Silviu Sarafolean (Timişoara)
DEPORTĂRILE ÎN BĂRĂGAN. CAUZE ŞI CONSECINŢE (POLITICE, ECONOMICEŞI SOCIALE)
Deportarea în Bărăgan nu este un simplu eveniment istoric, ci un adevărat fenomen, asemenea altora din istoria naţională. I-aş spune Fenomenul Bărăgan. Regimul totalitar, cel care a iniţiat şi desfăşurat deportările în Bărăgan, a avut grijă ca, timp de aproape 40 de ani, despre acest subiect să nu se vorbească nimic, să fie înlăturat complet din istoria epocii.
Pornind de la cauzele şi mobilurile care au generat evenimentele din vara anului 1951, avem de a face cu două aspecte aparent distincte: primul legat de sovietizarea României, al doilea – privitor la relaţiile sovieto-iugoslave cu România care, odată sovietizată, intră în sfera de influenţă a U.R.S.S. şi va urma cel puţin într-o primă perioadă, la ordin, o politică externă legată de interesele aliatului şi „fratelui mai mare de la Răsărit” (care după 1948 se va afla în conflict cu vârfurile comuniştilor iugoslavi). România se află angrenată în plin război rece împotriva a ceea ce se numea atunci imperialism în general şi „clica trădătoare titoistă” de la Belgrad.
Disensiunile, mai întâi subterane, dintre U.R.S.S. şi Iugoslavia, au început să iasă la iveală şi să se mărească într-un ritm accelerat. Cultul personalităţii lui Stalin avea un adversar redutabil în persoana lui Iosif Broz Tito. Mai mult decât atât, Iugoslavia submina autoritatea de stăpân a U.R.S.S.
În acest context, în plin război psihologic împotriva vecinului de la sud-vest, cercurile conducătoare româneşti se vor deda la măsuri care se vor repercuta asupra unei consistente fracţiuni nevinovate.
Acestea ar fi, în mare, cauzele deportării a unei părţi din populaţia Banatului şi Mehedinţului, practic a unei părţi din populaţia aflată la frontiera cu Iugoslavia.
La cele menţionate se poate adăuga faptul că în ţară se aflau în plin proces de constituire gospodăriile colective, fapt întâmpinat cu rezistenţă şi în Banat.
De aceea, deportările au constituit şi un prilej foarte bun de a înlătura elementele incomode care au primit titulatura de chiaburi.
Deportarea în Bărăgan a fost gândită şi pregătită îndelung de organele de partid şi de cele represive ale statului comunist. În raportul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Plenara C.C. al P.M.R. din 3 – 5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, se menţiona necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură”, „a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului”2. „Politica noastră faţă de ţărănime, glăsuia în continuare raportul, trebuie să fie clară: ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”.
Ziua deportării a fost aleasă cu aceeaşi ştiinţă inegalabilă în a face rău. Acţiunea s-a declanşat în noaptea de 18 spre 19 iunie 1951, după ce sătenii sărbătoriseră Rusaliile.
La baza acestei ample acţiuni a stat H.C.M. 200/1950, H.C.M. 326/1950, H.C.M. 1154/26 octombrie 1950, H.C.M. 344/15 martie 1951.
Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne, printr-o adresă propune guvernului modificarea şi completarea art. 6 al H.C.M. 1154 din 26 octombrie 1950. Aceasta se întâmpla la 15 martie 1951, cu trei luni înaintea deportărilor.
„Art. 6: Ministrul Afacerilor Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a persoanelor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va stabili domiciliu obligator în orice localitate.”
Documentul este semnat de Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Dumitru Coliu.
După aceasta, a fost emisă H.C.M. nr. 326 din 27 august 1951 pentru asigurarea forţelor de muncă la gostaturile din regiunile Ialomiţa şi Galaţi. La două luni şi mai bine după debarcarea în lagărul Bărăganului, aglomerarea de bordeie intră în legalitate, căci se autorizează formarea de centre de populaţie în care să se stabilească muncitorii agricoli cu familiile lor din alte regiuni. Nimic despre deportare nu se regăseşte în actele guvernamentale.
Categoriile de cetăţeni supuşi deportărilor erau cuprinşi în trei mari grupe. Din prima făceau parte cetăţenii statelor occidentale „imperialiste” şi-ai Iugoslaviei, funcţionari epuraţi, militari deblocaţi, liber-profesionişti, ca de pildă avocaţi. A doua categorie, cea mai numeroasă de fapt, este constituită din cetăţeni originari din Basarabia şi Bucovina de Nord (stabiliţi în România, după 1 iunie 1940), din cetăţeni de origine macedoneană, elemente care au făcut parte din S.S., din grupul etnic german, simpatizanţi ai lui Tito (titoişti), rudele celor fugiţi din ţară şi ai celor care au ţinut legătura cu cei ce organizează rezistenţa armată în munţi, chiaburi, cârciumari, foşti comercianţi ce au avut legături cu străinătatea, foşti industriaşi şi moşieri. Aceştia trebuiau să părăsească zona în maxim 24 de ore şi să fie supravegheaţi până la punctele de dislocare pe întreaga durată a deplasării. În sfârşit, a treia categorie, ce trebuia să părăsească zona, individual, în 24 de ore, era formată din elemente ce avuseseră la activ o condamnare pentru o infracţiune politică sau trecerea frauduloasă a frontierei, pentru o infracţiune de drept comun gravă, ca sabotajul economic, delapidarea sau tâlhăria.
Cu toate că documentul citat specifica „se vor disloca numai persoanele prevăzute în tabelele verificate în teren”, suficienţi cetăţeni au fost totuşi deportaţi în ciuda faptului că nu întruneau condiţiile de încadrare în vreuna din cele trei categorii. Explicaţia constă în abuzurile săvârşite la întocmirea listelor, precum şi în excesul de zel dovedit de unii reprezentanţi ai autorităţilor locale.
Forul suprem care avea misiunea de a coordona întreaga operaţiune era Comisia Centrală formată din cinci persoane: Alexandru Drăghici, Marin Jianu, gen. Mihail Burcă, general lt. de miliţie Pavel Cristescu şi general maior de securitate Vladimir Mazuru4.
Date statistice demonstrează că persoanele deportate s-au ridicat la impresionanta cifră de 40 320, respectiv 12 791 de familii. Toţi proveneau din douăsprezece raioane ale judeţelor Timiş, Caraş-Severin, Mehedinţi şi anume: Sânnicolaul Mare, Timişoara, deta, Oraviţa, Reşiţa, Moldova-Nouă, almăj, Turnu-Severin, Strehaia, Baia de Aramă, Vânju-Mare, Pleniţa (172 de localităţi)5.
Au fost deportaţi bănăţeni (fie ei români, şvabi, bulgari sau unguri), sârbi bănuiţi de simpatii titoiste, basarabeni şi bucovineni fugiţi de „raiul” sovietic, aromâni pripăşiţi pe-aici şi care prinseseră o anume stare, inşi ce aveau gura prea slobodă, oameni fără avere, dar duşmăniţi de vreo oficialitate, foşti combatanţi pe frontul de Est etc.
Pentru această acţiune au fost mobilizate efective militare formate din trupe de grăniceri, miliţie şi securişti, pentru blocare, ridicare şi escortă. Totalul militarilor a fost de 20 106, cifră impresionantă, mai cu seamă că erau înzestraţi cu armamentul şi muniţia din dotare (mai puţin tunurile).
Îmbarcarea familiilor s-a făcut în vagoane de marfă, sub directa supraveghere a activiştilor, miliţienilor şi securităţii. Oamenii credeau că se îndreaptă spre Siberia. s-au oprit însă în Bărăgan.
Mii de oameni deportaţi au suferit, pe nedrept, în Bărăgan. Unii au murit în chinuri grele. Pentru toţi aceştia, noi, cei de azi, nu mai putem face nimic. Un singur lucru doar: să le acordăm dreptul la memorie.
Într-un fel, memoria este cea care a salvat deportaţii, ajutându-i să supravieţuiască. În Bărăgan, ei n-au uitat nici o clipă cine sunt şi nici de unde au fost smulşi cu forţa, purtându-şi cu demnitate cătuşele deportării, după cum, întorşi acasă, n-au uitat anii grei ai domiciliului forţat.
Analele Sighet 7: Anii 1949-1953. Mecanismele terorii. Comunicări prezentate la al VII-lea Simpozion al Memorialului de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1999
