Alegerile falsificate din 19 noiembrie 1946
„Tehnici” de falsificare a alegerilor la Iaşi
Despre alegerile din noiembrie 1946, despre cât de „corecte”, cât de „cinstite” au fost alegeri, vă pot relata câteva cazuri.
În 1946 am votat pentru prima oară. La Iaşi era o zi cu „soare” care ne făcea cu „ochiul”… Că „soarele” era cu dinţi, asta-i altceva… Am mers la votare in corpore, o grămadă de colegi… Votarea a decurs fără incidente. După votare am aflat din ziare câte matrapazlâcuri s-au făcut şi cum au „câştigat” comuniştii alegerile. Dar mult mai târziu am aflat chiar de la făptuitori unele „tehnici” pe care le-au folosit.
Era prin noiembrie 1948. Mă angajasem la o fabrică din Iaşi şi, câteodată, după serviciu – mai ales în ziua lefii – mergeam cu alţii din secţie (maiştri, şefi de atelier, de echipă) la o crâşmă de lângă fabrică, care încă mai era particulară… Şi, la una dintre aceste ocazii, vine vorba despre alegerile din 1946. Un şef de atelier, om la 50 de ani, bun de gură, hâtru chiar, a început să povestească cum a făcut el ca la acele alegeri să iasă „soarele”. Am să încerc – după 48 de ani… – să redau spusele lui de atunci.
„La alegerile din noiembrie ’46 am fost preşedintele unei secţii de votare. La ora 9 seara am închis uşile şi împreună cu întreaga comisie am trecut la numărătoarea voturilor. Pe masa aia lungă am vărsat buletinele din urnă şi le-am aşezat teancuri, teancuri. Eu eram de o parte şi membrii de cealaltă parte, fiecare cu hârtie şi creion, fiecare urmând să bifeze semnul electoral al partidului respectiv. Am luat primul teanc şi-am început: „Soarele, soarele, soarele…” şi din când în când mai scăpam şi câte un „ochi”… da’ mereu era „ochiul”… Şi mereu aşa: soarele, soarele, soarele… (da’ era „ochiul”!) La urmă am adunat voturile fiecărui partid şi totalul lor a corespuns „exact” cu totalul voturilor… Nici un vot anulat…”
Asta a fost una din „tehnici”… Simplu, nu?!…
O altă „tehnică” folosită în ’46 am aflat-o mult mai târziu, după alegerile din 1992, care au fost la fel de „corecte”… Comentând alegerile din ’92 cu un fost maistru de la aceeaşi fabrică, ne amintim de alegerile din ’46 şi-i povestesc cele relatate mai sus. A zâmbit şugubăţ şi a început să povestească:
„Domnule, nu ştii nimic… Păi, să-şi spun eu cum am făcut! În ’46 eram ucenic în ultimul an, tot la fabrica asta. Ne-a chemat maistrul instructor şi am format câteva echipe de câte 3 băieţi. Fiecare echipă a primit câte 3000 de buletine de vot, toate cu ştampila „votat” pe „soare”… Am pus fiecare câte 1000 în geantă şi-am început să colindăm secţiile de votare. Făceam semnul convenit preşedintelui, care ne bifa aiurea pe listele electorale, intram în cabina de votare şi făceam un tenculeţ de buletine, numai bine să intre pe gaura din urnă… Şi-apoi la altă secţie tot aşa, până ce fiecare şi-a terminat mia de buletine…”
Dan Zelbu
Iaşi, 22 aprilie 1996
Cum am votat de 13 ori
(…)
Anul de graţie 1946, pe meleagurile oraşului meu de baştină, Bacău, care era prins în vâltoarea electorală. Oriunde întorceai capul, te năucea prezenţa semnului electoral al B.P.D.-ului, soarele! Se răsfăţa peste tot. Soare în vitrine, soare pe garduri, soare pe pereţi, un soare imens din becuri cocoţat tocmai pe acoperişul „Corporaţiei”, soare pe vagoane, soare în ziare… ce mai? Era atâta soare că puteai face plajă direct în palton! Despre celelalte semne electorale se ştia numai din auzite. Cel mai prudent era să te faci că n-ai văzut nimic. Mi-aduc aminte că sediul ţărăniştilor era undeva la etajul unei clădiri situată în centru, peste drum de cofetăria „Ionescu” şi de cofetăria „Malhasovici”. Principala lor formă de propagandă, care-mi ajunsese mie la ureche, erau balurile cu mâncare, mai exact, cu mititei. Era extrem de eficace şi o să vedeţi de ce. În perioada respectivă inflaţia o luase aşa de tare razna încât devenisem cu toţii… milionari. Un salariu mediu de două milioane nu-ţi permitea să iei mai mult de cinci kilograme de mălai. Ei bine, când un kilogram de mălai costa 400.000 lei, imaginaţi-vă ce şoc aveai la ştirea că poţi mânca la balul ţărăniştilor, mititei, cu 4 (patru) lei, adică gratis, pentru că lei nu se mai găseau decât la grădina zoologică! Am fost şi eu, am mâncat, am dansat, şi vă asigur că era o atmosferă superbă şi nimeni nu te bătea la cap cu platforme ideologice. Un singur lucru scria pe pereţi: Dacă vreţi să trăiţi aşa, votaţi-ne! Votând ochiul, votaţi bunăstarea.
Într-o zi (nu-mi amintesc exact data; dar mulţi băcăuani cu memoria mai bună probabil mă vor ajuta) ne-am trezit în centrul oraşului cu câteva camioane pline cu mineri de la Comăneşti, care înarmaţi cu argumente convingătoare (lanţuri, răngi de fier, bâte şi topoare) s-au năpustit în sediul ţărăniştilor pentru a-şi implementa punctele de vedere şi a produce un consens prin marginalizarea câtorva măsele şi coaste de sorginte ţărănistă.
În urma acestor interpelări, acoperişul s-a umplut cu oameni cu haine rupte şi însângerate, iar profesorul meu de matematică, domnul Săndulache, a dovedit adevărate calităţi de cascador, coborând pe burlan, deşi era foarte bine frăgezit de masajele amicale ale interlocutorilor de la Comăneşti.
Vreţi să ştiţi mai bine unde era poliţia? Unde să fie? La datorie! Imparţială! Avea o atitudine perfect echidistantă între privitori şi scandal! În acest cadru… sărbătoresc au venit şi alegerile când am votat de 13 (treisprezece) ori. Cum? Poveste cu cântec. Cu cântec, pentru că de aici mi s-a tras. În perioada respectivă cântam în corul bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, dar şi în corul C.F.R-ului. Ţinând seama se programul strict revoluţionar al celui din urmă, se poate afirma că eram dualist: şi cu Dumnezeu şi cu dracul. Aşa se face că, la alegeri, corul C.F.R.-ului avea sarcina de onoare să creeze o atmosferă sărbătorească la centrele de vot. După ce ne făceam programul, un individ de vreo doi metri (…) striga: „Mă, care n-ai votat?” Apoi, indicându-mă pe mine şi pe alţi doi corişti . care, deşi nu aveam vârsta necesară, eram destul de năltuţi – ne chema în faţa comisiei şi după ce muştruluia că ne-am uitat buletinele acasă (care buletine nu existau) cerea permisiunea tovărăşeilor să nu pierdem, datorită neglijenţei, dreptul primului nostru vot. Comisia, foarte „înţelegătoare”, ne ierta, iar, ca nu cumva să ne zăpăcim, vătaful nostru ne „asista” indicându-ne unde să punem ştampila. Şi asta nu în cabină, ci acolo, pe masă, în faţa comisiei, care ne felicita pentru actul nostru patriotic!? După ce am jucat farsa asta sinistră de 13 ori, seara, în drum spre casă, mi-aduc aminte perfect că am trăit senzaţia celui ce fură din pălăria unui cerşetor orb. Ani de zile m-a chinuit ideea că sunt părtaş la crimele comunismului datorită celor 13 voturi, până când un colonel pensionar mi-a spulberat trauma morală cu un hohot de râs, adăugând: „Eşti un mare, un foarte mare naiv, dom’le! Fii liniştit. Nu le-a numărat nimeni!”. „De unde eşti dumneata aşa de sigur?” „De la sursă. Ce ştii dumneata? Eu erm pe fază. Pe vremea aia eram căpitan şi cu ostaşii pe care îi aveam sub comandă, supravegheam, vezi Doamne, ca totul să decurgă paşnic, iar seara veneam cu maşinile pline cu urne gata garnisite şi pe cele originale le făceam dispărute. Simplu, nu?” Într-adevăr simplu. A mai existat deci şi altă variantă de Berevoieşti! Aşa a ieşit, deci, învingător soarele. Un soare cu dinţi. Cu dinţi criminali, care aveau să mestece sute de mii de oameni, să maculeze istoria şi să distrugă o imensă comoară, a intelectualităţii neamului, înlocuind-o cu surogate clocite la „Ştefan Gheorghiu”.
(…)
Ciupi Rădulescu
Bucureşti, mai 1996
Analele Sighet 4: Anul 1946 – Scrisori şi alte texte, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1997
