totuşi o dâră prin lume. Misiunea interpretării şi sitetizării acestor date revine calculatorului şi istoriografilor de azi sau de mai târziu. Este o metodă de urgenţă pentru captarea unor tezaure de memorie, într-o vreme când nu există, cum am văzut, voinţa politică de a se scrie istoria adevărată. Departamentul de istorie orală al Alianţei Civice, iar acum, în ultimii ani, Fundaţia Academia Civică, depun eforturi de a recupera aceste destine şi de a le oferi istoricilor. Colaborarea cu Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici este vitală. Dar avem în ultimul timp relaţii şi cu asociaţiile foştilor deportaţi în Bărăgan sau în U.R.S.S. casetofoanele noastre sunt în continuă mişcare.
Ce riscuri prezintă această metodă? Cum pot fi ele evitate?
În primul rând, nu toţi cei solicitaţi acceptă înregistrarea. În mulţi şi-a făcut loc, din nou, frica (sau aceasta nu i-a părăsit încă). Li se pare – şi se scuză astfel – că sunt supuşi la o a doua anchetă. Alţii refuză pentru că au sentimentul zădărniciei. În sfârşit, la cei ce acceptă apare riscul poluării informaţiei, iar cel ce înregistrează îşi ia de obicei toate precauţiile. Pe de o parte este poluarea pricinuită de apariţia în mass-media sau în cărţile scrise de alţii a unor informaţii care ar fi putut să contamineze în mod inconştient memoria subiectului. Pe de alta, pot apărea erori de memorie datorate dublei conştiinţe la care a fost constrâns subiectul de-a lungul mai multor decenii, când a trebuit să-şi ascundă biografia reală, originea socială reală, faptele reale, trebuind să etaleze în public o altă înfăţişare, mai conformă cu constrângerile externe. Toate acestea trebuie evitate cu mult discernământ, pentru ca obiectivitatea să fie cât mai respectată. Şi pentru ca materia primă pentru istorici să fie cât mai corectă.
Istoria, o cumpănă între tragedii
Aţi vorbit de decalajul care există în cercetarea crimelor comunismului, şi chiar a comunismului ca fenomen…
Urgenţa este extremă, pe de o parte pentru că generaţia anilor ’40-’50 este pe cale de a dispărea biologic, iar pe de altă parte pentru că blocarea procesului comunismului creează supravieţuitorilor un sentiment nemeritat de frustrare, care îi îndârjeşte. Nu cred că se poate ajunge la toleranţă prin ascunderea adevărului din trecut. Din păcate, mediile „gauchiste” din Occident cultivă o confuzie deliberată, în sensul că pun semnul egalităţii între comunism şi antifascism. Ar rezulta din raţionamentul lor că adversarii comunismului ar fi automat şi ai antifascismului; deci, cerând să se facă un proces al comunismului ai cere implicit şi unul al antifascismului. În consecinţă, îşi încheie ei sofistica, adversarii comunismului (sau martorii care depun în procesul comunismului) sunt de extremă dreaptă. Un truc pe care, cum spuneam, îl foloseau şi bolşevicii când îşi defineau opozanţii. Dar de care uzau, sub forme mai sofisticate, şi apărătorii U.R.S.S. din cafenelele pariziene ale anilor ’50-’60. „Cine nu e comunist este fascist” sau „cine spune adevărul despre comunism şi U.R.S.S. este automat extremist de dreapta”. Ani de zile, comunismul sovietic şi-a găsit un excelent alibi în aceste diversiuni. Este de neconceput ca blocajul acesta mental să continue azi, când ar exista libertatea, cel puţin aparentă, a începerii procesului. Cei ce vor să facă procesul comunismului ştiu prea bine cele două faţete ale totalitarismului secolului XX, fascismul şi comunismul, şi le consideră la fel de vinovate pentru tragediile însângerate ale trecutului, mai ales că la un moment dat ele au consimţit la un pact: Pactul Hitler-Stalin din august 1939. Deosebirea este că procesul, chiar juridic, al fascismului a început acum aproape o jumătate de secol, prin procesul de la Nurnberg, în timp ce procesul comunismului nu poate începe nici măcar pe plan istoric. Este oare o voinţă politică, pentru ca vinovaţii să aibă timp astfel să ducă în mormânt secretele, odată cu ei? Să nu uităm că victimele vor dispărea între timp şi ele (cele care au supravieţuit) şi astfel va putea avea loc, cândva, cel mult un proces istoric fără martori! De aici frustrarea, de care am vorbit, a martorilor, de aici urgenţa. A face la timp lumină în istorie este un act de toleranţă, pentru că adevărul spus îi face întotdeauna pe oameni mai buni, mai înţelegători.
Prin înregistrările de istorie orală, prin simpozioanele în care chemaţi martorii să se destăinuie istoricilor profesionişti, dumneavoastră oferiţi materia primă pentru marile sinteze. Uneori această materie primă este furnizată de oameni care au avut credinţe politice diferite. Ce credeţi că trebuie să facă istoricii în sintezele lor pentru a evita capcana subiectivistă a acestor mărturii?
Cred că istoricii ştiu ce au de făcut: prin definiţie, ei ţin cumpăna dreaptă între atâtea tragedii care au însângerat istoria politică şi nu pot consimţi la judecarea lor pe fâşii. Sunt obligaţi să ţină cont de mărturiile tuturor, dacă ele sunt motivate.atât greşelile, cât şi faptele demne trebuie privite în faţă, cu imparţialitate. Scrierea istoriei presupune cuprinderea obligatorie a ansamblului. O istorie cu pagini lipsă este implicit mincinoasă. Aş compara sinteza istorică onestă cu faimoasa experienţă a lui Newton: acesta a înscris pe un disc toate culorile spectrului şi l-a făcut să se învârtească. Prin rotaţie, culorile se combină şi dau albul – culoarea luminii. Cred că această lumină reprezintă în cazul nostru istoria adevărată. Istoria nu poate fi identificată cu culoarea unui partid, aşa cum s-a întâmplat până azi. Tocmai de aceea, martorii trebuie încurajaţi să vorbească – altfel, orice demers este vulnerabil şi poate fi atacat, fie din stânga, fie din dreapta, fie de sus, fie de jos. În jurul suferinţei apar peste tot, la noi sau în alte ţări, concurenţe, exclusivisme. Nu trebuie să acceptăm părtiniri, şi tocmai de aceea este imperios necesar procesul istoric al comunismului. Pentru că timpul trece şi generaţia martorilor se împuţinează. Este o datorie a societăţii civile să se implice şi este datoria istoricilor să se aplece neîntârziat asupra sintezelor, pentru ca suferinţa generaţiilor ce se petrec, ca şi învăţătura celor ce vin, să intre în sfârşit în lumina istoriei.
Dialogul Romulus Rusan-Rodica Palade a apărut într-un supliment al revistei 22 despre Memorialului Sighet, din iulie 1995 şi a fost apoi publicat în volumul Analele Sighet 2
Analele Sighet 2: Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune, Fundaţia Academia Civică, 1995
