Gheorghe Jovin (Bucureşti)
ARESTAREA LUI IULIU MANIU – ÎNAINTE ŞI DUPĂ
Anul 1947 a început cu deziluzia alegerilor din noiembrie 1946, cu celebra fraudă electorală caracterizată, în special, prin neruşinare. În primele luni ale iernii, marcat de aceste alegeri, Maniu le-a solicitat părinţilor mei permisiunea de a sta 2-3 săptămâni la Sinaia. Pentru că tot se deschidea casa, au stat acolo şi sora mea împreună cu o prietenă şi cu o menajeră, care avea grijă de domni şi de fete; eu nu puteam lipsi atâta de la şcoală, dar veneam la sfârşitul săptămânii şi stăteam 2-3 zile. Nefiind lume în casă, Maniu a venit cu un stat major mai numeros ca de obicei, format din trei dintre cei mai apropiaţi colaboratori:
– Aurel Lecuţia, unchiul Pufi cum îi ziceam noi, omul cel mai apropiat al lui Maniu; avea o calitate suplimentară, era posesorul unui automobil şi un bun conducător, aşa că îl transporta pe Maniu în toate părţile. O inteligenţă vie în spatele figurii impasibile, care morfolea permanent un trabuc; fusese ministrul economiei naţionale în unul sau mai multe guverne de după 1944. O perioadă Maniu a locuit la el pe Bd. Schitu Măgureanu nr. 19. A fost arestat în 1948, a stat multă vreme închis, apoi a fost exilat în Bărăgan împreună cu Corneliu Coposu. A revenit prin 1960, profund marcat de detenţie, şi a murit prin 1961-1962; întâmplarea a făcut ca să locuiesc în acelaşi imobil şi să-i acord primul ajutor după accidentul vascular, care a dus la deces. A fost un foarte apropiat prieten al părinţilor mei, fiind cam de aceeaşi vârstă cu tatăl meu.
– Corneliu Coposu, cel mai tânăr membru al statului major, care după 1944 a început să fie un însoţitor consecvent al lui Iuliu Maniu.
– Contele Wenetu de Gatterburg, o figură pitorească din anturajul lui Maniu. Semăna cu un conte, purta monoclu, avea o mână deformată, zgârcită şi multă vrem am crezut că deformarea mâinii era rezultatul unui duel. Mai târziu am aflat că era fiul unor burghezi înstăriţi, din Ardeal, pe nume Vânatu, care plătiseră unui cantonier de cale ferată, nobil ungur, să-l înfieze şi să-i transmită titlul. A reuşit să scape la timp din ţară şi a profitat de titlu pentru a face o căsătorie avantajoasă, care i-a asigurat o viaţă bună şi acolo.
Îi vedeam jucând toată ziua şah, mai puţin Maniu, care juca şi el, dar nu era de talia celorlalţi şi făcea, în schimb, plimbări în jurul casei, care era în vecinătatea pădurii de pe versantul către cota 1400. Îl însoţeam câteodată şi atunci l-am auzit, cu durere în glas, spunându-mi despre marea fraudă a alegerilor, cum inversaseră comuniştii rezultatele. Cred că atunci l-am văzut, ultima oară, un timp mai lung; l-am mai zărit, în fugă, la cabinetul tatălui meu, dar nu am mai apucat să vorbesc cu el.
Nu cred însă să fi întrevăzut ceea ce avea să urmeze. Primăvara lui 1947 a fost ocupată de numeroase întrevederi cu diplomaţi străini şi cu şefii misiunilor militare americane şi engleze, care au rămas în ţară până la încheierea păcii. Maniu încerca să-i convingă, cu argumentul alegerilor furate, să intervină dur la ruşi. Avea teoria că ruşii sunt atât de istoviţi de război, încât vor ceda unor ameninţări forte, un război ameninţând existenţa sistemului comunist. Din nefericire Maniu nu a fost ascultat.
Primăvara şi prima parte a verii lui 1947 s-au petrecut într-un fel de stare de inconştienţă a burgheziei şi moşierimii române. Cu alegerile se întâmplaseră cele ştiute. Începuseră arestările; câteodată erau arestaţi toţi participanţii de la câte o petrecere, minus unul sau doi, evident turnătorii, faţă de care comuniştii nu aveau nici minima consideraţie de a-i proteja. În afara celor care au simţit pericolul şi au părăsit ţara, restul aşteptau probabil venirea anglo-americanilor, care nu au avut bunul simţ şă-şi facă publice intenţiile. De altfel, cred că dacă ar fi făcut-o, foarte multă lume nu i-ar fi crezut. Îi vedeam la Yacht Club pe domnii bucureşteni discutând detaşat că aşteaptă să-şi facă stagiul de puşcărie, având pregătită o sacoşă cu câteva lucruri indispensabile. E drept, pe atunci condiţiile de detenţie erau mai bune şi perioadele de puşcărie foarte scurte; în general câteva săptămâni.
Nici părinţii mei nu au scăpat de această stare euforico-inconştientă, deşi tatăl meu fusese serios avertizat de amicii lui străini despre lipsa oricărei intenţii a angl-americanilor de a interveni în România.
Când, în vara lui 1947, după arestarea lui Maniu, l-am întrebat de ce nu plecăm din ţară mi-a răspuns că nu poate să piardă tot ce a agonisit.
În iulie 1947 am plecat la bunici, la ţară, lângă Timişoara, urmând să plecăm la mare la sfârşitul lunii. Tatăl meu a venit să ne ia; din ziare am aflat de încercarea de fugă de la Tămădău (o înscenare a unui agent infiltrat în P.N.Ţ.) şi apoi de ridicarea imunităţii parlamentare la şase deputaţi P.N.Ţ., începând cu Maniu şi Mihalache şi terminând cu Emil Ghilezan, care a avut prezenţa de spirit să se ascundă imediat şi să părăsească ţara.
Nu-mi amintesc ca evenimentele să fi avut un răsunet deosebit în familie. Când am vrut să plecăm la Bucureşti, eram deja în tren, a venit, în fugă, o prietenă de la Timişoara, care avea telefon, să ne spună că primise un telefon urgent să nu ne întoarcem încă în Bucureşti, fără să precizeze de ce. După deliberări s-a hotărât ca tata să rămână câteva zile la Timişoara şi mama cu noi, copiii, să mergem totuşi la Bucureşti.când am ajuns, am aflat că Iuliu Maniu fusese arestat la noi în casă, că nu se putea nici intra în casă, nici circula pe porţiunea respectivă de stradă (Bd. Dacia, între Dorobanţi şi Polonă) şi că va trebui să locuim la nişte prieteni care stăteau ceva mai jos, tot pe Bd. Dacia. Am stat acolo cam şapte zile.
Ce se întâmplase?
Imediat după Tămădău, Maniu îl rugase pe tata să-l găzduiască în garsoniera de lângă cabinetul medical, pentru un examen medical şi niscaiva injecţii cu fortifiante. De remarcat, pentru sprijinul vremurilor, că atunci când ne băteam capul de ce să nu venim la Bucureşti nu s-a făcut legătura cu faptul că Maniu locuieşte la noi, că ar putea fi arestat şi că ar putea exista o interdicţie de a intra în casă. Se credeau într-un stat de drept!
Probabil că Maniu presimţea ceva şi spera ca boala să-l apere de lucruri grave. În ziua arestării, presimţind probabil ceva, chemase pe unchii mei, cei doi fraţi ai mamei, să-i ţină de urât. În timpul cât stăteau de vorbă, a năvălit în casă o trupă numeroasă de agenţi, care i-au comunicat că este arestat, i-au dat afară pe unchii mei, au înghesuit personalul de serviciu în camerele lr, au interzis intrarea în clădire (o casă cu parter şi două etaje) şi au plasat un număr mare de militari şi poliţişti pe tot tronsonul de stradă, interzicând circulaţia.
Iuliu Maniu a primit vestea liniştit, a chemat-o pe sora care îl îngrijea şi a transmis un ceas şi o cutie de argint să fie făcute cadou mamei şi surorii mele, după care a luat în primire rolul de deţinut. Un amănunt incomod pentru cei care l-au arestat a fost existenţa, în casă, a unui diplomat american de rang mare, care locuia în apartamentul bunicii mele, la etajul 2. Încercările de a-l îndepărta s-au lovit de protestele diplomatice. Văzând că nu se întâmplă nimic, că nu se răscoală lumea, au mai retras din trupe.
Când am început să ies din casă, nu mai erau trupe vizibile pe stradă, circulaţia se reluase, mai patrulau agenţi ai Siguranţei (încă nu era Securitatea, dar Teohari Georgescu, ministru de Interne, îşi crease deja un corp de agenţi devotaţi). Îi recunoşteam pe aceşti agenţi pentru că purtau pantofi fără ciorapi şi mă gândesc la drumul parcurs, de la aceşti tipi jarcaliţi la securiştii anilor ’80, cu pretenţii, fumând ţigări Kent şi bând whisky.
În câteva zile (totul a durat vreo 10 zile) Maniu a fost luat şi am putut reintra în casă.
Dar era într-adevăr începutul sfârşitului, al unui sfârşit care din fericire a încetat în decembrie 1989.
Am plecat la mare, unde am dat peste o Mangalie pestriţă, în care boema artistică se înfrăţea cu high-life-ul bucureştean, dar totul s-a schimbat la 15 august, ziua stabilizării monetare, când toată lumea a fugit în ultima zi în care trenul se putea plăti cu bani vechi.
Am plecat din nou la bunici lângă Timişoara şi când să mă întorc din nou la şcoală am fost iarăşi oprit. Veniseră să-l aresteze pe tata, de care aveau nevoie pentru procesul lui Maniu; părinţii mei scăpaseră şi se ascundeau. Am revenit la Bucureşti de Crăciun; părinţii mei continuau să se ascundă şi pe 30 decembrie, trecând pe Calea Victoriei, am văzut, cu mirare, că este înţesată de poliţişti (câte unul la cinci metri) şi mi s-a spus că M.S. Regele Mihai a fost forţat să abdice.
După Anul Nou ne-am întors la Timişoara, am aflat că tatăl meu şii unul dintre unchii mei au fost arestaţi, că au încercat să o aresteze şi pe mama, care a scăpat cu mare greutate. De atunci mulţi ani au fost un calvar care cred că mi-a marcat viaţa.
De Iuliu Maniu nu am aflat decât din ziarele care au transmis pe larg procesul; am admirat demnitatea cu care s-a apărat şi am fost dezgustat de măsurile care s-au luat împotriva lui (apărător din oficiu comunist etc.), precum şi de nedreptatea acuzării; realizam că dacă ar fi complotat într-adevăr, ar fi trebuit să aud sau măcar să simt ceva. Îi port şi acum un imens respect şi admiraţie pentru calităţile lui umane, aşa cum le-am simţit direct în relaţiile cu el, de la om în vârstă la copil. Dar despre asta altcândva.
Analele Sighet 5. Anul 1947 – Căderea Cortinei. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (20-22 iunie 1997), editor: Romulus Rusan, Editura Fundaţia Academia Civică, 1997