Maria Someşan, Mircea Iosifescu (Bucureşti)
MOMENTE ALE ANILOR 1949 – 1952 ÎN JURNALUL LUI C. RĂDULESCU-MOTRU
La vârsta de 75 de ani, Constantin Rădulescu-Motru deschide, cu începere din anul 1943, un jurnal de însemnări pe care-l continuă până la sfârşitul vieţii. Intitulat „Revizuiri şi Adăugiri”, jurnalul se prezintă sub forma unor caiete modeste, adesea confecţionate chiar de autor. Păstrate, cu asumarea tuturor riscurilor, ele sunt astăzi pagini de istorie.
Continuăm publicarea de fragmente din acest jurnal-martor.
Însemnările anilor 1949 – 1952 cuprind, risipite printre consideraţii asupra omului şi societaţii, pagini care descriu alungarea brutală a moşierilor şi tragedia distrugerii intelectualităţii umaniste din România.
2 ian. 1949, Butoeşti. …Eu intru în anul cel nou foarte deprimat. Speranţele că democraţia apuseană va interveni pentru eliberarea României de sub sclavia bolşevică sunt reduse la minim. Dacă n-ar fi nevasta şi fiica mea aş încerca cu siguranţă o sinucidere. Să înfrunt pe faţă şi chiar cu ostentaţie politica Moscovei, sporind numărul celor fugiţi de prin casele lor? Nici vârsta, nici temperamentul nu m-ar ajuta la aşa ceva. Rămâne să stau pe poziţia pe care mi-au destinat-o părinţii mei. Voi răbda ca proprietar de moşie torturile dictate de Moscova. Aşa mi-a fost destinul.
11 ian. 1949. …După ce normă se va judeca culpabilitatea românilor ruso-fili? Eu cred că cei mai culpabili nu sunt acei de origine străină ca Ana Pauker, Vasile Luca, Bodnăraş şi toţi evreii care au ocupat [posturi] în poliţie, ci mai culpabili sunt aceia de origine română, care prin situaţia lor erau chemaţi să apere statul românesc: un Sadoveanu, un Săvulescu, un Parhon, Andrei Rădulescu chiar, care ales preşedinte de vechime [în] Academia Română, a primit să fie membru în Academia cea nouă; Iorgu Iordan, Părintele Galaction şi toţi intelectualii de seamă, care prin trecutul lor reprezentau o chezăşie… Aceştia sunt nişte adevăraţi dezertori din posturile ce le fuseseră încredinţate. Au făcut pe Români să creadă că sunt patrioţi adevăraţi şi… la urmă au trădat. Mihail Sadoveanu mai ales este de neiertat… Românii prin dezertarea lui au păgubit mai mult decât prin trădarea lui Bodnăraş…
13 ian. 1949. …În momentele acestea aflu că în noua lege de evaziune fiscală se prevede închisoarea pentru acei care nu sunt la zi cu plata impozitelor la moşie. În cazul acesta, rar va fi moşier care va scăpa de închisoare, deoarece impozitele peste tot în ţară depăşesc veniturile…
30 ian. 1949. …Sunt în prada unui mare zbucium sufletesc. Nevasta mea, îngrozită de plata impozitelor şi a cheltuielilor necesare pentru muncile agricole, este de părere să renunţăm la Butoeşti… Vom trăi în mare sărăcie la Bucureşti, dar acolo cel puţin nu vom fi sub teroarea sechestrelor şi a închisorii. Mie mi se rupe inima, gândind că părăsesc pentru totdeauna casa în care am copilărit şi pământul de care familia mea era legată mai bine de un secol… Sătenii muncitori de pe moşie… vin la curte cu lacrimi în ochi să ne roage să rămânem. Îngrijitorul conacului şi familia sa cu nici un preţ nu vor să se separe de noi. Ei ne promit că au să servească gratuit, numai să-i luăm cu noi. N-am bănuit niciodată că moşia părinţilor mei joacă un aşa mare rol în sufletul meu. Fără ea mă simt ca un copil orfan, rătăcind singur prin lume…
6 feb. 1949. …Sunt consternat de marea răspândire pe care o are minciuna în relaţiile omeneşti. În ţara noastră, cu deosebire, totul se clădeşte pe minciună. Mincinoase au fost rezultatele diferitelor alegeri politice. Mincinoase sunt verdictele pe care le dă justiţia. Mincinoase sunt rapoartele funcţionarilor administrativi. Mincinoase afirmaţiile pe care le face Radio şi presa guvernului. Tot ce se vorbeşte şi scrie este ţesut pe minciună…
Omul este singura fiinţă pe pământ care poate trăi cu o conştiinţă mascată. Să joace teatru. Să se dea drept altfel de cum este în realitate. Aşa se explică ceea ce se petrece azi în România. Aci se joacă teatru. Se reprezintă lugubra dramă a comunismului lui Lenin, după roluri învăţate de frică, sub ameninţarea Moscovei, iar nu din convingere adevărată. Mâine să dispară ameninţarea Moscovei şi deodată lugubra dramă ar înceta să se reprezinte…
7 sept. 1949 (Adnotarea purtând această dată se află la finele caietului 50 şi a fost făcută ulterior). Aici se termină caietul 50. La 2 Martie noaptea am fost ridicat de la conac, transportat la T. Severin şi de aici am fost lăsat să plec la Bucureşti. Caietele 47, 48, 49 şi 50 au fost lăsate la Butoeşti, ascunse în podul marchizei de la intrarea în conac. Ele au fost luate de acolo de un devotat sătean, ţinute la el ascunse până astăzi, când ne-au fost trimise la Bucureşti.
6 martie 1949. …Cu ziua de 2 martie 1949, încep anii vieţii mele de cerşetorie. Expropriat din averea părintească de la Butoeşti, am revenit la Bucureşti sărac, aşa cum n-am fost vreodată. Miliţienii care m-au ridicat de la conacul de la Butoeşti, pe mine şi pe soţia mea, nu ne-au permis să luăm cu noi decât două geamantane cu câte două schimburi de rufe şi haine… Bani la noi am avut 4 000 lei. Şi dacă am fi avut mai mult, nu ni s-ar fi permis să luăm decât 5 000 lei! În cursul nopţii de 2/3 Martie, am fost transportaţi pe frig într-un camion la T. Severin. Aici am găsit în două camere ale spitalului militar pe toţi proprietarii judeţului Mehedinţi, expropriaţi de asemeni, unii în stare mai lamentabilă decât eram noi. Adoua zi […] o comisie ne-a luat declaraţia proprietăţii şi ne-a fixat domiciliul viitor. Mi s-a făcut marea favoare de a-mi fixa Bucureşti. În sfârşit, iată-mă ajuns la Bucureşti cu două mii lei în buzunar şi fără nici o altă rezervă. Pensie nu am, fiindu-mi suprimată din octombrie anul trecut, iar perspectiva să o recapăt este problematică.
5 iunie 1949. …De când a început conferinţa miniştrilor de externe ai marilor puteri la Paris, circulă prin Bucureşti tot felul de
zvonuri privitoare la eliberarea României. Eu sunt însă sceptic. Eliberarea României va veni foarte târziu. În orice caz eu nu o voi vedea…
2 iulie 1949. Un d. Vasile D. Liveanu, redactor la Universul, reproducând câteva rânduri dintr-un articol al meu publicat în „Enciclopedia română”, mă numeşte academicianul de tristă memorie. Iată-mă dar ajuns de tristă memorie, fiind încă în viaţă.
22 sept. 1949. …Pentru a preîntâmpina nevoile, am vândut până acum bijuteriile, covoare, cearceafuri de aşternut, cărţii etc… Şi ca mine sunt mulţi alţi colegi, foşti profesori universitari şi membri ai Academiei.
7 noiembrie 1949. Manifestările organizate pentru a sărbători a 32-a aniversare a revoluţiei bolşevice ilustrează întreaga ideologie a comunismului bolşevic. În manifestaţia de astăzi nici o urmă de spontaneitate. Totul este organizat de mai înainte. Uralele, lozincile, strigătele mulţimii, nimic nu răsare în mod spectaculos. Totul se execută după anumite normative. Nimănui nu-i este îngăduit să introducă schimbări. Lozinca primează… Convingerea bolşevistului constă în repetarea unui normativ.
2 martie 1950. În cursul anului 1949 am aflat de la sătenii care ne-au vizitat la Bucureşti că pe moşia mea s-a înfiinţat o fermă, cu o mulţime de funcţionari, cam până la una sută mii lei buget pe lună. Ferma a dat în cursul anului 1949 un deficit enorm. În 1950 ferma s-a desfiinţat şi conacul a fost golit de întreg mobilierul, biblioteca şi toate obiectele casnice lăsate într-însul la 2 martie anul trecut. Toate aceste lucruri au fost transportate la gara Strehaia în clădirea fostei pepiniere a Statului. Probabil vor fi împărţite fie la locuinţele membrilor partidului, dacă nu vor fi rechiziţionate de armata roşie.
9 martie 1950. Îngustarea mijloacelor mele de existenţă materială mă sileşte să-mi îngustez şi orizontul preocupărilor intelectuale. Mă gândesc la economiile ce va trebui să le fac. Voi suprima ceaşca de cafea şi păhăruţul de vin. Mă voi mărgini să mănânc mălai în loc de pâine, deoarece cartela de pâine îmi va fi suprimată o dată cu pensia. Voi înlocui carnea cu lapte şi zarzavat. Dar şi pentru a avea aceste puţine merinde va trebui ceva numerar. Ca obiecte de vânzare mi-au mai rămas: servieta de piele, pe care am dat-o la Universul, dar n-am găsit cumpărător. Un palton vechi. Cărţi încă destule, însă fără preţ. Biroul şi rafturile bibliotecii le-am propus la diverse autorităţi, fără rezultat. În cele din urmă va trebui să vând şi cele două, trei costume de haine ce mi-au rămas pentru a mă rezuma la un singur costum de iarnă cu care să fiu şi înmormântat. Nouă nouţă aş avea uniforma de academician de pe timpul lui Carol II. Dar n-o cumpără nimeni. Tot aşa ar mai fi şi fracul. Nici pe acesta nu-l vrea nimeni […]. Aş mai avea metalul câtorva decoraţii primite de la regi: Carol I, Ferdinand şi Carol II. Din nenorocire în ele este prea puţin metal în comparaţie cu valorea lor simbolică…
12 aprilie 1950. Prietenii încearcă pe cât este posibil să-mi îndulcească agonia. Au colectat suma de 10 000 lei pentru a înlocui pensia pe aprilie pe care, probabil, n-am să o primesc. Iar pentru nevastă-mea se pune perspectiva unui post la o cantină de fabrică pentru păpuşi.
19 aprilie 1950. După decretele prin care sunt revocate pensiile foştilor moşieri, astăzi vine legea prin care li se naţionalizează şi locuinţele. Iată-mă dar, pe mine exploatatorul aruncat în stradă… Generaţiile viitoare, dacă regimul comunist va rămâne stăpân, vor afla că eu n-am fost nici profesor prin vocaţie, filosof prin scrieri şi purtare; generos din cale afară… ci am fost un speculator odios care am trăit din munca altora!! Aşa se va scrie istoria sub dictatura comunistă!
12 mai 1950. Aşa-zisa fabrică de păpuşi în care lucrează nevastă-mea este o improvizaţie, cum de altfel este întreaga organizaţie a societăţii socialiste. Localul ei este o casă ruinată. Murdară, fără ferestre. Lucrătoarele intră şi ies de la lucru după cum le vrea pofta. Singura regulă strictă urmată este exploatarea muncii. Şi care muncă o fac pentru o plată derizorie. Toată fabrica sunt cam 20 până la 25 de lucrătoare, care după norma stabilită, ar trebui să predea una sută de păpuşi pe zi. La acest mic număr de lucrători, funcţionează cam tot atâţia funcţionari de birou. […] Socialismul este birocratismul, nimic altceva.
17 mai 1950. Atrebuit să vând biblioteca pentru a avea cu ce trăi. Iar astăzi, neavând lemne pentru bucătărie şi baie, a trebuit să pun cărţi şi reviste pe foc. De câteva zile colecţiile periodicelor româneşti întreţin focul la baie. Şi astfel a dispărut şi ultima mea avere de capitalist burghez.
5 februarie 1952. …După 84 ani pe care-i împlinesc astăzi, ce interes ar mai fi să notez zilnic împrejurările prin care trec; să revizuiesc sau să adaog la experienţa trecută? Un octogenar care-şi scrie memoriile!? Nu este un paradox? Nu, şi chiar dacă ar fi, sub regimul în care trăiesc, el este binevenit. Toată lumea trăieşte astăzi în România în mod paradoxal. Bogaţii, de acum zece ani în urmă, cerşesc astăzi servicii de hamali şi de încărcători de vagoane. Foştii magistraţi şi ofiţeri superiori sunt în închisori, iar foştii condamnaţi la închisoare sunt în magistratură şi în posturile superioare de miliţie. Un fost preşedinte al Academiei Române şi profesor la Universitate timp de 50 de ani, cum sunt eu, trăieşte dintr-o sinecură acordată in extremis de foştii săi colegi şi prieteni…
19 martie 1952. Toţi care sunt: ofiţeri deblocaţi, magistraţi şi avocaţi lăsaţi pe drumuri, fără ocupaţie, foşti membri ai partidelor istorice, sunt cu frica în sân, căci în orice moment pot fi ridicaţi şi duşi la închisoare. Peste tot domneşte frica. Frica păzeşte via, zice proverbul. Frica păzeşte, în orice caz, regimul bolşevic din România…
1 mai 1952. În această zi [1 mai]… sunt aduşi forţat să defileze în faţa tribunei, ocupată de miniştri şi invitaţii lor, toţi locuitorii Bucureştilor! …Defilează de nevoie, în sufletul lor necăjiţi cum nu se poate; înjurând şi blestemând, dar în aparenţă manifestând benevol devotament şi entuziasm… Iată o manifestare ridicolă şi absurdă ca scop, ar zice cineva, încrezându-se în bunul său simţ! Ce folos poate să aducă o manifestare făcută pe comandă, prin ameninţări?… Ei bine, acela care, din bun simţ, ar zice aşa ceva, ar fi foarte departe de adevăr! Manifestarea a fost de mare folos regimului comunist din România. …Comuniştilor le trebuiesc manifestări cât mai dese, fiindcă politica lor se bazează pe mişcarea spectaculoasă a mulţimii, iar nu pe convingerile indivizilor luaţi în parte! Pentru câştigarea convingerilor în parte a indivizilor se cere o muncă de lungă durată, pe când mişcarea spectaculoasă a mulţimii se obţine într-un timp mai scurt prin teroare…
15 mai 1952. Între fragmentele rămase de la filosoful Heraclit exista şi acesta: Mai tari decât zidurile cetăţii sunt moravurile şi legile societăţii omeneşti… Mi se părea un adevăr profund. Astăzi încep să mă îndoiesc în ceea ce priveşte temeinicia lui, fiindcă văd cum instituţiile şi moravurile pe care le credeam înrădăcinate pe veci în viaţa omenească se surpă şi se înlocuiesc… S-au desfiinţat rând pe rând: instituţia monarhiei, Academia română, libertatea presei, libertatea întrunirilor publice, instituţia parlamentului, libertatea de alegere a domiciliului etc. …Cine dintre noi ar fi crezut că Dunărea îşi poate [mai curând] schimba cursul, decât ca ţăranul român să renunţe la proprietatea lui de pământ, sau ca un intelectual român să poată trăi fără libertatea de gândire şi de scris…
27 mai 1952. Ieri s-au semnat de către Statele Unite ale Americii, Anglia şi Franţa acordurile provizorii de pace cu Germania occidentală. Am aflat nuvela prin alţii, căci prin Radio nu pot afla nimic: de o săptămână sunt cu dinadinsul bruiate emisiile [de la] Paris, Londra şi New York…
10 septembrie 1953. …Pentru a înăbuşi orice rezistenţă din partea cetăţenilor români, guvernul din Bucureşti a avut… grija ca treptat …să se debaraseze de toţi cetăţenii ce i-ar fi putut face opoziţie. Unora le-a înscenat procese şi i-a închis pe termene de peste 20 – 25 ani, iar pe alţii i-a închis, fără a le mai înainta procese. Pe teritoriul fostului regat român n-a mai rămas la casa lui nici un fost cetăţean care a ocupat sub regimul trecut o funcţiune mai importantă. Foştii miniştri, foştii secretari generali de minister, foştii directori, foştii preşedinţi de la Curtea de Apel şi foştii procurori, precum şi mulţi, mulţi alţii, care au avut un rol politic de seamă, au fost închişi şi deportaţi, fără să se ştie unde şi în ce condiţii. În cursul anilor 1949, 1950, 1951, 1952, toată populaţia românească tremura de frică, neştiind ce o aşteaptă de pe o zi pe alta.
Fragmentele de mai sus au fost selectate de Maria Someşan şi Mircea Iosifescu din jurnalul lui Constantin Rădulescu-Motru, intitulat „Revizuiri şi Adăugiri”, jurnal aflat în Secţia de Manuscrise a Academiei Române.
Analele Sighet 7. Anii 1949-1953. Mecanismele terorii. Comunicări prezentate la al VII-lea Simpozion al Memorialului de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1999
