Eugen Popa
Nu am avut dreptul să votez
Chiar dacă memoria scoate la iveală triste amintiri e necesar – cum spunea domnul Alexandru Zub la simpozionul de la Sighet din anul 1995 – „de a recupera urgent mărturiile pe care memoria le poate depune cu privire la istoria regimului comunist”. Acest lucru vreau să-l fac acum: să amintesc faptele şi evenimentele legate de anul 1946.
De multe ori faptele sunt mai grăitoare decât vorbele, iar evenimentele mai clare decât raţionamentele.
Pentru a cunoaşte cu adevărat atmosfera care domnea la noi în ţară în anul 1946, pentru a ne da seama de mijloacele care au pregătit alegerile din acel an şi nedreptăţile care au dus la biruinţă partidul comunist, nu voi pregăti o analiză tematică, nici nu voi face un discurs teoretic. Nu am nici competenţa unui adevărat istoric şi nici ştiinţa unui analist al desfăşurării acelor evenimente. Am doar întipărite în memorie unele întâmplări, atitudini, gesturi din care se poate deduce adevărul născut din realitatea vie a anului 1946.
Aceste amintiri nu sunt multe, dar sunt clare, pentru că le-am trăit şi mi-au rămas întipărite adânc în memoria afectivă, care nu uită uşor pentru că pătrunde întreaga fiinţă.
Voi aminti de două alegeri care s-au desfăşurat în anul 1946, una în catedrala de la Blaj şi alta la primăria aceluiaşi oraş, alegeri care au dus la marginalizarea Bisericii Blajului, pe de o parte, şi au contribuit, pe de alta, la instalarea guvernului Groza, „prima echipă comunistă”, cum o numeşte Corneliu Coposu.
La Blaj era vacant scaunul de mitropolit, în urma decesului IPS Alexandru Nicolescu. A fost ales ca succesor al acestuia episcopul de Baia Mare, Alexandru Rusu. Papa Pius al XII-lea i-a confirmat numirea, pe care însă guvernul nu a acceptat-o. Nu voia la conducerea Bisericii Greco-Catolice un o dârz, încercat în lupta pentru cultura religioasă, pentru unirea românilor într-un singur stat, pentru păstrarea credinţei credincioşilor lui. Guvernul aştepta un alt om, docil, pe care să-l poată manevra. În faţa acestei situaţii, conducerea supremă a Bisericii nu şi-a modificat hotărârea, chiar dacă Biserica Blajului a rămas văduvită de păstorul titular, conducerea fiind asigurată prin diferiţi episcopi, care o administrau.
În anul 1948, şi episcopul Alexandru Rusu a fost arestat şi mai târziu dus la Sighet până în anul 1953, când a fost eliberat din închisoare, dar ţinut cu domiciliu obligatoriu în diferite mănăstiri din sudul ţării (Curtea de argeş, Tulcea). În acest timp, împreună cu ceilalţi episcopi, a adresat guvernului diferite memorii, iar credincioşilor îndemnuri la statornicia în credinţă. Din acest motiv, în anul 1956 a fost din nou arestat şi condamnat de către Tribunalul din Cluj la 25 de ani de muncă silnică. Ironic, a protestat împotriva acestei sentinţe, cerând să fie condamnat pe viaţă. Avea 72 de ani. Şi, de fapt, după 7 ani de detenţie, a şi murit la închisoarea din Gherla.
Amintesc această alegere săvârşită la Blaj, pentru a marca atitudinea guvernului comunist şi cea a Bisericii.
Dar în anul 1946 au fost şi alegerile care au mascat permanentizarea partidului comunist la conducerea ţării. Partid care, “în numele poporului”, a adus legi atât de contrare drepturilor fundamentale ale omului: dreptul la credinţă, la conştiinţă, dreptul la proprietăţi particulare etc.
Alegerile au fost pregătite prin afişe lipite pe străzile Blajului. Pe lângă aceste afişe electorale, la intrarea în Primăria oraşului, unde era fixată secţia de votare, a apărut o listă a celor “nevrednici de a vota”, fără să se specifice motivul acestei hotărâri. Spre surprinderea mea, m-am văzut şi eu trecut pe acea listă. De ce? Nu ştiu. Nu am făcut niciodată politică partinică, căci preotul trebuie să fie la dispoziţia tuturor credincioşilor, iar după concepţia Bisericii Catolice cetăţeanul este obligat să voteze, dar este liber să opteze pentru orice partid, în afară de partidele care sunt contrare credinţei şi Bisericii, cum este partidul comunist ateu.
Văzându-mă privat de dreptul de a vota am înaintat Judecătoriei din Blaj o contestaţie pe care am încredinţat-o unui avocat, deoarece eu trebuia să plec din Blaj. Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, care gira atunci Mitropolia Blajului, mă solicita (cu adresa nr. 4351 din 17 sept. 1946) să preiau parohiile din Ocna-Mureş, care “reclamă urgent un administrator interimar pe timpul lipsei din Parohie a Prea onoratului Iuliu Căpâlneanu” şi de aceea “am aflat în Domnul ca pe timp de 6 săptămâni să-ţi încredinţăm administrarea interimară într-un centru atât de important, unde stările sociale şi de pastoraţie reclamă mult tact…Domnul şi Păstorul Suprem îţi va da forţa şi harurile necesare ca să poţi readuce liniştea şi pacea în sufletul credincioşilor”.
De ce oare episcopul mă solicita zicând: ”binevoieşte a pleca la Ocna-Mureş cât mai curând”? Ce se întâmplase acolo?
La Ocna-Mureş existau două întreprinderi mari: “Salina”, cariera de sare, şi “Solvay”, fabrica de sodă. Muncitorii de la “Salina” erau organizaţi de comunişti, pe când cei de la “Solvay”, nu. Primii se încolonau des şi mergeau spre “Solvay” ca să manifesteze contra muncitorilor de acolo, dar aceştia rezistau a se înrola în partidul comunist. Într-o zi coloana manifestanţilor trecu pe lângă gimnaziul unde Părintele Căpâlneanu ţinea ora de religie. Prin fereastra deschisă părintele văzu pe manifestanţi şi făcu un gest de dezaprobare, după care unii muncitori au intrat în clasă şi în faţa elevilor l-au bătut, trântindu-l de pământ. După câteva zile l-au dus pe câmp şi l-au bătut din nou, încetând agresiunea numai când au crezut că l-au omorât. Hotărât în convingeri, Părintele Căpâlneanu nu ceda în faţa nici unei încercări, iar rezistenţa fizică l-a menţinut în viaţă. A fost transferat la Clinicile din Cluj şi de aceea era necesar să fie înlocuit în parohie cât mai curând.
Cât timp am stat la Ocna-Mureş am aflat de un ceferist care a fost şi el crunt bătut în sala de aşteptare a gării din oraş. Prin faţa Primăriei se plimbau încontinuu persoane bănuitoare, atente la oricine trecea pe acolo, pentru a insufla teroarea.
M-am întors atunci la Blaj, fără să-mi recâştig dreptul de a vota. Dar, cu mine sau fără mine, rezultatul publicat a fost de 80% pentru cei care organizaseră alegerile, adică Blocul Partidelor Democratice (P.S.D.R. şi P.C.R., care în februarie 1948 urmau să se unească în P.M.R.). Nu e de mirare, căci atmosfera de la Ocna-Mureş era aceeaşi în toată ţara. Şi la Blaj. Deşi în Blaj nu exista nici o unitate militară, în ziua alegerilor au apărut pe străzile Blajului plutoane de soldaţi, aduşi din Târnăveni, care patrulau necontenit şi care intrau şi ei în secţia de votare ca să voteze.
Şerban Papacostea zicea de curând că alegerile au fost pregătite prin “procese, prin agresiuni fizice, prin crearea unei atmosfere ostile partidelor şi marilor personalităţi”, iar Monica Lovinescu afirmă că “în 1946 începuseră procesele de tineri…Atunci a fost arestată secretara lui Rădescu, Adriana Georgescu, şi odată cu ea au început torturile din închisori” (Vezi: Anul electoral 1946, în Revista “22”, 15-21 mai, pag. 13 şi 14). În felul acesta “soarele”, semnul partidului comunist a reuşit ca apoi să pârjolească ţara.
De altfel, citesc în cartea lui Petre Ţuţea: “Comuniştii, prin Brucan, au declarat şi au recunoscut, după 50 de ani, că alegerile din 1946 au fost trucate” (Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Anastasia, 1992, pag. 109).
Iată atmosfera care a pregătit venirea la putere a comuniştilor. Iată fapte care grăiesc de la sine, fără să necesite vreun comentariu. Dumneavoastră trageţi concluziile.
Analele Sighet 3: Anul 1946 – începutul sfârşituluii. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (7-9 iunie 1996), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1996
