Nicu Ioniţă (Paşcani)
PITEŞTI – AGONIA UNEI ZILE
(…)
În dimineaţa zilei de miercuri, 6 decembrie 1950, s-a dezlănţuit furtuna urmată de un şir nesfârşit de suferinţe, de schingiuiri sălbatice, de torturi inimaginabile, de infirmităţi şi boli pe viaţă. Cum? Este greu de spus, de abia în cursul zilei m-am lămurit. Mi-am revenit cu greu din starea de leşin, aveam o cefalee cumplită, dureri generalizate, cu un ochi nu mai vedeam, sângele îmi curgea din nas şi din gură şi, ceea ce era mai grav, din ambele urechi; eram pe jos, pe ciment, nu mă puteam mişca, am fost luat pe sus şi trântit pe prici. În liniştea din celulă auzeam doar cuvinte disparate din cuvântarea lui Ţurcanu: bandiţi, criminali, demascare sau moarte. A urmat Alecu Mărtinuş, şeful celulei, explicând în ce consta demascarea şi reeducarea, iar ultimul a luat cuvântul Costache Oprişan: „am greşit, suntem vinovaţi faţă de clasa muncitoare, partidul comunist este singura forţă conducătoare” etc. Prin celulă se plimbau agitaţi, cu ciomegele în mână, prietenii şi colegii noştri; amară surpriză, cruntă deziluzie. La un semn al lui Ţurcanu s-au năpustit asupra noastră; prietenii noştri mânuiau bâtele cu o dexteritate de invidiat şi fiecare lovitură era însoţită de o agresiune verbală greu de imaginat la nişte intelectuali. Am fost târâţi jos, călcaţi în picioare şi loviţi la nimereală. În câteva ore am fost reduşi la tăcere.
„Ăsta-i începutul, bandiţilor, criminalilor, şi dacă nu vă veţi face demascarea şi nu vă veţi reeduca, nu veţi ieşi vii de aici; ni s-a încredinţat nouă această onoare de a stârpi răul din rădăcină, de a scoate tot putregaiul din voi; fără a deveni oameni noi, credincioşi partidului şi clasei muncitoare, nu veţi vedea libertatea” şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă, debitate de Mărtinuş. Ceea ce a urmat a fost un adevărat coşmar care a durat pentru unii zile sau săptămâni, dar pentru mine şi pentru mulţi alţii, a durat şase luni, în care n-a fost zi să nu fim insultaţi, înjuraţi, umiliţi, bătuţi şi schingiuiţi.
În celula noastră ziua începea odată cu toaca deşteptării, la ora 6,00 dimineaţa şi se încheia la aceeaşi oră, în ziua următoare. Timpul nu ne mai aparţinea, trăiam în afara timpului; nu scurgerea timpului conta, noi aparţineam clipei; valoarea clipei depăşea valoarea unei zile pentru că viaţa noastră atârna de o clipă, care oricând putea fi ultima din viaţa noastră. Viaţa noastră se desfăşura pe alte coordonate, după reguli stricte impuse de cei care-şi asumaseră dreptul de viaţă şi de moarte asupra noastră şi aceştia erau prietenii noştri şi colegii noştri, deveniţi torţionari.
Dintr-odată noi, victimele, am fost deposedaţi de toate drepturile cuvenite unei fiinţe umane: dreptul de mişcare şi de odihnă, dreptul de hrană şi de somn, dreptul de a-ţi rezolva necesităţile fiziologice la scadenţă, dreptul de a gândi. Ni s-a impus un regim de strictă supraveghere. Nici o mişcare voluntară nu era posibilă şi chiar o mişcare involuntară era sancţionată pe loc cu o lovitură de ciomag. Am fost obligaţi să păstrăm o poziţie fixă, în şezut, cu genunchii adunaţi la piept şi prinşi cu ambele braţe, capul plecat, privirea în jos, poziţie chinuitoare căreia eu i-am dat numele de „Gânditorul de la Hamangia”. Nu aveam voie să privim în cameră şi nici în ochii unui torţionar. Când un bun prieten, proaspăt convertit, a venit la mine şi a început să mă insulte şi să mă lovească, am ridicat ochii şi l-am privit. Reacţia a fost promptă şi dură, a început să mă lovească mai tare, m-a tras în jos şi m-a călcat în picioare.
De la nemişcare eram trecuţi le eforturi ce depăşeau puterile noastre; manejul – mersul în patru labe, timp de patru ore, în spaţiul liber dintre priciuri, supravegheaţi de torţionari care ne loveau cu bâtele. Dacă manejul simplu era oarecum acceptabil, manejul cu sarcină era teribil de greu, trebuia să porţi în spate o victimă şi după un timp trebuiau inversate rolurile. Eram alături de prietenul meu Puiu Chivulescu, extrem de slăbit şi bolnav, l-am dus numai eu în spate până când am fost prins şi torturat pe măsură. De asemenea, ore întregi trebuia să frec pardoseala de ciment şi să culeg toate gunoaiele, dar după ce mi le-au dat să le înghit am fost nevoit să le ascund sub prici.
Hrana cea de toate zilele, insuficientă şi de slabă calitate, era împărţită de ei, nouă ne dădeau atât cât considerau că merităm şi de mâncat o mâncam când şi cum voiau ei; fie ni se luau lingurile şi eram nevoiţi să sorbim zeama precum câinii, fie ne turnau zeama fierbinte în gură şi ne obligau să o înghiţim cât mai repede. Apă nu aveam voie să bem; eforturile mari ne provocau transpiraţii abundente şi nu ne puteam potoli setea şi era cumplit.
Necesităţile fiziologice puteau fi satisfăcute, nu când erau la scadent, ci atunci când ţi se dădea voie. Era nevoie de un autocontrol foarte sever dar, oricum, mulţi s-au ales cu colopatii cronice, constipaţii cronice, dischezii rectale, hemoroizi şi infecţii urinare.
Igiena personală, complet absentă, constituia un mijloc în plus de degradare şi umilire la care eram supuşi. Baie nu făcusem din libertate, purtam aceeaşi lenjerie de corp de la arestare, ruptă acum, murdară şi îmbâcsită, cu mirosuri greu de suportat. Odată cu declanşarea demascării nu ni se dădea voie să ne spălăm; din când în când reuşeam să-mi ud mâinile doar când trebuia să spăl tineta; igiena bucală total absentă, unghiile de la picioare se rupeau singure, iar cele de la degetele mâinilor le rodeam atunci când ni se dădea voie şi, bineînţeles, le înghiţeam. Bărbieritul era un chin; era executat de către torţionari care primeau maşini de ras cu lame vechi şi abia ne umezeau faţa; dacă schiţai un gest de nemulţumire, odată cu insultele, primeai şi loviturile de rigoare.
Somnul, atât cât era, era chinuit şi bântuit de coşmaruri. Ne culcam numai la ordin, întotdeauna după miezul nopţii şi după reguli bine stabilite; întinşi cu faţa în sus şi cu mâinile pe pătură, drept pernă aveam gamela. Orice încercare de a modifica poziţia din cauza durerilor musculare şi osoase era amendată pe loc cu o lovitură de ciomag; chiar şi mişcările involuntare din timpul somnului, din cauza coşmarurilor ce le aveam, erau sancţionate tot cu lovitura de ciomag din partea celor ce ne supravegheau somnul. Grija de a nu te mişca, atât în stare de veghe, cât şi în somn, devenise o dominantă căreia îi subordonasem toate funcţiile fiziologice şi impulsurile interioare şi ne instituisem un autocontrol sever, dar eficace. Astfel, cu insultele, înjurăturile, umilinţele, torturile şi schingiuirile din timpul zilei, ziua murea în toiul nopţii prohodită de slujbele de înmormântare pe care eram obligaţi să ni le facem în fiecare seară.
În Săptămâna Patimelor am fost supuşi unui tratament special. „Să suferiţi alături de Hristosul vostru” urlau torţionarii şi debitau cele mai abjecte insulte la adresa divinităţii, ei, cei care mai înainte de demascare, se rugau cu lacrimi fierbinţi lui Hristos să-i ajute să reziste şi să se întoarcă în libertate. Torturile, în această săptămână, nu încetau nici ziua, nici noaptea, iar cu ocazia Învierii s-au spus cele mai abjecte sacrilegii şi triviale expresii la adresa Celui Înviat.
Există o limită în toate, o limită care nu poate fi depăşită decât cu riscul destrămării formei de existenţă asupra căreia se exercită forţa represivă. Dacă rezistenţa materialelor poate fi stabilită cu exactitate şi, odată cu aceasta, se poate indica cu precizie atât modul de exploatare, cât şi timpul de folosinţă, în cazul omului nu există nici instrumente şi nici alte mijloace de testare. Până unde se întind limitele de rezistenţă ale omului? A îndrăznit cineva până acum să supună la proba rezistenţei partea de taină a omului, structura psihologică?
Ei bine, da. Comuniştii au îndrăznit şi au reuşit. Teroarea a fost modul lor de operare. Au urmărit cu obstinaţie destrămarea suprastructurii psihologice, care, fiind o structură dinamică, este supusă unei modelări şi remodelări continue. Tortura şi violenţa extremă, fizică şi psihică, asociate cu privarea de libertate, de hrană, de minimum necesar de viaţă şi cu lipsa totală de informaţie au reuşit să obţină rezultatele scontate: societatea românească de azi, debusolată, încremenită în tiparele omului nou de tip sovietic, clasa politică tributară educaţiei primite sub comunişti, formată de aceştia, cu aceeaşi mentalitate şi acelaşi dispreţ faţă de poporul român.
Bătăile zilnice le-am suportat mai uşor decât cele psihice; eram acuzaţi de toate crimele posibile, familiile noastre erau supuse unui rechizitoriu umilitor şi toate cunoştinţele noastre erau gratulate cu cele mai triviale epitete; credinţele noastre, visurile noastre, idealul nostru pângărite şi condamnate de aceiaşi prieteni, cu care visasem cândva împreună.
În acea perioadă noi am trăit în lumea paradoxului. Paradoxal, tragedia mare nu era a noastră, a victimelor, ci a lor, a torţionarilor. În urma schingiuirilor sălbatice ne alegeam cu capete sparte, cu ochi umflaţi, cu coaste rupte, cu oase frânte, dar drama lor interioară, disperarea lor, spaima lor în cădere liberă, simţindu-se înghiţite de neant, trebuie să fi fost mult mai mare. Ei trăiau, în mod conştient, drama lui Lucifer, cel care, decăzând din starea de graţie, din gloria lui iniţială, a făcut şi face şi în prezent eforturi disperate de a antrena după sine pe cei mai mulţi şi dacă se poate chiar pe toţi, pentru a dovedi Creatorului că el, Lucifer, are dreptate şi, mai ales, pentru a-şi demonstra sieşi validitatea demersurilor proprii.
Noi, victimele, eram un reper la care ei se raportau mereu, eram oglinda în care-şi vedeau chipurile deformate, eram măsura care le arăta minciuna, eram paradisul din care decăzuseră şi, mai presus de toate, eram obstacolul de netrecut pentru liniştea lor, pentru aşezarea lor. Eram o piedică în salvarea lor şi de aceea se năpusteau cu atâta furie asupra noastră şi ne torturau în mod bestial ca să cedăm şi noi odată, ca la rândul lor şi ei să fie liberi, să se liniştească, să se adune, să se regăsească. Şi (un alt paradox): noi eram de vină, noi îi obligam să ne tortureze, căci, dacă n-am fi fost noi, cu încăpăţânarea noastră, cu neputinţa noastră de a ne reeduca, ei nu ar mai fi făcut ceea ce făceau; rezistenţa noastră îi incita la violenţă.
Fenomenul este de cea mai mare importanţă şi merită o atenţie deosebită. Un studiu făcut cu rigoare ştiinţifică şi cu detaşare, va putea elucida procesul de destrămare psihică obţinut prin teroare şi va ridica o nouă problemă: regândirea omului.
Doar o palidă rememorare, un strigăt de disperare din infernul Piteşti, în care am pătimit peste 190 zile. Întrebaţi-vă, vă rog, dacă aţi fi putut suporta şi ce s-ar fi ales de domniile voastre. Când mă aflu în faţa unui om, îl privesc cu atenţie şi mă întreb, ce-ar fi făcut şi cum s-ar fi comportat la Piteşti. Întrebaţi-vă, vă rog!
Analele Sighet 7. Anii 1949-1953 – Mecanismele terorii. Comunicări prezentate la al VII-lea Simpozion al Memorialului de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1999
