Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Analele Sighet 3: Anul 1946 – începutul sfârşitului. Raul Volcinschi

Analele Sighet 3: Anul 1946 – începutul sfârşitului. Raul Volcinschi

Raul Volcinschi

MAREA GREVĂ STUDENŢEASCĂ DE LA CLUJ ŞI URMĂRILE EI

Motto: Singurul lucru necesar pentru triumful răului în lume este ca oamenii de bine să nu facă nimic, să stea de o parte.
Edmund Burke
Autenticitatea, deci valoarea unui text, este determinată de cantitatea de adevăr mărturisit, pe care îl cuprinde. O exegeză exhaustivă a rezistenţei româneşti în faţa contopirii bolşevice nu s-a făcut încă, deci rămâne ca toate fragmentele de adevăr pe care le prezentăm să se asambleze în final într-un corpus a ceea ce este atât de greu de exprimat, adică a luptei şi a suferinţelor îndurate de poporul român timp de o jumătate de veac. Ţara noastră aşezată la răscrucea tuturor năvălirilor, s-a constituit datorită acestei poziţii într-un scut, o pavăză pentru popoarele Europei apusene. Rezistând cotropirilor, luptând pentru dreptul său la viaţă, poporul român, apărându-şi credinţa, vatra şi glia strămoşească, a permis altor popoare mai bine plasate în aceeaşi Europă să acceadă la înalte nivele de cultură şi civilizaţie. Permanenta noastră rezistenţă faţă de cotropitori a reprezentat întotdeauna o dovadă peremtorie a europenismului nostru şi o contribuţie majoră la construirea acestei Europe.
Năvălirile de pe teritoriul ţării noastre aveau în general doar scopuri materiale, şi anume jefuirea a cât mai multe bunuri.
O notabilă excepţie de la această regulă a constituit-o ultima cotropire, cea sovietică, care pe lângă înfeudarea materială năzuia la pervertirea spirituală a poporului nostru prin intermediul unei demagogii simplificatoare a aşa-zisului egalitarism, în realitate inducându-i o ideologie criminală menită în final să aneantizeze fiinţa poporului nostru. În aceste condiţii, odată cu ocupaţia sovietică, a început şi rezistenţa sub diversele ei forme şi care a devenit această saga modernă şi eroică a poporului român. Noaptea ocupaţiei era străfulgerată de acele stări de graţie, când irepresibila nevoie de a-ţi afirma crezul învingea spaima faţă de forţa brutală a cotropitorului. Se părea că pulberea stelară ridicată de aripile îngerilor intră în rezonanţă cu starea de spirit a unor largi segmente ale populaţiei, creând tensiunea propice marilor acţiuni, când spiritul de jertfă spulberă reticenţele dictate de raţiuni politice sau de autoconservare şi se converteşte în fapte ce ctitoresc viitorul. Sunt acte care confirmă şi consfinţesc demnitatea unui popor. Ce se petrecea în primăvara anului 1946 la Cluj? Se acumulau mereu semnele prevestitoare ale unei mari furtuni. Ca de obicei în Ardeal, partidul comunist pedala pe diversiunea conflictelor interetnice. Minoritatea maghiară, de curând revenită în limitele statale ale majorităţii româneşti, derutată, era uşor de manevrat în acţiuni contestatare. Cum o bună parte a acestei minorităţi credea că îşi poate atinge scopurile prin intermediul ocupantului sovietic, mulţi din ei se înscriseseră în partidul comunist. Structura la Cluj a acestui partid avea în conducerea sa în majoritate maghiari, în frunte cu primul secretar Balázs. Nucleul de forţă al partidului comunist era reprezentat de întreprinderea „Dermata” (azi Clujeana), care încă din 1945 crease primul sindicat comunist din oraş.
Se formaseră „detaşamente muncitoreşti”, urmaşele faimoaselor „rongyos garda” (garda zdrenţăroşilor), care provocau mereu încăierări, cu predilecţie cu studenţii universităţii „Regele Ferdinand I”.
În replică, de 24 ianuarie 1946, sediile partidelor comunist şi social-democrat (Voitec – Rădăceanu) sunt atacate cu pietre de studenţii care manifestau de ziua Unirii. În februarie 1946, ca un preludiu al marii greve din iunie, are loc un marş al studenţilor de la agronomie care manifestează în faţa sediului A.R.L.U.S. Sunt arestaţi câţiva dintre ei, dar studenţii ripostează cu o grevă, în faţa căreia autorităţile cedează eliberându-i pe cei arestaţi. În martie, aprilie şi începutul lunii mai, mai mulţi studenţi, printre care citez pe Stelian Vintilescu, Bizo, Burzo şi Silviu Gruia de la facultatea de drept, Mircea Anghel zis Bimbo de la Medicină şi mulţi alţii sunt bătuţi de elemente ale detaşamentelor muncitoreşti, majoritatea dintre ei aparţinând întreprinderii „Dermata”. În preajma zilei de 10 mai 1946 şi de ziua de 10 mai au loc acţiuni memorabile. Forţa organizată a tineretului universitar clujean era T.U.N.Ţ.-ul condus atunci de actualul senator Matei Boilă. În preajma zilei de 10 mai T.U.N.Ţ.-ul hotărăşte o convocare a membrilor săi pentru a stabili tactica ce trebuia urmată. Întâlnirea a avut loc la Agronomie, deci în locul unde studenţii primeau un masiv sprijin din partea populaţiei locale, bravii mănăştureni. Cu toate că sfatul bătrânilor politicieni consta în a nu da ocazia autorităţilor sovietice şi a celor locale comuniste de a trece la represalii sângeroase, torentul tinereţii era de neoprit. Spontan s-a format o coloană care a pornit un marş spre centrul oraşului şi care se îngroşa cu fiecare pas. Din toate părţile grupuri de studenţi se ataşau coloanei. Toată obida strânsă dădea loc unei erupţii de entuziasm ce nu mai putea fi stăvilit. Scandând lozinci anticomuniste, coloana sa ajuns în faţa sediului partidului comunist, unde, printre fluierături şi huiduieli, studenţii Silviu Gruia şi Paşca Enea au sfărâmat firma partidului. Apoteoza acestor intense şi dramatice mişcări studenţeşti s-a realizat în ziua de 10 mai. În această zi de înălţare sufletească a românilor, studenţii din Cluj au apărut îmbrăcaţi: băieţii în cămăşi albe şi pantaloni de culoare închisă, iar fetele în bluze albe şi fuste de culoare închisă. Capul coloanei studenţeşti se afla cam în dreptul Tribunalului de pe str. Dorobanţi. Coloana, având ca, 10 studenţi într-un şir, s-a deplasat pe str. regina Maria (actualmente Eroilor) prin Piaţa Unirii (Libertăţii), a revenit pe Victoriei (actuala str. 22 Decembrie), pentru a reveni la Tribunal. Când capul coloanei revenise la Tribunal parcurgând traseul mai sus amintit, a aprins din urmă sfârşitul coloanei. În felul acesta s-a format un adevărat inel masiv de manifestanţi care se roteau pe acest traseu scandând fără încetare: „Regele şi patria!” şi „Armata şi regele”. Mii de clujeni, masaţi pe trotuare, aclamau frenetic coloana studenţilor. A fost o zi de adevărat triumf al anticomunismului la Cluj. Amploarea şi ecoul politic al manifestărilor din ziua de 10 mai 1946 i-a surprins atât pe ocupanţii sovietici, cât şi pe acoliţii acestora, autorităţile comuniste Cluj. Dar asta n-a însemnat că acele autorităţi s-au resemnat. Revenindu-şi din şoc căutau să contracareze acţiunile studenţeşti. Şi astfel, pentru ziua de 28 mai la orele serii, se convocau prin fluturaşi studenţii la un miting la statuia lui Matei Corvin. Majoritatea studenţilor au recepţionat corect conţinutul provocator al acestor fluturaşi, de altfel nesemnaţi. Totuşi, pe la statuia lui Matei, pe la orele 19, se aflau 2-300 studenţi, care, ca întotdeauna în asemenea împrejurări, discutau probleme specifice vârstei lor. La un moment dat, s-a împrăştiat un zvon venit să-i înfioare. Dinspre întreprinderea „Dermata” sosesc camioane încărcate cu muncitori înarmaţi cu tot felul de obiecte contondente, cu scopul de a-i ataca pe studenţi. Bineînţeles că majoritatea s-au împrăştiat, iar un grup de câteva zeci de bătăuşi de la „Dermata” au oprit în faţa sediului P.C.R. ca pentru o ultimă trecere în revistă şi apoi s-au năpustit pe str. Universităţii spre căminul Avram Iancu. Studenţii care au pătruns în cămin au zăvorât porţile şi, foarte inspirat, au închis un grilaj de fier dintre etajele I şi II; în spatele grilajului au construit o baricadă din paturi şi din diferite alte piese de mobilier. Atacatorii reuşiseră să pătrundă în subsolul şi parterul căminului, unde au vandalizat bucătăria şi sala de mese, dar n-au putut trece de baricada ridicată de studenţi. Între timp, se întunecase şi, pentru a tensiona şi mai mult atmosfera, autorităţile au stins şi lumina electrică în cartier. Studenţii se apărau şi ei cum puteau, aruncând asupra atacatorilor diverse piese de mobilier. Sigur că până la urmă sfârşitul ar fi fost inevitabil tragic, atunci când baricada ar fi fost înlăturată. Şi atunci s-a realizat neaşteptatul miracol. Lângă cămin se afla un mic oficiu poştal al armatei sovietice. Înspăimântaţi probabil de cele ce se petreceau şi în jurul căminului, crezând că şi ei vor fi până la urmă ameninţaţi, au ieşit în stradă şi au început să tragă în aer cu automatele. Asediatorii camionului au intrat în derută. Se auzeau strigăte (în limba maghiară): „Fugiţi, a venit armata română şi ne omoară”. Debandada a cuprins cetele de agresori. Într-o panică desăvârşită fugeau spre piaţa Unirii, săreau în camioanele care îi aduseseră şi se pierdeau în noapte. A fost voia Domnului ca uneltirea criminală pusă la cale de comunişti să fie destrămată de chiar braţul armat al acestei ideologii, elemente ale armatei roşii. Dar noaptea de 28 spre 29 mai 1946 nu se terminase. Furioşi că nu au reuşit în planul lor criminal, oamenii lui Mihai Patriciu, şeful securităţii din acea perioadă, au trecut la arestări operate în rândurile studenţilor. Au fost ridicaţi cam 70, dintre care după ample verificări au fost reţinuţi cam 30. A doua zi sălile de cursuri vuiau. Se relatau cele petrecute. Studentul Ion Z. Băilă escorta mulţimea să meargă la rectorat. Dintr-o fereastră a rectoratului se manifesta sinistra troică profesorală: rectorul Ioan Petrovici şi profesorii Constantin Daicoviciu şi Victor Kernbach, care îi acuzau pe studenţi de provocări. Studenţii cereau eliberarea celor arestaţi. Nedându-se satisfacţie studenţilor, aceştia s-au adunat în sala Colegiului Academic pentru a se sfătui. Se ţineau discursuri, dintre care remarc cele rostite de studenţii Radu Iencica şi Pavel Pitea. In acest moment intră în acţiune societatea academică « Petru Maior ». deoarece preşedintele ei, Marcel Bănicescu, era internat în spital pentru o operaţie de apendicită, conducerea lucrărilor societăţii a fost preluată de vice-preşedintele ei, Valeriu Anania, student la medicină. Cu toată atitudinea ponderată a studenţilor care avertizau să nu se recurgă la acte ireversibile şi care cereau doar eliberarea celor arestaţi, troica profesorală mai sus amintită a rămas inflexibilă. In aceste condiţii Valeriu Anania a rostit fatidicele cuvinte: « Declar deschisă greva academică ». Greva în sine a ţinut 3 săptămâni. In fiecare zi sala Colegiului Academic era plină de studenţi. Se ţineau discursuri anticomuniste incendiare. Comitetul de grevă era ascuns în Mănăştur şi în afară de Valeriu Anania cuprindea pe Horaţiu Ciortin, Gh. Telea, Vasile Lucaciu, Mircea Băncilă şi alţii. Zilnic apăreau comunicatele de grevă. Universitatea era închisă şi păzită de poliţie. Soseau din diferite centre universitare mesaje de solidarizare. A venit călăul Teohari Georgescu la Cluj. Apoi a sosit şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Interpelat de studentul Mircea Dumitrescu din Turnu Severin ce e : român sau comunist, răspunsul lui Pătrăşcanu l-a apropiat pe acesta de securea lui Pantiuşa, dar şi Dumitrescu a murit în temniţele comuniste. În sfârşit, rectorul Petrovici a decis ca cei care doreau să încheie greva să-şi depună indexele la rectorat. Cam 10 studenţi au făcut acest lucru şi, spre stupefacţia tuturor, Marcel Bănicescu care tocmai părăsise clinica după operaţie. De altfel Bănicescu, în calitate de preşedinte executiv al Societăţii Academice « Petru Maior », declară greva închisă. Sala colegiului academic a fost şi ea închisă pentru studenţi. S-au stins zilele de luptă eroică a tineretului universitar clujean. Dar participanţii la ea nu i-au uitat mesajul. Unii au trecut la lupta armată în munţii şi codrii ţării. Alţii au umplut temniţele comuniste, nerenunţând la crezul lor. În sfârşit, alţii s-au înzidit în ei aşteptând vremuri mai bune. Este evident că spiritul generaţiei studenţilor din 1946 nu s-a irosit în zadar. Dar este imperios necesar ca el să nu rămână o simplă amintire, ci un îndemn la luptă pentru libertatea, demnitatea şi prosperitatea neamului nostru.

 

Analele Sighet 3: Anul 1946 – Începutul sfârşitului, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1996

 

 

Raul Volcinschi (14 septembrie 1923- 9 ianuarie 2011), profesor universitar, Cluj, arestat în 1956, împreună cu un grup de studenţi. A fost  condamnat la 25 de ani muncă silnică