Analele Sighet 5. Anul 1947 – Căderea Cortinei

Cicerone Ioniţoiu (Bucureşti)

IULIU MANIU – SIMBOLUL DEMNITĂŢII NAŢIONALE
 ŞI AL REZISTENŢEI ÎMPOTRIVA TUTUROR DICTATURILOR

Ctitorul
Iuliu Maniu a fost un om fără egal în viaţa politică românească, depăşind conducătorii politici din secolul XX prin clarviziune, hotărâre de nezdruncinat şi mai ales, calităţile izvorâte din morala creştină şi dragostea de semeni.
Acest titan al vieţii politice şi-a început cariera de luptător împotriva opresiunii ce-i ameninţa neamul cu deznaţionalizarea printr-un jurământ în faţa tineretului din România:
„Jur în faţa lui Dumnezeu, pe conştiinţă şi onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumful cauzei româneşti.”
Ascensiunea pe scena politică a fost rapidă datorită energiei şi perseverenţei în îndeplinirea dezideratelor mulţimii, de scuturare a jugului naţional.
La vârsta de 24 de ani Iuliu Maniu a fost ales în Comitetul Naţional Român şi însărcinat cu conducerea ziarului „Tribuna”, oficiosul partidului, care, infiltrat, începuse să facă capitulări vizibile faţă de revendicările integrale ale neamului românesc; a trecut imediat la reorganizarea gazetei, provocând chiar o criză în sânul Partidului, ce a dus la descompletarea Comitetului Central.
Încrederea în Iuliu Maniu devenise absolută şi criza a fost imediat depăşită, Comitetul Central fiind completat cu Iuliu Maniu, dr. Augustin Bunea şi dr. Demetriu Ciuta.
Tot el s-a dovedit omul cu principii logice, juridice şi democratice angajat în viaţa socială şi naţională a poporului său, militând pentru ieşirea din pasivitatea decisă în 1892, pledând cu ardoare:
„Viaţa parlamentară şi lupta electorală sunt mijloacele cele mai potrivite pentru a trezi oamenii noştri, a trezi lumea străină şi a dovedi tuturor încredrea ce punem în forţa politică a poporului român… Sunt adânc pătruns de misiunea mare a neamului românesc. Am nestrămutată încredere în forţele de care dispune pentru împlinirea acestei misiuni şi simt îndatorirea ce o are fiecare Român de a contribui neîntrerupt la întărirea şi dezvoltarea în toate direcţiile a acestor forţe. Îndatorire, a cărei nebăgare în seamă înseamnă de-a dreptul: – trădare de neam.”
În 1906 Iuliu Maniu a fost ales deputat de Vinţ şi timp de 4 ani a combătut politica de asuprire naţională şi a apărat drepturile poporului său, încât împotriva lui s-a ridicat opinia publică maghiară incitată de presă.
Demnitatea românească a ştiut s-a apere Iuliu Maniu cum nimeni altul n-a făcut-o, şi mai ales sub opresiune străină, în parlamentul asupritorului. Când deputatul Sigismund Farkashazy a declarat că: „statul acela mic, balcanic, zdrenţăros, România, cheltuieşte mai mult pentru scopuri culturale decât Ungaria”, Iuliu Maniu a strigat indignat: „România nu este un stat balcanic”, iar Vaida Voievod a replicat că: „România nu este zdrenţăroasă, ci numai sfâşiată”, atunci primul ministru Banffy a întins o cursă, cerându-le românilor să se pronunţe pe faţă pentru iredentism.
Sesizând intenţia premierului maghiar, Iuliu Maniu a cerut cuvântul subliniind: „Dacă cineva dintre membrii partidului meu a mai făcut observaţiunea că „România nu este zdrenţăroasă, ci sfâşiată”, această întrerupere, la urma urmei, corespunde unui adevăr, deoarece ştim din istorie că Basarabia a aparţinut României, dar a fost smulsă de la România şi prin urmare România este sfâşiată. Cu aceasta s-a demonstrat că România nu uită niciodată ce este al lor, indiferent unde s-ar găsi.”
După discursul ţinut în problematica maghiarizării şcolilor şi a armatei, Iuliu Maniu a făcut să cadă guvernul Wekerle în 1910, zădărnicind planul de a se introduce limba maghiară cel puţin în companii. Cu acea ocazie furia presei nu a cunoscut limite în a-l acuza, iar ziarul „Budapesti Hirlap” a scris că „Maniu este vrednic să fie lovit în cap ca o fiară sălbatică.”
Cu toate aceste ameninţări, Maniu a rămas prezent în fruntea luptelor pentru apărarea transilvănenilor ameninţaţi la începutul anului 1912 cu „deznaţionalizarea şi maghiarizarea greco-catolicilor nemaghiarizaţi”, prin anexarea lor la episcopia ungară de la Hajdudorog, ce a fost creată prin Bula Papală din 1 iulie 1912.
După 1910, schimbarea guvernului a dus la înlăturarea din parlamentul de la Budapesta a conducătorului politicii româneşti şi instaurarea unui duel politic permanent între Iuliu Maniu şi Ştefan Tisza, ce se va sfârşi de data aceasta prin înlăturarea preopinentului de pe scena politică în 1918.
Cu clarviziunea lui politică, Iuliu Maniu a intuit că democraţia este singurul drum prin care un popor poate să-şi recucerească şi conserve dreptul la viaţă naţională şi s-a alăturat puterilor occidentale care se angajaseră să instaureze triumful păcii în omenire şi libertatea naţiunilor pe această cale.
A rămas consecvent acestor alianţe până la moarte.
Misiunile încredinţate de Partidul Naţional Român şi le-a îndeplinit cu abnegaţie.
Investit în conducerea Afacerilor străine şi militare, Iuliu Maniu fiond rugat de autorităţile habsburgice, intrate în descompunere, să instaureze ordinea la Viena, chiar în capitala opresorului, a făcut-o în noiembrie 1918 şi de acolo a trimis emisari români la Paris să apere cauza frontierelor etniei româneşti ce începuseră să se contureze odată cu prăbuşirea imperiului absolutist.
Revenit în vatra strămoşească, omul marilor decizii, Iuliu Maniu, cu două cuvinte „desfacere totală” a reuşit să pună capăt unui mileniu de suferinţă şi să declare, după depunerea jurământului de la Alba Iulia, în faţa celor patru ierarhi: „…Noi considerăm realizarea unităţii naţionale ca un triumf al libertăţii româneşti, vrem să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor oamenilor şi cetăţenilor. Nu vrem din oprimaţi să devenim oprimatori şi asupritori…”
Şi a devenit unul dintre ctitorii României Mari pe 1 decembrie 1918, iar pe 2 decembrie a fost ales Preşedintele Consiliului Dirigent cu sediul la Sibiu, de unde a militat consecvent pentru consolidarea Statului Român şi împreună cu celălalt ctitor de dincolo de Carpaţi, cu Ionel Brătianu, a luptat în apărarea drepturilor româneşti ameninţate la Conferinţa de Pace. În timp ce Brătianu protesta pentru nerespectarea literei tratatului încheiat în 1916 cu Aliaţii, părăsind Conferinţa de Pace la începutul lunii iulie 1919, Iuliu Maniu încuraja trupele române, ignorând dispoziţiile Consiliului suprem aliat, în asaltul împotriva bandelor comunisto-teroriste în drumul spre Budapesta, pe care Traian Moşoiu a ocupat-o pe 3 august 1919, extirpând flagelul comunist din centrul Europei.
Odată visul Unirii împlinit, Maniu a urmărit să armonizeze politica ţării româneşti cu politica marilor democraţii occidentale şi să promoveze bunele raporturi cu marii noştri aliaţi.
Guvernul condus de Maniu a dus tratative cu toate ţările din centrul şi sud-estul Europei referitor la tot felul de probleme legate de dezvoltarea ţării şi împotriva celor ce urmăreau agresiunea şi revizuirea frontierelor.

Opozant al tuturor dictaturilor

Iuliu Maniu n-a acceptat să facă compromisuri pe spatele ţării.
Carol II îşi găsise omul potrivit intereselor lui, Tătărescu, care a rămas omul tuturor dictaturilor, în timp ce Iuliu Maniu şi-a înscris numele în istorie ca adversarul tuturor dictaturilor şi aşa a rămas până la sfârşitul vieţii.
Acest ctitor de ţară, în momentele cele mai grele a reuşit să coalizeze întreaga opoziţie şi să-i trimită regelui un memoriu la începutul anului 1938, o magistrală lecţie de politică românească ce trebuia urmată de România în preziua marilor prăbuşiri ce se întrezăreau.
Regele n-a înţeles decât să dizolve partidele politice şi să-şi grăbească sfârşitul, iar Iuliu Maniu ieşind din audienţă a declarat: „Sunt singurul prim-ministru care nu am acceptat să fac parte din noul guvern”, după cum a rămas şi singurul care nu a îmbrăcat uniforma Frontului Renaşterii Naţionale, pătată de sânge şi sfâşiată de vechii hrăpăreţi.
Carol urmase politica de sinucidere şi de cedrae în faţa pretenţiilor nemţeşti, care erau tot mai insistente cu cât se apropia data hotărâtă de nemţi pentru începerea războiului în înţelegere cu ruşii.
Toamna lui 1939 începea prin sfărâmarea Poloniei, urmată de înfruntarea din vestul Europei, vest care-şi culegea fructele amare după cedarea de la München. Şi odată cu prăbuşirea vestului s-a trecut şi la sfârtecarea României.
Fruntaşii naţional-ţărănişti, în frunte cu Iuliu Maniu, au protestat împotriva cedării şi au cerut încetarea de urgenţă a dictaturii regale şi revenirea la regimul parlamentar-constituţional.
Şi nu numai Basarabia şi Bucovina de nord fuseseră sacrificate, dar Hitler hotărâse şi soarta Transilvaniei şi a Dobrogei (Cadrilaterul), ameninţându-l pe Carol printr-o scrisoare de pe 15 iulie 1940: „Sfârşitul poate să fie mai curând sau mai târziu, probabil chiar în foarte scurt timp – distrugerea României”.
Durerea lui Iuliu Maniu a fost mare. Ca unul care luptase pentru înfăptuirea unirii, ca unul ce jurase în faţa celor 4 ierarhi că: „va păstra integritatea Ardealului încorporat la România şi că va lupta pentru respectarea drepturilor poporului român”, nu i-a rămas decât să protesteze şi pe lângă Hitler şi Musolini, să aducă la cunoştinţă lumii civilizate această nedreptate făcută prin dictatul de la Viena şi să mobilizeze întreg neamul românesc pentru redobândirea teritoriilor răpite.
Iuliu Maniu îi atrăsese atenţia lui Carol II că în politică greşelile se plătesc şi se sancţionează ca şi în viaţa socială, de toate zilele, şi că singura soluţie este abdicarea, după ce distrusese ţara.
După fuga lui Carol, Iuliu Maniu a socotit că Partidul Naţional Ţărănesc nu trebuie să se angajeze, ci să rămână o „rezervă a naţiunii pentru momentul când situaţia internaţională ar fi fundamental schimbată”.
Era convins că Germania va pierde războiul şi, cu toate presiunile ce s-au făcut asupra lui, a refuzat orice colaborare, ba mai mult a organizat rezistenţa împotriva ei şi în ţară, şi în străinătate, prin trimiterea de emisari care să acţioneze în vederea ieşirii României din război. Hitler, dându-şi seama ce pericol reprezintă, i-a cerut capul, dar n-a reuşit să-l obţină nici pe-al lui, nici pe cel al colaboratorilor lui arestaţi, astfel că Iuliu Maniu a fost arhitectul prăbuşirii hitlerismului la noi.
Dar, dacă Hitler n-a reuşit, şi-a trimis Stalin emisarii în chip de „eliberatori”, în fapt urmărind aceleaşi ţeluri de cotropire, iar din furgoanele lui a descărcat de alde Nicolai Moraru, Iosif Chişinevschi, Serghei Nikonov… şi alţii de teapa lor, cu misiunea de a desfiinţa partidele politice naţionale. A doua zi după pumnul în masă al lui Vîşinski, toţi aceşti venetici, la care s-au adăugat iudele lor, s-au năpustit ca haitele asupra lui Iuliu Maniu, cu tot felul de invective, la comanda Moscovei, şi cu un singur ţel: exterminarea lui.
După zisa eliberare, ruşii ne-au procopsit cu responsabili NKVD-işti în toate sectoarele vieţii politice, economice şi sociale având ca prim scop jefuirea ţării sub acoperirea „obligaţiilor” armistiţiului, şi în al doilea rând represiunea sângeroasă împotriva tuturor celor ce şi-au manifestat cea mai mică nemulţumire.
În acest scop s-a trecut la transformarea S.S.I. din organe de informare a conducerii statului în poliţie politică de represiune, având la conducere pe Serghei Nikonov, devenit Sergiu Nicolau, ca director general (fost spion rus condamnat la m.s.v. în România) şi pe Mircea Tigoi, cunoscut sub numele de Zaharia, ca director al Direcţiei de Informaţii Interne a S.S.I. Aceştia se vor ocupa de înscenarea de la Tămădău, după cum vom vedea.
Pornirea pe noul drum au făcut-o cu foşti funcţionari ai Siguranţei care-şi oferiseră serviciile celor pe care îi reprimaseră. Printre ei s-au numărat: colonelul Nicolae I. Popescu (informatorul lui Emil Bodnăraş în Marele Stat Major), Nicolae Turcu şi Constantin Mihalcea (Acesta din urmă, după ce a fost dat afară în 1945, a fost reprimit ca inspector general, folosit în ancheta înscenării de la Tămădău şi apoi arestat şi trimis el însuşi la închisoare).
Încă din 1945 Iuliu Maniu, socotit „inamicul tradiţional”, a fost urmărit pas cu pas de S.S.I., paralele cu contracararea activităţii P.N.Ţ., prin încurajarea dizidenţilor, infiltrarea lui cu informatori, arestări de rude sau persoane apropaite, calomnii şi dezinformări la adresa sa şi a conducătorilor partidului etc. S.S.I. întocmea săptămânal buletine informative asupra activiăţii P.N.Ţ., precum şi a rezultatelor de fărâmiţare sau de atragere la colaborare.
Pe 26 iulie, Vasile Luca, în Biroul Politic al C.C. al P.C.R., îndemnând la vigilenţă spunea: „Nu trebuie uitat scopul nostru, compromiterea şi distrugerea partidelor istorice.”
Orice mijloc pentru comunişti era bun, aşa că falsificarea alegerilor, prin inversarea rezultatelor, nu a mai mirat pe nimeni, nici măcar pe cei ce garantaseră libertatea alegerilor şi care după câteva proteste platonice s-au mulţumit să tacă şi să rabde alianţa cu diavolul.
Acţiunea împotriva partidelor de opoziţie a fost concertată în toate ţările unde li s-a permis ruşilor să pună cizma.
Odată „legitimat” furtul alegerilor săvârşit de Lucreţiu Pătrăşcanu, tot el este acela care în martie infiltrează, ca agent al lui Bodnăraş şi Teohari Georgescu, pe colonelul Ştefan Stoica, în echipa ce se ocupa de organizarea unei secţii militare, prezentând chiar un regulament ce va fi cap de acuzare, pentru răsturnarea prin forţă, în înscenarea procesului ce nu va întârzia să vină.

Epilog 1947

În timp ce Teohari Georgescu şi Dulgheru aruncau vălul teroarei peste ţară, prin valurile de arestări din martie şi mai 1947, S.S.I. era preocupat de înscenarea proceselor.
Un spion a fost găsit în persoana dr. Constantin Gafencu, persoană prezentabilă, având ca alibi un „unchiu” ambasador la Geneva (unde trebuia să meargă să-şi facă specializarea). La rândul lui i s-a găsit o legătură cu subinginerul Gh. Popescu, care avea şi el un unchi bogat în Argentina.
Duminică, 13 iulie 1947, în jur de 10 si jumătate, Gafencu pleca de pe Bulevardul Dacia (de la sanatoriul unde se găsea Iuliu Maniu), oră la care începeau preparativele din subsolul Ministerului de Interne: se aduceau tacâmuri noi din tablă şi se depozitau într-o cămară, de lângă W.C.-ul comun, vis-a-vis de celulele „garsoniere”. De reţinut că tacâmurile vor fi folosite începând din seara de 14 iulie, la început pentru lotul Tămădău care va primi mâncarea de la restaurantul Mercur al M.A.I. Înainte de prânz au fost evacuate 10 garsoniere şi locatarii mutaţi în celelalte. La mine, în celula 17, a fost adus protul Sămărghitan. Tot în cursul zilei de duminică s-au dat telegrame pentru chemarea anchetatorilor din concediu. Inspectorul Constantin Mihalcea mi-a confirmat, de faţă cu Radina, că el a venit de la Constanţa şi imediat a început anchetarea lui Ion Mihalache.
În dimineaţa de luni, 14 iulie, când la Paris se aniversa căderea Bastiliei, la Tămădău, inspectorul Mircea Ţigoi, zis Zaharia, ordona agenţilor să deschidă focul asupra celor două avioane de câte două locuri, în care încercau să se urce zece persoane, în afară de piloţi. Astfel se deschideau porţile Bastiliilor româneşti.
Cei arestaţi au fost duşi la Malmaison, în timp ce la Ministerul de Interne se mai goleau încă cinci garsoniere.
După masa de prânz şi ultimele cinic garsoniere au fost golite.
După ce s-a făcut reconstituirea de la Tămădău, cei arestaţi au fost aduşi la Ministerul de Interne.
Primii care au fost recunoscuţi au fost: Corneliu Coposu, la celula 17, care ne-a spus că a fost arestată conducerea partidului, la celula 15 se aflau cei doi aviatori, la celula 1 se găsea Ion Mihalache, la 3 Ilie Lazăr, la 5 Carandino, la 7 Nicolae Penescu. Printre ei se găseau Lili Carandino, Fulvia Penescu, Niculina Mihalache, doamna Ciato, Const. Gafencu, Vlad Haţieganu, Gheorghe Popescu, şoferii care au condus cele trei automobile până la Tămădău.
Pe 14 iulie s-a prezentat inspectorul Botez la spitalul dr. Ioan Jovin şi i-a pus în vedere să nu părăsească locuinţa.
Pe 18 iulie Maniu a fost arestat şi dus pe drumul fără întoarcere, după el rămânând testamentul: „Sufletul mi-l înclin Atotputernicului Dumnezeu, tot devotamentul meu, şi dincolo de mormânt, mult încercatului meu neam românesc.”

Analele Sighet 5. Anul 1947 – Căderea Cortinei. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (20-22 iunie 1997). Editor: Romulus Rusan, Editura Fundaţia Academia Civică, 1997