„PROCESUL BIBLIOTECILOR”, ENGLEZĂ ŞI AMERICANĂ*
* Acest studiu se bazează într-o mai mică măsură, spre deosebire de cel precedent al subsemnatului (vezi Primul mare proces politic după lăsarea „cortinei de fier”. Studiu de caz, în Analele Sighet, nr. 6, 1998), pe documente provenite din Arhiva Serviciului Român de Informaţii, deoarece nu mi s-a dat posibilitatea de a consulta volumul cu declaraţiile inculpaţilor din timpul anchetei de la Securitate.
În urma preluării puterii totale de către comunişti, la finele anului 1947, şi a începerii procesului de sovietizare a României, în cele mai mici detalii, s-a urmărit, printre altele, şi izolarea completă a societăţii româneşti faţă de Occident, întrerupându-se pe cale violentă până şi relaţiile culturale. Difuzarea ziarelor occidentale a fost interzisă, inclusiv a cărţilor, de orice natură, tipărite în străinătate, emisiunile în limba română a posturilor de radio, cu excepţia celor comuniste, erau bruiate, iar corespondenţii de presă străini, din România, din nou cu excepţia celor comunişti, au fost fie arestaţi, sub învinuirea de spionaj, fie expulzaţi.
Momentul de vârf al acestei campanii de izolare, pe plan mediatic şi cultural, a României de Occident, l-a constituit închiderea de către autorităţile comuniste a Institutului francez, de pe bulevardul Dacia, şi a Oficiilor de informaţii ale S.U.A. şi Marii Britanii din Bucureşti, la începutul anului 1950. Pentru a nu fi create confuzii trebuie menţionat faptul că numitele oficii de informaţii erau centre culturale, în care publicul românesc avea posibilitatea să consulte presa americană sau engleză, să citească la faţa locului sau chiar să împrumute cărţi, din domeniile ce interesau pe fiecare cititor, să audieze conferinţe ale unor personalităţi din elita intelectuală din Occident, invitate în acest scop la Bucureşti, sau să vizioneze filme. Ca atare, aceste aşa-numite Oficii de informaţii ale S.U.A. şi Marii Britanii, ca şi Institutul francez, aveau o activitate similară cu a respectivelor biblioteci de azi, cu singura deosebire că în prezent accesul la informaţii al cetăţenilor este liber, pe când în perioada de început a bolşevizării României acesta a fost treptat anihilat, momentul lichidării constituindu-l chiar închiderea Oficiilor de informaţii şi a bibliotecilor, concomitent cu instituirea cenzurii asupra publicaţiilor româneşti.
Cu câteva zile înainte de închiderea oficială, de către comunişti, a amintitelor oficii de informaţii şi biblioteci (Închiderea Oficiului de Informaţii al S.U.A. la Bucureşti a avut loc în ziua de 3 martie 1950. Într-un comunicat al administraţiei americane, dat publicităţii la 8 martie 1950, guvernul din Bucureşti a fost acuzat că foloseşte înscenări judiciare tipic sovietice pentru a izola poporul român de lumea liberă. Ca măsură de represalii, administraţia americană a închis Oficiul Comercial al Republicii Populare Române din New York (23 aprilie 1950): cf. I. M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, Bucureşti, 1999, p. 161â162 şi p. 254.) a avut loc vânarea de către Securitate a celor care le frecventau pentru a citi ziare sau a împrumuta cărţi. Sute de cititori au fost arestaţi, fie pe stradă (în momentul ieşirii din clădirile respective), fie la domiciliul lor. Cei mai mulţi dintre aceştia au fost imediat expediaţi, cu pedepse administrative date de Securitate, la Canalul DunăreâMarea Neagră, „cavoul burgheziei româneşti”, potrivit unei aprecieri a Anei Pauker (Ibidem, p. 160). Ordinul nr. 100 Cabinet din 3 aprilie 1950, semnat de generalul locotenent Gheorghe Pintilie (alias Pantiuşa Bondarenko), comandantul Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului, conţine „categorii de cetăţeni ce vor intra în obiectivul Securităţii cu propuneri de a fi trimişi unităţilor de muncă”. La punctul 3 al respectivului ordin se specifică: „Toţi acei cetăţeni români care întreţin legături de prietenie cu legaţiile imperialiste, care au frecventat sau frecventează bibliotecile, concertele şi în general manifestările propagandistice ale legaţiilor imperialiste, precum şi toţi cei ce sunt în relaţii cu familiile funcţionarilor ambasadelor imperialiste” (3 Cf. Claudiu Secaşiu, Noaptea demnitarilor. Contribuţii privind distrugerea elitei româneşti, în Analele Sighet, nr. 6, 1998, p. 900).
Această parte din ordinul semnat de Pantiuşa Bondarenko constituie de fapt punerea în practică a deciziei Biroului Politic al C.C. al P.M.R., din 1 martie 1950. Conform procesului-verbal nr. 6 încheiat cu acel prilej, şedinţa Biroului Politic s-a deschis la ora 18 sub conducerea lui Gheorghiu-Dej, fiind de faţă „Ana Pauker, V. Luca, T. Georgescu, L. Rădăceanu, I. Chişinevschi şi Al. Moghioroş”. La punctul nr. 1 al ordinii de zi a figurat „Închiderea oficiilor de informaţii american şi englez”. Potrivit procesului-verbal încheiat, discuţia a fost foarte scurtă: „Tov. Ana Pauker: Trebuie să închidem oficiile de informaţii, pentru că le folosesc pentru propagandă, dau filme, au bibliotecă, vin acolo copii de şcoală. Tov. Chişinevschi: Numai că trebuie să vedem cum procedăm, pentru că noi am mai luat hotărârea să închidem Institutul francez şi totuşi el continuă să funcţioneze. Tov. Gheorghiu: Completez de aceea propunerea, tov. Ana să-i cheme şi să ia măsura închiderii. Să se publice după aceea în presă şi Ministerul de Interne să ia măsuri împotriva acelora care merg acolo, să fie trimişi în batalioane de muncă. Aşadar, să fie clar, trebuie luate măsuri de arestare împotriva tuturor care merg acolo” (Cf. I. Scurtu, 1950: cine merge la Institutul francez să fie arestat, iar Zaharia Stancu să fie exclus din partid…, În „Magazin istoric”, serie nouă, ianuarie 1998, p. 43). Angajaţii români ai bibliotecilor şi oficiilor de presă au fost de asemenea arestaţi, anchetaţi barbar şi apoi trimişi tribunalelor militare sub învinuirea de înaltă trădare. Dar şi în acest caz Securitatea a procedat selectiv, după un scenariu folosit şi în alte cazuri. Din rândul celor arestaţi erau aleşi câţiva pentru un proces public, puternic mediatizat, în care apăreau o seamă de martori ai acuzării, în stare de arest, care la rândul lor vor ajunge inculpaţi în procese adiacente celui principal. Despre acestea din urmă nu mai apăreau informaţii în presă.
Cine au fost cei inculpaţi în ceea ce am numit „procesul bibliotecilor americană şi engleză”? (Aceştia, cu excepţia lui Liviu Popescu-Nasta, au fost arestaţi în noaptea de 25 iulie 1949, în urma eşuării unei tentative de părăsire neoficială a României, cf. Arhivei Serviciului Român de Informaţii; (în continuare: A.S.R.I., ds. 17 016, vol. 2, f. 153â155; vezi şi depoziţia în instanţă a martorei Fulvia Grigoriţă, ibidem, f. 104; acelaşi fapt rezultă din declaraţiile semnate de C. Mugur şi Anny Samuelli în timpul „anchetei” şi preluate în actul de acuzare întocmit de procurorul militar, lt. col. atanasie Moldoveanu, A.S.R.I., ds. 17 016, f. 37â38. Cele mai importante pasaje ale actului de acuzare au fost publicate în „Scânteia” din 26 aprilie 1950. Pe măsura instaurării terorii comuniste, tot mai mulţi români, mai ales din rândul fostelor elite, politice, militare etc. au reuşit sau au eşuat să se refugieze în Occident, prin intermediul unor filiere clandestine de trecere a frontierei, care treptat au căzut în urma denunţurilor unor informatori ai Securităţii.).
1. Nora Samuelli, secretara şefului Oficiului de presă şi informaţii al S.U.A. din Bucureşti, respectiv a lui Frank Shea, iar din mai 1947 a lui Donald Duncham.
2. Anny Samuelli, secretara şefului Oficiului de presă şi informaţii al Marii Britanii, respectiv a lui Ivor Porter, până în 1946, când acesta a fost numit în corpul diplomatic englez acreditat la Bucureşti. Anny Samuelli şi-a păstrat menţionatul post, fiind mai întâi secretara lui John Bennet, iar la finele lui 1947 a lui Merchant. Trebuie subliniat că surorile Samuelli erau vechi cunoştinţe ale lui Porter, din perioada 1939â1941, când acesta deţinuse mai întâi un post de lector la Universitatea din Bucureşti (limba şi literatura engleză), obţinut prin British Council, fiind ulterior transferat, în septembrie sau octombrie 1940, la Legaţia Marii Britanii din România. Încă din acea vreme, Ivor Porter colaborase cu Intelligence Service, devenind în timpul războiului mondial un agent S.O.E. (Special Operations Executive: Biroul Operaţiunilor Speciale), calitate pe care a avut-o în cadrul cunoscutei „Operaţiuni autonomous”, dar şi după 23 august 1944, o dată cu amintitele funcţii avute la Centrul de presă şi informaţii britanic şi la Legaţia Marii Britanii din România (I. Porter, Operaţiunea Autonomous, Bucureşti, 1991).
3. Constantin Mugur, contabil-casier al aceluiaşi oficiu britanic, menţionat mai sus. Nu-i mai puţin adevărat că Mugur fusese o persoană de încredere a inginerului Rică Georgescu, director general la societatea petrolieră „Româno-Americană”, în timpul războiului, făcând parte, sub numele conspirativ „Joskey”, din reţeaua de informaţii a S.O.E..
4. Eleonora Bunea-Wied, secretară a lui Mugur. Fusese selectată de Securitate de a figura ca inculpată în acest proces, puternic mediatizat de presa comunistă şi prelucrat, după obiceiul din acea vreme, în organizaţiile sindicale şi de partid, datorită faptului că era fiica primului rege al Albaniei, nepot al reginei Elisabeta. Ca atare, Eleonora Bunea-Wied era rudă prin alianţă cu regele Mihai sau, după cum scria „Scânteia” din 27 aprilie 1950, în jargonul ce-i era caracteristic, „rudă a familiei de lipitori Hohenzollern”.
5. Liviu Popescu-Nasta, ziarist, corespondent, înainte de starea de război dintre S.U.A. şi România, cât şi după 23 august 1944, al prestigiosului cotidian american „New York Times”. De ce a fost selectat de Securitate Nasta şi nu alt corespondent român al unui alt jurnal străin? De ce nu a fost, de exemplu, selectat Ştefan Gardony, corespondentul jurnalului englez „Dailly Herald”, care a apărut în proces doar ca martor al acuzării, în stare de arest, fiind ulterior judecat? Nasta a fost pus în prim-plan tot din motive propagandistice, de manipulare a opiniei publice. Nasta era socrul, fără să-l fi cunoscut, al profesorului William Deakin, în acea vreme secretar al lui Churchill, „înrăitul aţâţător la război”, după cum îl caracteriza tot „Scânteia” (27 aprilie 1950) într-un comentariu pe marginea procesului la care mă refer.
În acest proces politic, Securitatea a folosit aceeaşi metodă ca şi în cazul celui din 1948 intentat unor foşti reprezentanţi ai marii industrii (Bujoiu, alex. Popp, alex. Balş, Max Ausschnitt ş.a.) (Ş. Rădulescu-Zoner, Primul mare proces politic după lăsarea „cortinei de fier” (I. Bujoiu, Max Ausschnitt, Gh. Manu, Alex. Balş ş.a.). Studiu de caz în Analele Sighet, nr. 6, 1998, p. 370â404.). Deci, pornind de la unele fapte reale, pe care le cunoştea, şi care nu puteau fi elemente constitutive ale infracţiunii de înaltă trădare, Securitatea recurgea la numeroase arestări, apoi elabora scenariul aplicat ulterior în beciurile de la Ministerul de Interne şi în arestul de la Malmaison. Prin şantaj, presiuni psihice şi fizice, bătăi şi tortură, anchetatorii reuşeau să stoarcă de la victimele lor cele mai elucubrante şi infamante declaraţii despre fapte pe care nu le săvârşiseră sau să pună într-o cu totul altă lumină anumite realităţi. Un exemplu, în cazul procesului ce face obiectul acestei sumare analize. Conform declaraţiei inculpatei Anny Samuelli, una dintre sarcinile şefului ei de la Centrul de presă şi informaţii al angliei, John Bennet, a fost cea „de a se informa cât mai mult asupra Partidului Social Democrat, de a menţine legătura dintre acest partid şi partidul laburist şi de a căuta să împiedice contopirea partidelor muncitoreşti […]. Era în legătură cu Şerban Voinea şi cu Titel Petrescu şi căuta să aprindă şi mai mult atitudinea lor duşmănoasă” (A.S.R.I., ds. 17 016, vol. 2, f. 80; de asemenea „Scânteia”, 26 aprilie 1950). Într-adevăr, Bennet, într-o perioadă când Marea Britanie avea la cârmă un guvern laburist, a organizat o vizită la Bucureşti a secretarului general al respectivului partid, Morgan Philips, şi a lui Sam Watson, preşedintele sindicatelor miniere din Anglia. La întrevederile pe care cei doi le-au avut cu Titel Petrescu, Adrian Dimitriu şi Eftimie Gherman, Anny Samuelli fiind de faţă în calitate de translator, cei doi fruntaşi laburişti, conform declaraţiei amintitei inculpate, le-ar fi explicat interlocutorilor lor români „necesitatea de a avea o atitudine fermă, care să împiedice unirea cu Partidul Comunist Român”. Scopul acestei luări de poziţie era, conform declaraţiei sub presiune a amintitei inculpate, „de a împiedica pierderea poziţiilor deţinute de burghezie şi de capitalul anglo-american”. Din afirmaţiile unui alt inculpat, ziaristul Liviu Popescu-Nasta, obligat să declare că făcuse spionaj pentru englezi şi americani, rezultă că a lucrat mult cu Titel Petrescu, care-i furniza informaţii „despre acţiunea şi activitatea Partidului Social Democrat” (Cf. declaraţiei în proces a lui L. Popescu-Nasta, publicată de „Scânteia”, 27 aprilie 1950). Concluzia care trebuie să se desprindă: Titel Petrescu, Adrian Dimitriu şi în special Şerban Voinea â în calitatea sa, mai întâi de director al Agenţiei române de presă „Rador” şi apoi în cea de ministru plenipotenţiar al României la Berna, până la preluarea conducerii M.A.E. de către Ana Pauker â se făceau vinovaţi de înaltă trădare a intereselor poporului român.
În ce consta activitatea de spionaj a lui Nasta? În faptul de a fi redactat zilnic, în calitatea sa de jurnalist şi de corespondent al ziarului „New York Times”, un buletin informativ despre evoluţia situaţiei politice, economice şi sociale din România, pe care îl transmitea Oficiilor de presă şi informaţii american şi britanic. Ca atare Liviu Nasta, ca şi angajaţii celor două oficii â conform rechizitoriului procurorului militar lt. col. Nicolae Constantinescu â, a participat la „campania de calomnii dirijată împotriva poporului român şi a conducătorilor săi; la alimentarea posturilor de emisie “Vocea Americii” şi “B.B.C.”, izvoare permanente de minciuni şi clevetiri îndreptate împotriva Republicii Populare Române. Lansarea celor mai josnice calomnii şi a minciunilor grosolane împotriva Uniunii Sovietice şi a Republicilor populare constituie o parte a planului criminal pe care imperialiştii anglo-americani îl urzesc împotriva păcii şi libertăţilor popoarelor, în scopul mârşav de a arunca omenirea într-un nou măcel” („Scânteia”, 27 aprilie 1950).
După cum am mai menţionat, Securitatea a pornit, ca şi în cazul altor procese, de la unele realităţi, pe care apoi le-a manevrat în scopul unor înscenări judiciare şi a extinderii anchetelor, în aşa fel încât să ajungă în beciuri şi închisori cât mai mulţi adversari reali sau potenţiali ai regimului comunist. Este adevărat că atât C. Mugur, cât şi surorile Samuelli (despre Liviu Nasta, şi cu atât mai puţin despre Eleonora Bunea-Wied, nu posed dovezi) făcuseră parte dintr-o reţea informativă britanică, condusă de Rică Georgescu în timpul războiului şi reactivată după 23 august 1944 de Ivor Porter. Dar, atât din rechizitoriu, cât şi din declaraţiile inculpaţilor sau ale martorilor acuzării, rezultă că majoritatea informaţiilor de natură politică sau economică au fost transmise în perioada în care funcţiona la Bucureşti Comisia aliată de control a aplicării armistiţiului, deci când România avea un statut de ţară ocupată (Ibidem; de asemenea A.S.R.I., ds. 17 016, vol. 2, f. 75â95; vezi şi motivele de casare invocate în recursul intentat de avocatul M. Nicolau în numele condamnatelor Anny şi Nora Samuelli şi Elena Bunea-Wied, ibidem, f. 158). În ultimă instanţă, toate aceste informaţii se refereau la jefuirea bogăţiilor ţării de către sovietici, la amestecul brutal al Kremlinului în viaţa politică a ţării cu scopul comunizării acesteia. În actul de acuzare şi în rechizitoriu s-au făcut referiri, destul de imprecise, şi la informaţii cu caracter militar, fără a se veni, în cazul unor asemenea acuzaţii grave, cu cel puţin un corp delict care să le dovedească, deşi cu prilejul arestării inculpaţilor şi a martorilor s-au făcut percheziţii minuţioase. În ceea ce priveşte mişcările de trupe, în cazul în care asemenea informaţii s-au transmis cu adevărat, ele s-au referit la cele sovietice. „Diplomaţii englezi şi americani şi-au mânat agenţii să-şi extindă activitatea lor de spionaj şi împotriva unităţilor Armatei Sovietice care se aflau pe teritoriul ţării noastre” â a susţinut cu „mânie proletară” procurorul militar Nicolae Constantinescu („Scânteia”, 27 aprilie 1950. Acuzaţia se bazează pe ultimele declaraţii ale inculpaţilor şi ale unor martori: A.S.R.I., ds. 17 016, vol. 2, f. 22â23, 76, 79â81, 110, 133).
În ultimă instanţă, inculpaţii, martorii acuzării arestaţi (printre aceştia din urmă citez pe unii pe care întâmplător i-am cunoscut, făcând însă parte dintr-o altă generaţie, cu mult mai vârstnică decât cea căreia îi aparţin, precum Dan Hurmuzescu, Dimitrie [Baby] Iordan, jurnalistul Asra Berkowitz, director al ziarului „Liberalul” sau Fulvia Grigoriţă â aceasta din urmă apropiată vârstei mele de atunci), toţi condamnaţi la ani grei de temniţă, sperau că, prin relaţiile pe care le întreţineau cu diverşi diplomaţi englezi, americani sau francezi, vor convinge Occidentul de a veni în sprijinul poporului român supus brutalului proces de sovietizare. O parte a elitei bucureştene din acea vreme frecventa, în cele mai dese cazuri dintr-un pur snobism, diplomaţi occidentali. Mulţi intelectuali, din rândul celor care nu pactizaseră de la bun început cu comuniştii, dar şi studenţi, frecventau bibliotecile amintitelor oficii de presă şi informaţii. Foarte mulţi au ajuns, cu condamnări sau fără, în temniţele sau lagărele de muncă. Toţi speraseră într-o revenire la normalitate în România cu sprijinul puterilor occidentale. Conform amintirilor lui Porter, la diversele soarÈle la care participase în vremea respectivă, i se punea aceeaşi întrebare, anume dacă englezii nu vor interveni pentru a salva România de comunism şi de sovietici. „Mi se va pune iar şi iar [aceeaşi întrebare] până-i voi urî pe toţi care mă întreabă acelaşi lucru. Şi ştiu că până la urmă îmi va ieşi pe gură adevărul crud, “Da, Partidul Comunist, cu sprijinul armatei sovietice, va pune pâna pe această ţară, şi tu cu toţi amicii tăi veţi dispărea. Şi pentru că un război cu Rusia este exclus, nu mai putem face nimic, scria Porter în cunoscuta sa lucrare Operaţiunea Autonomous. Aceeaşi întrebare pusă în alţi termeni, mai diplomatici, revenea şi în discuţiile liderilor partidelor istorice cu diplomaţi englezi şi americani de rang înalt, iar aceştia din urmă evitau să răspundă sau pur şi simplu minţeau. După câţiva ani de la evenimentele la care mă refer, fostul ambasador al Marii Britanii la Moscova, Clark-Kerr, devenit între timp lord Inverchapel, i-a mărturisit lui Rică Georgescu, la ambasada britanică din Washington, că „unul dintre cele mai neplăcute lucruri care i s-a cerut să le facă a fost să mintă un om de talia lui Maniu”. În urma acestui scurt comentariu se naşte o întrebare firească. Dacă guvernul Germaniei Federale a cerut scuze polonezilor, cehilor şi, mai ales, poporului evreu pentru genocidul practicat de nazişti, dacă guvernul României, urmând exemplul german, a cerut de asemenea scuze evreilor pentru tratamentul la care fuseseră supuşi în timpul regimului legionar şi al dictaturii mareşalului Antonescu, nu s-ar cădea ca şi guvernanţii de la Washington şi Londra să ceară scuze poporului român, şi nu numai acestuia, pentru faptul că cei care se aflau la cârma acestor două mari puteri, în perioada postbelică, s-au făcut vinovaţi de complicitate la genocidul comunist?
Revenind la procesul ce a făcut obiectul acestei sumare analize, mai trebuie adăugat faptul că s-a interzis inculpaţilor de a-şi angaja avocaţi. În schimb, li s-au desemnat apărători din oficiu. Cine au fost aceştia? Aceiaşi care apăreau în toate marile procese politice din epocă. În fruntea lor se aflau C. Paraschivescu-Bălăceanu, preşedintele Uniunii colegiilor de avocaţi din România, şi Ionel Teodoreanu, una şi aceeaşi persoană cu autorul cunoscutului roman La Medeleni, care a încântat şi înduioşat pe mulţi adolescenţi din epoca premergătoare instaurării comunismului.
În ziua de 28 aprilie 1950, ora 18, completul de judecată alcătuit din general-locotenent magistrat Alexandru Petrescu (preşedinte), col. Toescu Louis, lt.-col. Zănescu Ion, lt.-col. Popescu Pogrion şi col. magistrat Stavrică gh., a considerat pe toţi cei cinci inculpaţi de a se fi făcut vinovaţi de înaltă trădare, acordând următoarele pedepse:
1. Costică Mugur, muncă silnică pe viaţă.
2. Anny Samuelli, 20 de ani muncă silnică.
3. Nora Samuelli, 15 ani muncă silnică.
4. Eleonora Bunea-Wied, 15 ani muncă silnică.
5. Liviu Popescu-Nasta, 20 ani muncă silnică.
Sentinţa, publicată de „Scânteia”, era însoţită de un comentariu din care merită citate câteva pasaje care ilustrează atmosfera politică din acea vreme şi curentul de opinie plin de ură de clasă ucigaşă pe care comuniştii de atunci au urmărit să-l creeze: Sentinţa „a fost primită cu cea mai puternică satisfacţie de către oamenii muncii, care au clocotit de indignare şi mânie în faţa ticăloşiilor săvârşite de uneltele imperialiste. Încă o dată au fost demascate cu tărie criminalele planuri ale Wall-Street-ului şi City-ului de pregătire şi dezlănţuire a unui război mondial îndreptat împotriva Uniunii Sovietice şi ţărilor de democraţie populară […]. Apărând cu fermitate cuceririle populare şi mersul înainte spre socialism, vom şti şi de aici înainte să sfărâmăm în ţăndări orice complot urzit de imperialişti împotriva libertăţii, independenţei şi securităţii Patriei noastre. Să ia aminte duşmanii înrăiţi ai Republicii Populare Române”. De altfel, pe parcursul desfăşurării procesului, „Scânteia” a publicat continuu comentarii semnate sau nesemnate, cu un conţinut identic şi exprimate în acelaşi jargon. „Poporul nostru muncitor ştie şi dă dovadă că ştie să-şi apere cuceririle democratice şi independenţa, viaţa şi cultura […]. El dă lovituri peste lovituri trădătorilor şi spionilor, rămăşiţelor criminale ale claselor exploatatoare. Pe banca acuzării e locul lor, acolo unde vor ajunge toţi cei care vor încerca să se aşeze în calea poporului nostru muncitor spre o viaţă tot mai fericită şi mai luminoasă”. Astfel se exprima scriitorul Mihail Davidoglu, în „scânteia”, cu o zi înainte de pronunţarea sentinţei menţionate mai sus. De altfel, organizatorii procesului nu au ales la întâmplare data desfăşurării sale. Acesta a avut loc în ultimele zile ale lui aprilie, astfel încât relatările din presa comunistă să coincidă cu articole de preaslăvire a comunismului şi a „părintelui popoarelor, tovarăşul I. V. Stalin”, prilejuite de apropierea zilei de 1 Mai. La puţină vreme după pronunţarea sentinţei, Tribunalul Militar Bucureşti a emis mandate de arestare pentru cei cinci condamnaţi. Toate mandatele poartă numere de înregistrare care depăşesc cifre de 104 600 (A.S.R.I., ds. 17 016, vol. 2, f. 148â152). Această cifră este mai mult decât semnificativă, deoarece exprimă cu aproximaţie numărul de mandate de arestare emise doar de Tribunalul Militar Bucureşti într-o perioadă în care majoritatea proceselor judecate de această instanţă erau cu caracter politic.
În numele surorilor Samuelli şi al Eleonorei Bunea-Wied, avocatul M. Nicolau (probabil angajat de familiile celor trei condamnate) a intentat recurs contra sentinţei Tribunalului Bucureşti. Spre deosebire de „maeştrii” C. Paraschivescu-Bălăceanu, Ionel Teodoreanu şi de ceilalţi reprezentanţi ai „apărării” în procesul menţionat mai sus, avocatul M. Nicolau, în motivele de casare invocate, a avut o atitudine demnă, chiar curajoasă, ţinând seama de climatul de teroare existent atunci în România20. Recursul a fost, evident, respins, prin decizia nr. 2 548/12 iulie 1951 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie.
Încă înainte de rămânerea definitivă a sentinţei, surorile Samuelli şi Eleonora Bunea-Wied au fost încarcerate la Mislea, iar C. Mugur şi Liviu Popescu-Nasta la Aiud, fiind supuşi regimului de exterminare lentă, tipic închisorilor cu deţinuţi politici din România comunistă. Unii au reuşit să supravieţuiască, alţii nu. Cele trei femei, menţionate mai sus, au fost transferate în 1956 la închisoarea din Miercurea-Ciuc, cu un regim de detenţie şi mai sever decât cel de la Mislea. Între timp, cel puţin Anny Samuelli a făcut un stagiu la Jilava şi supusă unor noi interogatorii (Cf. Anny Samuelli, Zidul despărţitor, Timişoara, 1993, p. 22, 80, 90, 114. Versiunea engleză, cu titlul The Wall Between, apăruse la Washington în 1967. Din adresa Tribunalului Militar Bucureşti, secţia 1, din 15 aprilie 1952 rezultă că dosarul procesului din 1950, în întregul său, a fost trimis Curţii de Casare şi Justiţie la cererea acesteia din urmă, iar prin adresa nr. 6 682/23 octombrie 1953, semnată de col. de justiţie Mircea Micu, Tribunalul Suprem, Colegiul Militar a restituit acelaşi dosar Tribunalului Militar Bucureşti, cf. A.S.R.I., ds. 17 016, vol. 2, f. 165 şi 168), ale căror ţinte nu le-am putut stabili.
După 12 ani de detenţie, surorile Samuelli au fost eliberate, guvernul român acceptând, în schimb, la 14 iunie 1961, o sumă de răscumpărare din partea unei rude a lor din America. Cele două surori au primit concomitent aprobarea de a părăsi România. Anny Samuelli a primit cetăţenia britanică, despăgubiri băneşti pentru cele suferite şi pensie integrală de asigurări sociale pentru „servicii aduse Coroanei”. În prezent, la o vârstă foarte înaintată, trăieşte la Paris. Sora acesteia, Nora (Bobsie), a primit aceleaşi drepturi, din partea administraţiei S.U.A., mai târziu şi cu mult mai greu, datorită legislaţiei americane, încât a fost nevoie de o lege specială pentru acest caz, lege votată de Congres şi promulgată de preşedintele Lyndon Johnson. Nora Samuelli şi-a stabilit reşedinţa tot la Paris, unde s-a stins din viaţă în 1987. Eleonora Bunea-Wied nu a reuşit să supravieţuiască regimului penitenciar la care fusese supusă şi a murit în închisoarea de la Miercurea-Ciuc.
Despre Costică Mugur informaţiile avute la îndemână sunt mai sărace. Conform relatării lui Porter, Mugur a reuşit de asemenea să supravieţuiască regimului penitenciar, timp de 13 ani, fiind eliberat în 1962, după care a plecat în Anglia, împreună cu soţia sa Adela, de asemenea fostă deţinută politică. Acolo ei au primit aceleaşi drepturi, din partea guvernului britanic, ca şi Anny Samuelli. Mugur s-a stins din viaţă în 1987.
Pe Liviu Popescu-Nasta l-a întâlnit la Jilava, într-o stare groaznică de degradare fizică şi psihică, Ion Ioanid. Câtă vreme s-a mai putut ţine pe picioare, Nasta venea zilnic la Ioanid, cu care sta de vorbă, repetata temă a discuţiei fiind Bobiţă. Acesta era fiul lui Nasta. „Într-o zi, însă, l-am aşteptat în zadar” â scrie Ion Ioanid în amintirile sale. „Se îmbolnăvise. Avea febră mare. Toate încercările de a obţine ajutorul cabinetului medical au rămas fără efect. Gardienii respingeau cu brutalitate orice tentativă menită să-i convingă să cheme medicul. Nasta a zăcut mai mult de o săptămână între viaţă şi moarte. Mai mult decât să avem grijă să fie acoperit, să-i punem câte o compresă pe frunte şi să-i dăm de băut, nu puteam face nimic. Nea Ionică Despan îi purta cel mai mult de grijă. Cu toate că nu ne mai aşteptam, într-o bună zi bolnavul a depăşit punctul critic: temperatura i-a scăzut şi a părut că reia cunoştinţă de lumea din jur. Faptul că nu prea vorbea sau că atunci când spunea, totuşi, ceva era confuz, l-am pus la început pe seama slăbiciunii extreme la care îl redusese boala. Abia după câteva zile, când s-a mai întremat, s-a dat jos din pat şi, sprijinit de alţii, a făcut primii paşi şovăitori prin cameră, ne-am dat seama că Nasta nu mai era cel dinainte de boală şi că nu se va mai restabili niciodată. Din punct de vedere fizic, treptat, a mai câştigat ceva puteri. În schimb, părea că-l lovise un fel de senilitate bruscă. Nu mai recepţiona şi nu mai participa la nimic din ce se petrecea în jurul lui. Dacă n-ar fi fost Ionică Despan să-i pună, la ora prânzului, gamela şi lingura în mână şi la ora stingerii să-l culce şi să-l învelească, Nasta ar fi continuat să rămână aşezat pe marginea patului lui, liniştit, cu un zâmbet blând pe buze şi cu privirea îndreptată în gol. În privinţa altor nevoi, nici măcar nu-şi mai dădea seama că nu şi le mai controla, iar cum Ionică Despan, de cele mai multe ori nu le putea prevedea, nu-i rămânea decât să-l schimbe şi să-l spele ca pe un copil. Cu toate astea, datorită cine ştie cărui fenomen, un impuls inexplicabil de luciditate îi îndrepta uneori paşii nesiguri spre patul lui. Venea şi se aşeza la vechiul lui loc şi, fie că mă privea fără să mă vadă, fie că se uita în gol, din ochi începeau să-i curgă şiroaie de lacrimi pe obraji”. La insistenţele deţinuţilor, timp de peste o lună de zile, Nasta a fost dus la infirmerie unde, după o scurtă vreme, a murit (I. Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. 2, Bucureşti, 1991, p. 221â222).
Martorii acuzării, din procesul care a făcut obiectul acestei analize, n-au avut o soartă mai bună, cu excepţia doctorului Ştefan Goliger, care a fost eliberat de Securitate curând după încheierea procesului. Informaţia este certă, deoarece acesta locuia la aceeaşi adresă cu cea a familiei subsemnatului, având o fiică cu care am copilărit. Cazul doctorului Ştefan Goliger merită să fie pe scurt analizat. „De la Goliger â declara în faţa instanţei inculpatul C. Mugur â am primit informaţiuni militare, despre situaţia unor şcoli militare, informaţii asupra stării de spirit a populaţiei evreieşti burgheze, despre evenimentele de la 8 noiembrie (1945 â n.n., Ş.R.Z.), despre starea de spirit a muncitorilor şi a funcţionarilor de la Asigurările Sociale, unde dânsul funcţiona, şi despre stabilizare” (monetară – n.n., Ş.R.Z.). La rândul său, doctorul Goliger declara următoarele în instanţă: „Cunosc pe C. Mugur din 1932 dintr-o familie şi am avut relaţii cu el mereu. În 1944 lucra la Misiunea Britanică. La o întrunire a F.N.D. era şi el. M-a întrebat câţi sunt etc. Mi-a spus că-l interesează întrunirile. Din discuţiile avute i-am dat informaţii de felul cum au decurs evenimentele de la 24 februarie 1945, 8 noiembrie 1945, starea de spirit din burghezia evreiască în noul regim, mişcarea unor diplomaţi în străinătate”. După cum se poate observa, comparând cele două declaraţii, multe din afirmaţiile doctorului Goliger concordă cu ale lui Mugur. Lipseşte însă una singură, şi cea mai gravă, cea referitoare la informaţii cu caracter militar. O primă concluzie se desprinde din compararea celor două documente. Mugur a ajuns să facă o asemenea declaraţie infamantă sub tortură, căci dacă într-adevăr ea ar fi corespuns realităţii Securitatea ar fi folosit aceleaşi mijloace, încât doctorul Goliger să „recunoască” că a furnizat lui Mugur informaţii cu caracter militar. Pornind de la această constatare, nu pot să nu pun cel puţin sub semnul îndoielii faptul că atât Mugur, cât şi ceilalţi patru inculpaţi, s-ar fi făcut vinovaţi de spionaj militar, totul fiind ca atare o maşinaţie a Securităţii pentru a compromite astfel activitatea bibliotecilor engleză şi americană, din acea vreme, de la Bucureşti. Din compararea depoziţiei doctorului Goliger ce cea a unui alt martor al acuzării, Richard (Rici) Hilard, la vremea respectivă secretar al „Asociaţiei Naţiunilor Unite” din Bucureşti, se poate de asemenea trage o concluzie interesantă. Conform unei declaraţii a inculpatei Anny Samuelli, Hilard, în calitatea pe care o avea, „organiza la sediul asociaţiei reuniuni săptămânale, unde Porter avea ocazie să întâlnească diferite personalităţi”, precum „mari industriaşi, funcţionari superiori din vechile cadre ale Ministerului de Externe, fruntaşi politici”31. Spre deosebire de declaraţia doctorului Goliger, cea a lui Hilard, tot în calitate de martor al acuzării, în stare de arest, este şi mai puţin relevantă şi mai ales câtuşi de puţin periculoasă pentru sine decât a primului. Goliger a fost eliberat după proces, în schimb pe Hilard l-am întâlnit, în anul 1960, în temniţa de la Jilava. Datorită funcţiei deţinute şi a relaţiilor sale cu diplomaţi englezi şi americani fusese condamnat pentru crimă de înaltă trădare. Se afla în al zecelea an de detenţie. Spre deosebire de Hilard, fusese doctorul Goliger un delator, un informator al Securităţii, care după ce şi-a îndeplinit misiunea a fost pus în libertate? Personal mă îndoiesc, dar o asemenea ipoteză nu poate fi exclusă atâta vreme cât regimul arhivelor din România continuă să fie rigid, iar accesul la documente greoi şi selectiv. Pe un alt martor al acuzării în „procesul bibliotecilor” l-a întâlnit, tot la Jilava, Ion Ioanid. Fusese condamnat tot pentru înaltă trădare: Dan Hurmuzache. În fine, un alt martor din acelaşi proces, doctorul Azra Berkowitz, fost director al ziarului „Liberalul”, figurează în prezent pe lista celor întemniţaţi în închisoarea Sighet, despre care, după eliberare şi după emigrarea în Occident, a scris interesante pagini memorialistice.
Aceste exemple, la care aş putea adăuga şi altele, au până la proba contrarie o singură explicaţie: amintitul ordin al lui Pantiuşa Bodnarenko de a fi arestaţi toţi cei care întreţin relaţii cu personalul legaţiilor occidentale sau cu familiile diplomaţilor respectivi.
Conform unui comentariu din epocă al Agenţiei France Presse „aceste acţiuni brutale, concepute la Moscova (şi ale slugilor acesteia de la Bucureşti, îmi permit să adaug), au avut ca scop oprirea fluxului de informaţii din Occident”. Totodată, „procesul bibliotecilor” a semănat groaza în rândul românilor, de a mai avea orice fel de contact nu numai cu unii diplomaţi occidentali, dar şi cu orice cetăţean al vreunei ţări din Vest. În fine, la scurtă vreme de la menţionatul proces, comandantul Securităţii, generalul Gheorghe Pintilie (alias Pantiuşa Bondarenko) a ordonat â conform mărturiei lui Ion Mihai Pacepa â „ca toţi românii care sunt angajaţi ai unei reprezentanţe diplomatice sau comerciale “capitaliste” să fie recrutaţi de Securitate ca agenţi”.
În cazul analizei de faţă, unele semne de întrebare au rămas fără un răspuns clar, datorită refuzului Arhivelor S.R.I. de a-mi pune la dispoziţie întreaga documentaţie cerută. Pun documentele solicitate în pericol siguranţa statului român? A cărui stat? A unui stat totalitar comunist complet aservit Uniunii Sovietice, care la rândul ei nu mai există? S-au invocat de asemenea „drepturile omului”, dreptul cetăţenilor de a nu li se afecta în public propria imagine. A cui imagine? A călăilor, a torţionarilor, a magistraţilor şi a avocaţilor care şi-au construit cariera pe regizarea proceselor politice, aruncând în temniţe, în lagăre de muncă forţată şi în cimitire anonime sute de mii de români nevinovaţi? De ce documentele crimelor naziste sunt accesibile, iar cele ale genocidului comunist român sunt, în cea mai mare parte, ferecate?
În timp ce o mână de istorici români încearcă, uneori cu mare efort, să ridice vălul tăcerii de pe o jumătate de veac al unui regim la fel de criminal ca şi cel nazist, alţi colegi de-ai lor vehiculează prin publicaţii şi, mai ales, prin intermediul posturilor de televiziune, jumătăţi de adevăr, pentru a crea confuzii şi a manipula cu dibăcie opinia publică. În favoarea cui? las pe fiecare cititor să-şi dea lui însuşi câte un răspuns la aceste întrebări.
Analele Sighet 7: Anii 1949-1953, Mecanismele terorii, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1999
