Pascal Bentoiu
DIRECŢIA GENERALĂ A SERVICIULUI MUNCII (D.G.S.M.)
Mărturii ale unei experienţe personale
Cele patru celebre iniţiale, sub care era desemnată Armata Muncii („uniformele gri”, „kuomintangiii” etc. – în terminologia curentă) au constituit pentru sute de mii de tineri din ţara noastră o realitate apăsătoare, o şcoală a constrângerii şi – de cele mai multe ori – o sistematică ciuntire a personalităţii, a iniţiativei, a curajului opiniei. Prezentată drept „serviciu militar”, înregimentarea de care vorbesc era în fapt cu totul altceva. Era crearea, din pământ, din iarbă verde, a unui izvor gratuit şi nesecat de braţe de muncă, bune la tot felul de treburi, de la transporturi la minerit, de la construcţii la industria lemnului şi a petrolului şi – practic – la orice fel de altă ramură de activitate. Exista, e drept, un simulacru de organizare militară, însă destul de superficială, suficientă doar spre a menţine minimul necesar de disciplină. Exista şi o vagă perioadă de instrucţie (de fapt învăţarea comenzilor elementare), o împărţire pe grupe, detaşamente, grupări, direcţii regionale, o încadrare cu ofiţeri de carieră (mobilizaţi adhoc dintre cei ce fuseseră recent scoşi din armată), dublaţi de locţiitori politici, de cele mai multe ori elemente primitiv-carieriste sau care ţineau să-şi ascundă antecedente legionare, şi aşa mai departe.
Organizaţia a fost creată în toamna târzie a lui 1949; au fost scoşi pur şi simplu, şi destul de arbitrar, un număr de tineri din cadrele active în termen şi au fost transformaţi în „ostaşi ai muncii”. Fiind încorporat în acest aşa-zis serviciu militar în aprilie 1950, am cunoscut direct (şi am avut drept instructori) tocmai oameni din acel prim lot trecut în sectorul „muncii”. Erau toţi băieţi de la ţară, deşi nu neapărat „chiaburi”, din diferite judeţe ale Munteniei (aşa i-am găsit eu la Comăneşti, jud. Bacău); trecuseră în iarna -49â-50 prin greutăţi şi privaţiuni greu de imaginat, iar acuma ne luau la muştruluială pe noi, „bobocii”, care – spre deosebire de seria lor – proveneam, într-o primă fază, cei mai mulţi din mahalalele Bucureştilor. În fapt, s-a stabilit foarte curând o frumoasă solidaritate între ei, primii, şi noi cei sosiţi „la bine”. „La bine” însemna sălile netencuite, fără geamuri (şi, evident, fără încălzire) ale noului spital din Comăneşti, ridicat de roşu, dar lipsit de orice fel de instalaţii, adăpost provizoriu până la construirea barăcilor de lemn, care tot cu braţele noastre s-au ridicat (evident, sub conducerea unor meşteri dulgheri, fierari etc.). Ne-am umplut primele saltele din pânză groasă cafenie cu paie destul de ude şi le-am „cusut” la capete cu sârmă, vânată prin spaţiul şantierului. Ni s-a repartizat şi câte o pătură, mai mult străvezie. Masa conţinea teoretic 3 200 calorii „la cazan”, era prost gătită (tot de ostaşi) şi mă întreb cât dintr-însa ajungea efectiv în stomacurile flămânzilor, după ce fusese bine vămuită de cadre (ofiţeri, mai ales cei politici, furieri, bucătari, plantoane de serviciu ş.a.). Baza (1 600 calorii, teoretic) era în pâine.
Până la ocuparea barăcilor, care aveau totuşi ţevi cu robinete prin care trecea – la ore stabilite – apa curentă, am făcut cu toţii păduchi. Baia avea loc (iarăşi, în principiu) o dată pe săptămână, în celălalt capăt al comunei, la „Carbonifera”, dar se petrecea într-o grabă şi o învălmăşală de nedescris, cu apa ba fiartă, ba rece, şi sub urletele „superiorilor”: „hai, tovarăşe, grăbeşte, hai, mai repede”. După baie (când era, căci odată au trecut peste două luni fără să vedem aşa ceva şi iarăşi ne-am umplut de păduchi) era greu să mai ţii pe cineva. Ieşeam, pe orice timp ar fi fost, uzi în salopetele sau pufoaicele noastre şi înfundam cele şase cârciumi ale localităţii, unde se consuma „verde”, „anason”, „adio mamă”, „te-am zărit printre morminte”, „iarba fiarelor” şi alte specialităţi locale. Vinului îi spuneam „Ipeil”, era făcut – ziceam noi – din surcele şi rumeguş (acesta era numele fabricii de cherestea din localitate).
Munca însăşi, pentru mine, a constat – în primii doi ani – din vreo două luni la spart piatră şi la transport cu vagonetul (se construia o linie „Decauville” spre a deservi mina Leorda, din deal), apoi într-un lung serviciu ca normator, întâi al secţiei (60 inşi), apoi al detaşamentului (200 oameni), apoi al grupării (1 100 „ostaşi”), în fine – pentru scurt timp – la Direcţia Regională Moldova, cu sediul la Bacău. Cu două săptămâni înainte de împlinirea termenului de doi ani pentru care fuseserăm luaţi, când cei mai mulţi îşi aduseseră deja hainele civile, s-a anunţat al treilea an de serviciu, pe care l-am făcut integral – şi cu vreo 2-3 zile în plus. În urma unei noi verificări politice (dar eu nu ascunsesem niciodată până atunci situaţia părintelui meu, aflat în închisoare), am fost bombardat direct de la Bacău la secţia disciplinară – balastiera Doaga, la vreo 10 km de Tecuci, unde se încărcau vagoane cu pietriş, balast şi nisip pentru şantierele socialismului din întreaga ţară. Aci mi-am petrecut ultimele aproximativ zece luni din cariera mea militară, dobândind un antrenament fizic de invidiat. Specificul unităţii era că nu exista nici zi, nici noapte, nici duminică ori zi de lucru, nici ploaie ori viscol, nici vară sau iarnă. Se băgau vagoanele pe linia lungă de peste un km, paralelă cu apa Siretului, şi câte vagoane intrau, atâtea trebuiau umplute în cel mai scurt timp de către cei cca 90 de oameni valizi ai unităţii. Altminteri se plătea aşa-numita locaţie. Când ne picau 5â6 tone de căciulă chiuiam de bucurie şi le isprăveam (dacă aveam material, adus de ţărani cu căruţele) în nici două ceasuri. Când ne reveneau câte 20 de tone, era cu totul altceva. Unii băieţi mai solizi le făceau, ba câţiva arătau chiar exces de zel. Noi orăşenii, mai bicisnici, tuşeam rău de tot. Învăţasem, bineînţeles, toate tipurile de vagoane; cele mai splendide erau platformele de 10 tone cu pereţii scunzi, cele mai afurisite, vagoanele compacte de 20 tone cu pereţi foarte înalţi şi o singură uşă la mijloc, nu prea largă. Manevram singuri, cu ranga, vagoanele răsfirate de ceferişti, în căutarea materialului, care uneori mai trebuia şi apropiat, adică luat la două mâini. Aici, la balastieră, hrana era cu totul neîndestulătoare şi, de nu ar fi fost pachetele celor de acasă (care strângeau cureaua ca să ne menţină pe noi într-o stare acceptabilă), cred că până la urmă nimeni n-ar mai fi realizat vreo normă, deşi – trebuie să repet – norme nu erau. Se lucra cu toptanul.
Cea mai plăcută amintire de la Doaga (unde insecte diverse, alternând cu viermii intestinali, apăreau când şi când – baia era tocmai la Mărăşeşti – şi unde adesea beam la fântâni din aceleaşi găleţi cu caii de corvoadă, dar caii erau animale minunat de curate), cea mai fermecătoare amintire a fost cea de la moartea lui Stalin, anunţată cu sughiţuri de plâns făţarnic de un nenorocit de subofiţer care era – temporar – comandantul nostru. La ora fatidică – cam la vremea prânzului – toate sirenele din fabrici, de pe vapoare, locomotive şi aşa mai departe au trebuit să sune îndelung a jale. Locomotivele noastre, una în faţă, una în spate, care tocmai băgaseră un lung şir de vagoane, s-au conformat şi au tras ţignalul în disperare până s-a dus toată presiunea cazanelor. Acelaşi lucru l-au făcut fără îndoială toate locomotivele din zonă, pentru că vagoanele respective, cu locomotive cu tot, au stat nemişcate trei zile şi trei nopţi la locurile unde le-a surprins ceasul doliului. Iar noi am jucat trei zile table şi am băut tot ce aveam, închinând cu „trăiască mortul”!
Păstrez cele mai calde amintiri ofiţerilor şi subofiţerilor de carieră, mobilizaţi special spre a ne comanda – pe plan militar şi pentru organizarea producţiei. Mai toţi, aproape fără excepţie, au fost oameni de înţeles, iar duşmanii comuni, ai lor şi ai noştri, erau leprele cu profil politic. Incompetenţi, fuduli, proşti, câteodată coruptibili – la modul mărunt, sordid. Cu ofiţerii adevăraţi ascultam uneori, seara, la ei acasă (la Comăneşti), nu numai muzică, dar şi buletinele de ştiri de la Radio Londra.
Raţiunea profundă a creării detaşamentelor de muncă nu a fost atât de natură politică (existentă şi ea drept componentă a luptei de clasă – dar erau băieţi de la noi care aveau fraţi mai mici în unităţile armatei regulate!), cât de natură economică. Numeroasele Sovromuri, înfiinţate în mai toate ramurile de producţie, aveau nevoie urgentă de o forţă de muncă foarte ieftină, uşor de deplasat dintr-un loc într-altul, fără cine ştie ce pretenţii (de! „disciplina militară”), dar totuşi net mai performantă decât a nefericiţilor din coloniile de muncă gen Canal, subalimentaţi, terorizaţi mult mai rău decât noi şi necesitând „paza” cu oameni înarmaţi. Ostaşul D.G.S.M. avea dreptul la jumătate din valoarea depăşirii sale de normă. În calitate de normator, am falsificat în favoarea ostaşilor situaţiile Sovromului-construcţie cât m-au ţinut puterile. Mi se părea moral să sustrag în folosul colegilor mei exploataţi măcar o parte din valoarea muncii pe care o prestau gratuit în favoarea – finalmente – a ocupantului sovietic. Explicam prietenilor mei din producţie că nu pot să „fur” uniform, că unii vor primi mai mult, alţii mai puţin, iar ei să se aibe ca fraţii. Nu încasau mare lucru, însă era totuşi ceva. Mulţi m-au înţeles şi am încheiat prietenii de o viaţă în urma celor trei ani de la D.G.S.M.
Acum pricep câteva lucruri în plus, faţă de atunci: de pildă, faptul că eram supuşi acestei încercări câţiva ani mai târziu decât cei ce satisfăceau serviciul militar normal. Personal am trăit experienţa între 23 şi 26 de ani. Unii dintre noi erau deja oameni însuraţi, cu meserii, cu progenitură, iar regimul umilitor numai bine nu ne prindea. Era şi acesta unul din efectele secundare cunoscute şi urmărite: călcarea în picioare a omului ca om, a cetăţeanului ca cetăţean. Regimul nu avea nevoie de inşi productivi, curajoşi, inteligenţi, imaginativi, ci de slugi. Unii au devenit slugi, în parte şi datorită D.G.S.M.-ului. Alţii s-au salvat, au ieşit de acolo mai puternici şi mai pregătiţi decât intraseră. Totuşi nu cred că au fost foarte mulţi de felul acesta. Pentru numeroşi tineri a fost un irecuperabil traumatism psihic, uneori dublat de sechele fizice (condiţiile de lucru nu erau jucărie de copil, iar protecţia muncii lăsa mult de dorit).
Instituţia a funcţionat până către finele anilor -50, după care – odată cu căderea în desuetudine a Sovromurilor şi cu unele ameliorări temporare în existenţa generală a populaţiei româneşti – a fost desfiinţată. Ceea ce nu a împiedicat ca mai târziu, în anii ceauşismului înfloritor, armata regulată să participe nu numai la construcţii, demolări şi alte asemenea, ci chiar la recoltarea porumbului şi a sfeclei de zahăr…
Personal, am visat ani de zile că „mă cheamă din nou” (anul de prelungire, al treilea, a fost o lovitură din care mi-am revenit destul de greu) şi am respirat de fapt uşurat numai când am împlinit cei 50 de ani după care, în calitate de „soldat neinstruit”, cum scrie în livretul militar, nu mai puteam fi „chemat”.
Evaluez, pe baza efectivelor direcţiei noastre regionale Moldova (peste 20 mii de oameni) că în toată ţara erau, la vremea maximei extinderi a D.G.S.M., circa 100 000 de inşi, construind cu năduf socialismul victorios. N-aş spune că cei trei ani petrecuţi acolo au fost deosebit de utili meseriei pentru care mă pregătisem şi pe care urma s-o îmbrăţişez. Totuşi, când am ştiut mai multe despre condiţiile de viaţă ale celor din închisori – iar în familie aveam destui care trecuseră pe acolo, deşi nu ei au fost cei mai vorbăreţi â, mi-am dat seama că necazurile noastre, ale „ostaşilor muncii”, erau incomparabil mai mici, mai suportabile. De n-ar fi fost decât viaţa în aer liber, pachetele, dreptul la corespondenţă nelimitată, măcar că foarte adesea cenzurată, ca să nu mai pomenesc de cele câteva scurte permisii care ne-au punctat, practic tuturora, acest răstimp. Iar noi, acolo, cel puţin nu puteam fi epuraţi ori comprimaţi, cum de atâtea ori se întâmpla celor rămaşi acasă. Tocmai de aceea frământarea sufletească a celor în uniformele gri era de cele mai multe ori cauzată nu atât de propriile lor neajunsuri, cât de grija istovitoare pentru cei dragi, aflaţi departe şi năpăstuiţi în toate felurile ştiute.
Analele Sighet 7: Anii 1949-1953. Mecanismele terorii. Comunicări prezentate la al VII-lea Simpozion al Memorialului de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1999
