Maria Lesiecka, CUM AM FOST ARESTATĂ
În anul 1947, eram angajată ca subşef de birou la Secretariatul General al Restituirii Bunurilor către U.R.S.S., Serviciul Valorificării Cerealelor.
Pe la sfârşitul lunii a aceluiaşi an, într-o după-amiază, întorcându-mă de la serviciu acasă, în urma mea a apărut un civil la uşă. Legitimându-se ca funcţionar al Ministerului de Interne, mă invită să-l urmez la Direcţia de Evidenţă a Populaţiei, cu actele doveditoare că în 1940, eu cu familia mea mă aflam în ţară (România).
În acei ani, se ducea o adevărată vânătoare contra bucovinenilor şi basarabenilor refugiaţi din teritoriile ocupate de sovietici.
Mi-am strâns toate actele necesare şi, fără să-mi iau la revedere de la mama şi fiica mea, care abia împlinise 5 ani, m-am îndreptat spre uşă, urmată de însoţitorul meu. Fetiţa m-a rugat s-o iau cu mine, la care însoţitorul i-a promis că mă voi întoarce acasă într-o oră. Această oră de aşteptare a fetiţei se va transforma în ani grei de suferinţă, marginalizare şi persecuţie din cauza mamei, până la căderea sistemului comunist.
Refugiată din nordul Bucovinei, judeţul Cernăuţi, locuiam în cartierul Pieptănari, pe o străduţă dosnică. La acea oră nu vedeai nici ţipenie de om. În dosul străzii se afla parcat un autoturism Volga.
Ne-am apropiat de maşină şi însoţitorul meu a deschis portiera din spate făcându-mi semn să intru. Văzând că ezit să urc (trăgeam de timp ca să apară vreun trecător, să vadă ce se întâmplă cu mine), a scos pistolul şi, astupându-mi gura cu cealaltă mână, să nu ţip, m-a băgat forţat în maşină, pe bancheta din spate, unde mă aştepta un alt civil.
La volan se afla un şofer, căruia însoţitorul meu i-a ordonat în limba rusă: Davai po bâstrei (Dă-i mai repede!). Mi-am dat seama că mă duce la NKVD. Încadrată între cei doi agenţi, purtând ochelari de soare la ochi, ca să nu fiu recunoscută de vreun trecător, am ajuns în cartierul Filipescu, în faţa vilei din Aleea Alexandru, nr. 14.
Doi soldaţi ruşi, care păzeau vila cu puştile lor mitraliere, au deschis şi apoi închis poarta grea de fier după noi. Aici, însoţitorii mei m-au predat unui gardian, care m-a condus pe scări, sus, în cabinetul şefului. Aşezat la birou, mă aştepta un bărbat de statură mijlocie, cu ochelari de vedere la ochi, care m-a invitat să iau loc într-un fotoliu în faţa lui. Fără translator, după ce mi-au luat datele personale într-o limbă germană stricată, a început să vorbească în limba ucraineană. M-a înştiinţat că mă aflu la M.G.B. – Serviciul de Contrainformaţii, predată de către autorităţile române pentru a fi trasă la răspundere de faptele comise contra U.R.S.S., în perioada 1940-1944. Apoi, m-a pus să relatez care a fost activitatea mea în cadrul S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri), în timpul războiului.
Nemulţumit de relatarea mea, a început să răsfoiască foarte calm într-un dosar ce se afla pe birou şi să-mi înşire date precise privitoare la adevărata mea activitate (material scos din arhiva S.S.I., predat M.G.B.-ului de către Emil Bodnăraş), informându-mă că în timpul războiului aş fi fost condamnată la moarte şi că astăzi mă aşteaptă o condamnare la muncă silnică pe viaţă, pe unde se plimbă urşii albi. Apoi, trecând în postura de apărător, a început să acuze regimul capitalist, pe educatorii mei, care m-au crescut în minciună şi ură contra Uniunii Sovietice, luptătoare pentru binele omenirii. A căutat în tot felul să mă învrăjbească contra statului român, dar mai ales împotriva S.S.I. care, drept recunoştinţă pentru serviciile aduse în timpul războiului, m-a predat pe mâna fostului inamic.
Pînă la urmă, a trecut direct la propunere, spunându-mi că mi se oferă şansa de a fi pusă în libertate, în schimbul unei colaborări cu organele sovietice. În caz contrat, voi fi judecată şi condamnată pentru spionaj, mama mea va fi deportată în Siberia, iar copilul meu dus la Casa Copilului unde va primi o educaţie sănătoasă. Nu mi-a pomenit nimic de fratele meu şi de fostul meu soţ. Tatăl meu, văzând trupele Armatei Roşii prin Bucureşti, după 23 august 1944, pierduse orice speranţă de a se mai întoarce acasă şi după o scurtă suferinţă a murit la 6 septembrie 1944.
I-am spus că nu pot să accept propunerea lui şi că prefer să suport consecinţele. Atrăgându-mi din nou atenţia asupra urmărilor ce mă aşteaptă în cazul refuzului, a chemat un gardian să mă percheziţioneze, să-mi ia obiectele de valoare pe care le aveam asupra mea, apoi să mă ducă la locul unde urmează să rămân peste noapte, ca să reflectez bine asupra soartei mele, fiindcă a doua zi de dimineaţă voi fi chemată din nou să-i comunic hotărârea luată. După o percheziţie corporală sumară, gardianul m-a condus jos la subsol (în pivniţă), închizându-mă într-o celulă mică, plină de apă pe jos, cu pereţii umezi de igrasie şi un prici pe care nu puteai să stai decât ghemuit ca un câine.
Gândul îmi era la ai mei. Conştientă că pentru mine nu există nicio scăpare şi nicio posibilitate de a lua legătura cu cei de acasă, ca să-mi abat gândurile mi-am petrecut timpul în rugăciuni până dimineaţă.
Dis-de-dimineaţă a venit gardianul să mă ducă la şef, întrebându-mă din nou dacă accept colaborarea, în schimbul căreia voi putea să urmez şi o facultate. Plină de ură, i-am răspuns că poate să înceapă ancheta. Înfuriat, omul politicos de ieri s-a transformat într-o brută. A chemat gardianul ordonându-i, după o nouă percheziţie corporală, să mă ducă în celulă. M-a percheziţionat o rusoaică, după metoda NKVD-istă, după care am fost condusă într-un birou să semnez un proces verbal cu obiectele de valoare găsite asupra mea. Un ceas de mână, o verighetă, un inel, cercei, un lănţişor cu cruce şi medalion, toate din aur, au fost trecute „din metal galben”. La obiecţia mea că aceste valori sunt de aur, mi-au răspuns că nu are nicio importanţă cum sunt trecute, că şi aşa n-am să le mai primesc înapoi, fiind confiscate.
După toată această procedură, gardianul m-a condus înapoi în celula de la subsol. În pragul uşii, m-am oprit uitându-mă cum să sar peste băltoaca de pe jos direct în prici, fără să mă ud pe picioare (eram încălţată cu sandale). Gardianul, crezând că evit să intru în celulă, m-a împins cu brutalitate şi, dezechilibrându-mă, m-am lovit cu capul de zidul celulei. Am auzit numai uşa trântită, iar în capul meu nişte sunete de clopot. Nu mi-a spart capul, m-am ales numai cu un cucui şi o durere groaznică de cap.
A doua zi, în lipsa mamei mele de acasă, au efectuat o percheziţie, cu ocazia căreia nu mi-au găsit nimic compromiţător.
În celula din Aleea Alexandru am stat câteva zile, după care am fost transportată la închisoarea sovietică din Constanţa, unde, după toate formalităţile de arestare încheiate, am fost încarcerată într-o celulă mică, fără prici. Dormeam pe duşumeaua de scânduri. Îmbrăcată numai într-o rochiţă de vară, au început să mi se învineţească şoldurile, după care s-a milostivit anchetatorul meu şi mi-a dat o manta soldăţească s-o aştern pe jos.
Ca anchetator l-am avut pe colonelul Bielinki, un tip sadic, iar ca translator pe Saşa Roth (oamenii lui Beria). Aici, noapte de noapte am fost scoasă la anchetă. O dată am făcut trei zile de carceră. Ziua eram obligată să mă plimb prin celulă sau să stau şezând pe jos. Nadziratel-ul (gardianul) se uita des prin vizetă pentru a vedea dacă nu cumva am adormit. N-am fost chinuită pentru faptele comise, ci pentru cele înscenate. Mi se cerea să recunosc că am lucrat pentru Intelligence Service.
Până la urmă, în lipsa col. Bielinki, ancheta a fost preluată de col. Trestianski, un anchetator rus de comportarea căruia nu mă pot plânge.
În cele trei luni de detenţie de la Constanţa, în plină vară, pe o căldură insuportabilă, spălată numai pe ochi, sufeream de transpiraţie şi de lipsă de aer. Rochia şi lenjeria de corp se transformaseră în zdrenţe, iar sandalele se scorojiseră de apa din celula de pe Aleea Alexandru. Într-o noapte, am ieşit la anchetă desculţă, cu zdrenţele pe mine. Atunci col. Trestianski m-a pus să scriu un bilet acasă, să cer să-mi trimită lenjerie de corp, o rochie, un pulover şi încălţări. După trei zile, am primit pachetul de acasă şi, după prima baie în detenţie, m-am îmbrăcat cu cele trimise de ai mei, care au aflat astfel că sunt în viaţă.
Pe 1 septembrie 1947, am fost judecată de către Tribunalul Militar Sovietic din Constanţa şi condamnată, conform art. 58/6, pentru spionaj (culegere de informaţii cu caracter economic şi militar de pe teritoriul vremelnic ocupat) la 15 ani I.T.L. – Ispravitelnîie Trudovîie Lagherea (Lagăre de Reeducare şi Muncă).
Trecând prin închisoarea de tranzit de la Dniepropetrovsk, apoi prin cea de la Potman (unde identitatea mea va fi schimbată într-un număr pe care-l voi purta cusut de haine, pânp după moartea lui Stalin), am ajuns în plină iarnă într-un lagăr din Regiunea Komi A.S.S.R. – nordul îndepărtat al Siberiei, unde am lucrat în pădure, la -35 grade C.
În timpul detenţiei cel mai greu de suportat erau chinurile psihice, neştiind nimic despre soarta familiei mele.
Eliberată din lagărele staliniste după 8 ani, pe 1 decembrie 1955, am fost predată la graniţă organelor M.A.I. şi încarcerată la penitenciarul Gherla, unde am petrecut încă doi ani în celulă, fără să fiu găsită vinovată faţă de statul român.
Mulţumită oamenilor cu suflet şi plini de curaj, în luna decembrie 1957 am reuşit să mă încadrez în câmpul muncii.
Numai credinţa mi-a ajutat să ies din Infernul Roşu şi astăzi să mă aflu în viaţă.
Analele Sighet 5. Anul 1947 – căderea cortinei. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (20-22 iunie 1997), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1997
