P.S. Ioan Ploscaru (Lugoj)
DESFIINŢAREA BISERICII GRECO-CATOLICE
În acest an se împlinesc 50 de ani de la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Un act de nedreptate istorică.
În anul 1945 războiul s-a terminat, dar pentru Biserica noastră abia a început. Poporul român a trebuit să facă astfel cunoştinţă cu metodele de lucru ale unui stat totalitar şi ateu, URSS, care şi-a impus voinţa în toate domeniile. Problema care zgâria orgoliul pravoslavnicei ortodoxii, reminiscenţă a urii bizantine, era papalitatea. Astfel începe teroarea.
În septembrie 1948 apare broşura „Spionaj şi trădare în umbra crucii” de Al. Cerna-Rădulescu, Tip. Cărţilor Bisericeşti, Bucreşti, 1948. Pe copertătiara papală, mai jos Papa, iar de sub haina lui soldaţii americani trăgând cu armele.
Cu ocazia unei vizite la Nunţiatură, Mgr Del Mestri mi-a dat această carte spunând că nu conţinutul este important, ci titlul şi prefaţa, care a fost scrisă de Patriarhul Justinian Marina şi de Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian. Spuneau că Biserica Greco-Catolică se face vinovată de spionaj şi trădare de patrie. Acestea vor fi motivele pe care le vor invoca ei mai tărziu pentru persecuţia şi desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice.
A avut dreptate. Imediat, în presa română a început campania împotriva Papei şi a Bisericii Catolice din România.
La 15 mai 1948 se ţine la Blaj aniversarea a 100 de ani de la Adunarea de pe Câmpia Libertăţii. Mitropolitul Sibiului, Nicolae Bălan a spus: „Astăzi, când Republica Populară Română garantează drepturi politice, economice şi religioase, o spun tuturor: întoarceţi-vă acasă, vă aşteptăm cu braţele deschise…”
Dar când a sosit să ia cuvântul şi Episcopul Ioan Suciu de la Blaj, nu i s-a dat voie să vorbească. Deci, în baza drepturilor de tot felul, românii nu mai aveau dreptul la viaţă! Era începutul prigoanei.
La 24 mai 1948, Patriarhul Justinian Marina, plin de râvnă, mulţumea Guvernului astfel: …timp de aproape două milenii Biserica lui Hristos nu a avut ocazie mai bună de a pune în practică învăţătura Evangheliei!”
Evenimentele se precipită:
– La 18 iulie 1948 Statul Român abrogă Concordatul cu Vaticanul;
– La 3 august se desfiinţează şcolile confesionale, care devin proprietatea Statului Român;
– La 4 august, regimul cultelor stabileşte minimum de 700 000 de credincioşi pentru o dieceză;
– La 3 septembrie apare Decretul prin care este „depus” Episcopul Ioan Suciu de la Blaj. Totodată se suprimă salariile preoţilor;
– La 18 septembrie sunt „depuşi” Episcopii: Valeriu Traian Frenşiu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan. Mai rămân Iuliu Hossu şi Vasile Aftenie.
Biserica Ortodoxă organizează o adunare generală a clerului unit la Cluj, apoi una la Bucureşti, unde sunt aduşi mai mult cu ameninţări 38 de clerici, din care la Bucureşti rămân doar 36, apoi fugind.
Se porneşte o campanie de semnături printre credincioşi şi preoţi. Încep arestările, ameninţările, concedierile din serviciu, unii fug…
Vă voi relata doar trei exemple, dintre multe altele:
Vasile Berinde, preot la Bucova, a fost ameninţat cu deportarea în Siberia, că-i vor fi daţi afară din serviciu copiii, dar el nu a cedat, spunând că nu va trece niciodată la Biserica Ortodoxă. Dar după câteva zile a venit băiatul de la Hunedoara, care era inginer, concediat; apoi al doilea fiu, contabil la Orăştie, şi el concediat; la urmă cel mic, elev la Liceul din Lugoj, a fost exmatriculat. Mama şi cei trei copii au început plânsul şi presiunile asupra tatălui, dar el nu ceda. La urmă unul dintre băieţi s-a dus şi l-a semnat în fals pe tatăl său. Părintele Berinde, amărât, s-a retras în satul său natal, unde curând a şi murit. Credincioşii din sat spuneau că „a murit de inimă rea”.
Florian Dehelean, preot la Clopodia, judeţul Caraş. A fost vizitat în două rânduri de Securitate. De fiecare dată a refuzat să semneze. A treia oară l-au ridicat şi l-au dus afară din comună. Scoţându-l din maşină pe marginea şanţului i-au pus pistolul în ceafă, întrebându-l: „Treci?” El a răspuns: „Nu trec”. Atunci securiştii l-au lăsat în drum departe de sat şi au plecat. În noaptea aceea Părintele s-a întors acasă, şi-a luat haine şi a plecat angajându-se ajutor de picher la CFR, departe de casă.
Ioniţă Pop de la Lupeni istorisea cum proceda şeful Securităţii, Al. Cosma, fiu de preot greco-catolic din Urucani. El chema la Securitate pe preoţi şi le promitea salarii mari şi avantaje, ei refuzau plecând acasă liniştiţi. Dar pe drum aşteptau bătăuşi care îi desfigurau în bătaie.
Tot aşa au fost terorizaţi şi mulţi credincioşi.
În acest climat de groază s-a făcut Unificarea! Dar ce fel de Unificare fără niciun episcop? Căci atât la Biserica Ortodoxă, cât şi la cea Catolică, este o caracteristică: Apostolicitatea. Urmaşii Apostolilor sunr Episcopii, ei reprezintă Biserica. Însă niciunul din Episcopii Greco-Catolici nu a trecut la ortodoxie.
Între 27 – 28 octombrie au fost arestaţi toţi Episcopii greco-catolici: V.T.Frenţiu, A. Rusu, I. Bălan, Iuliu Hossu, I. Suciu, V. Aftenie. Iar de la romano-catolici au fost ridicaţi A. Pacha, A. Durcovici, J. Schefler şi Monseniorul Vladimir Ghica. Episcopii greco-catolici au fost duşi la mănăstirea ortodoxă Dragoslaele din judeţul Muscel.
A urmat desfiinţarea mănăstirilor de călugări. Aceştia au fugit sau au fost arestaţi. Călugăriţele de la Blaj au fost încărcate noaptea la ora 12, de muncitori, cu forţa în camioane, iar capela Arhiereilor Blajului a fost transformată în magazie, iar mai târziu şi în WC.
Biserica rămăsese fără Episcopi. Vicarii generali le-au locul. În acest timp Nunţiul Apostolic de la Bucureşti a primit dispoziţie de la Papa Pius XII să consacre alţi Episcopi, în secret. Aşa au fost: Ioan Ploscaru la 30 noiembrie 1948, Ioan Dragomir la 6 martie 1949, Iuliu Hirţea la 28 iulie 1949 şi Alexandru Todea la 19 noiembrie 1950. Tot atunci Episcopii duşi între timp la Căldăruşani au consacrat pe Liviu Chinezu şi Ioan Chertes.
O dată cu Episcopii au fost arestaţi şi preoţi, canonici, profesori. Aceştia au fost duşi la Mănăstirea Neamţ unde au fost ţinuţi în condiţii foarte grele. Stareţul Mănăstirii era actualul Patriarh Teoctist Arăpaşu. Acesta i-a luat pe rând şi a căutat să-i convingă să treacă la ortodocşi, căci vor fi eliberaţi. Aşa au fost eliberaţi cinci dintre ei, care au semnat.
De la Dragoslavele Episcopii au fost duşi la Căldăruşani, apoi în 1950 la Închisoarea de la Sighet. Toţi aceşti Episcopi titulari au murit în închisoare sau în domiciliu obligatoriu. Astefel:
Vasile Aftenie a murit la Ministerul de Interne în 10 mai 1950.
Valeriu Traian Frenţiu a murit la Sighet în 11 iulie 1952.
Ioan Suciu a murit la Sighet la data de 27 iunie 1953.
Tit Liviu Chinezu a murit la Sighet în 15 ianuarie 1955.
Ioan Bălan a murit în surghiun la Mănăstirea Ciorogârla, în 4 august 1959.
Alexandru Rusu a murit la Gherla în 9 mai 1963.
Iuliu Hossu a murit în surghiun la Căldăruşani, la 28 mai 1970.
Episcopii tineri, consacraţi în secret ca locţiitori, au făcut cu toţii 14 – 15 ani de închisoare.
Noi, cei de astăzi, trebuie să ne punem întrebarea: a fost o cauză dreaptă această prigoană? Mă gândesc la Părintele Stăniloae, un bun teolog ortodox, care la începutul campaniei împotriva Bisericii Greco-Catolice, în 1948, a spus: „…trăim o conjunctură unic de favorabilă, când conducerea statului român nu mai tremură în faţa Vaticanului, când nicio putere nu mai stă în calea refacerii religioase a românilor…”. Se poate face o unire sinceră prin arestări, ameninţări şi moarte? A zecea poruncă din Decalog spune „să nu pofteşti casa aproapelui tău şi niciun lucru ce este al lui”. Unificarea s-a făcut prin teroare şi ameninţări, sigur, acesta nu este modul de iubire creştină a Evangheliei lui Cristos!
La 31 octombrie 1948 a fost preluată Catedrala din Lugoj, noaptea între orele 23 – 24. În biserică noi, preoţi şi credincioşi, făceam adoraţie de zi şi noapte, deci eram acolo în acele clipe. Când a intrat Părintele ortodox Jigorea în altar, urmat de Părintele Sintescu, eu am întrebat:
„Părinte Jigorea, aţi venit să ne luaţi Biserica?”
„Ce să facem?! Suntem siliţi!” a răspuns el. Măcar a fost sincer…
În aceeaşi noapte când am ieşit din biserică m-a întâmpinat Părintele Daicovici (fratele profesorului de la Cluj). El mi-a spus că şi-a dat demisia, nevrând să preia biserica noastră. I-am întins mâna şi l-am felicitat. Au fost deci şi cazuri de solidaritate!…
Prigoana continuă. Au fost ocupate bisericile, reşedinţele episcopale, academiile teologice, s-au distrus bibliotecile, de mare valoare. La Lugoj cărţile bibliotecii, câteva mii de exemplare, au fost încărcate în camioane şi duse, o parte la fabrica de cărămizi să ardă în cuptoare, o ală parte aruncate pe malul Timişului la gunoaie, iar o mică parte a fost ridicată de Biserica Ortodoxă. Obiectele de valoare din patrimoniul Episcopilor (potire şi vase sacre de aur, icoane şi altele) au fost prădate. Nunţiatura de la Bucureşti a fost închisă. Legăturile cu lumea liberă s-au suprimat. Am rămas închişi într-o colivie imensă, în care domina teroarea şi minciuna.
Au urmat noi valuri de arestări.
Eu am fost arestat la 29 august 1949, iar la 27 octombrie 1950 am fost dus la Sighet, unde am stat timp de cinci ani, din care doi ani izolat.
Sighetul a fost închisoare de exterminare prin foame, frig şi izolare. Aici intelectualii şi conducătorii unei naţiuni captive trebuiau ori să fie „reeducaţi” ori să moară. Regimul dezumanizant era destinat să ditrugă simţul demnităţii, iar moralul să capituleze.
La Sighet erau, pe lângă alţi peste o sută de deţinuţi politici, 13 Episcopi greco- şi romano-catolici, 33 de preoţi greco- şi romano-catolici.
Trebuie să reamintesc pe marele nostru patriot, Iuliu Maniu, care a murit la Sighet la 79 de ani. El era greco-catolic şi a avut o moarte bună, fiind îngrijit de Fratele Tarcisiu. S-a spovedit la Părintele Alexandru Raţiu (acesta fiind atunci măturător), apoi s-a mai spovedit la Părintele I. Vultur şi ultima dată l-a pregătit Alexandru Todea, actualul cardinal. La toţi le-a spus:”De un lucru îmi pare rău, că atâta timp am fost prim-ministru şi şef de partid şi nu am fost niciodată la Roma”.
Analele Sighet 6: Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (19-21 iunie 1998), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1998
Ioan Ploscaru, episcop auxiliar de Lugoj, consacrat în clandestinitate de nunţiul O’Hara. Este arestat la 25 august 1949, fiind eliberat în 1955, fără a fi condamnat, după ce trece prin închisoarea din Sighet. Este din nou închis între 1956-1964