Home » English » Center for Studies » A book for each day » Analele Sighet 8: Anii 1954 – 1960: Fluxurile şi refluxurile stalinismului

Analele Sighet 8: Anii 1954 – 1960: Fluxurile şi refluxurile stalinismului

posted in: A book for each day

Caius Muţiu, Teodor Stanca (Timişoara), Aurel Baghiu (Cluj)

MIŞCĂRILE SUDENŢEŞTI ANTICOMUNISTE
DIN OCTOMBRIE 1956 DIN TIMIŞOARA,
VĂZUTE ŞI PREZENTATE DE INIŢIATORII ŞI PRINCIPALII ORGANIZATORI

1. Cadrul socio-politic

În istoria mişcărilor anticomuniste din Europa de Est, anul 1956 este un an de referinţă. Evenimentele din 1956, prin dizolvarea Cominformului în aprilie (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti), discursul secret al lui Hruşciov de denunţare a stalinismului ţinut la al XX–lea Congres al PCUS, mişcările din Polonia din iunie de la Poznan şi mai ales, revoluţia din Ungaria din octombrei-noiembrie au dat primele lovituri mitului infailibilităţii regimurilor comuniste din Estul Europei.
Destinderea care a urmat după moartea lui Stalin, dezvăluirile făcute în legătură cu asasinatele comise de acesta, declaraţiile publice ale conducătorilor ruşi şi în special ale lui Hruşciov, a creat iluzia, în tot lagărul comunist, că a sosit momentul unor schimbări majore. Pe acest fond mişcările studenţeşti din 1956 din ţară, dar mai ales cele de la Timişoara, marchează starea socio-politică a momentului de la noi, fiind cele mai ample din toată perioada comunistă de după 1948 şi până în 1989.
Studenţimea română încă din 1945 a fost în primele rânduri în lupta anticomunistă.
Intelectualitatea a putut fi aservită numai în urma decimării ei în închisorile comuniste. După 1948 copiii intelectualilor, dacă nu erau respinşi ca având origine nesănătoasă, erau nevoiţi să dea admitere la facultate numai pe 25% din locurile scoase la concurs, restul fiind rezervate copiilor de muncitori şi ţărani şi, mai ales, activiştilor de partid. În ciuda acestui fapt, studenţimea, în cea mai mare parte, a rămas tot anticomunistă. În 1956, cel puţin la Timişoara, solidaritatea studenţimii era mult mai mare şi mai puternic ancorată în problematica societăţii civile, ca şi acum. Dezinformarea, dezbinarea, minciuna şi ura de clasă, practicate şi propovăduite de comunişti, nu reuşeşte să o convertească.
Trebuie adăugate şi condiţiile de viaţă şi învăţătură ale studenţilor de atunci. Mâncarea la cantină era foarte proastă şi insuficientă. De 3 ori pe săptămână era mămăligă în loc de pâine, căminele erau insuficiente şi insalubre, laboratoarele erau slab utilate sau la anumite materii inexistente, literatura de specialitate era redusă ca număr şi publicaţii, iar cea existentă era aproape numai în limba rusă, singura limbă ce se învăţa în facultăţi. Unitatea studenţilor se datora şi faptului că atunci timpul liber îl petreceau mai mult împreună, neexistând autoturisme personale şi aparatură audio şi video. Îmbrăcămintea fiind cartelată, nu se putea vorbi de modă, toţi având o vestimentaţie foarte modestă.
Destinderea ce a urmat dezvăluirilor făcute de Hruşciov, a dat speranţe oamenilor din ţările est-europene. A început să se prindă curaj şi să se vorbească mai liber. S-a creat o stare de spirit destul de explozivă. Viaţa de mizerie, oprimarea şi exploatarea rusească, nerespectarea libertăţilor şi drepturilor elementare ale omului, au creat şi întreţinut această stare de nemulţumire. Starea de spirit a populaţiei din estul Europei în 1956 era foarte asemănătoare cu aceea din 1989.

2.

La comunicatele care ne parveneau din mediile de informare străine, şi în special a celor maghiare, şi din care rezulta participarea masivă la revoluţia maghiară a studenţimii, s-a adăugat şi îndemnul populaţiei din Timişoara, adresat studenţilor, de a întreprinde ceva, şi asigurarea acesteia că odată o mişcare de protest pornită se va putea conta pe sprijinul ei.
Dar ceea ce ne-a încurajat cel mai mult în luarea unei decizii au fost unele măsuri pe care autorităţile centrale şi locale le-au luat pentru a controla starea de spirit din centrul universitar şi care trădau teama şi nesiguranţa comuniştilor într-un astfel de moment de criză.
Printre acestea sunt de reţinut următoarele:
– contramandarea tuturor întrunirilor, manifestaţiilor sportive şi culturale, adunărilor studenţeşti etc. pentru a evita aglomerări de oameni, capabile a fi incitate la revoltă;
– – un exagerat interes acordat condiţiilor de viaţă şi învăţământ ale studenţilor; astfel pentru prima dată se recunoştea implicit că „viaţa fericită” de care beneficiază tineretul era o invenţie propagandistică;
– – încercările propagandei de partid de mistificare a evenimentelor din Ungaria, prezentate studenţilor într-o altă lumină decât erau ele în realitate.

Astfel, în ziua de 26 octombrie toate cadrele universitare au fost convocate la un instructaj, în care s-a hotărât ca a doua zi, în 27 octombrie, să se organizeze şedinţe pe grupe mici de studenţi pentru a putea fi mai uşor identificată starea de spirit a acestora şi chiar pentru a depista pe cei care ar putea deveni elemente turbulente. În aceste şedinţe urma să se prezinte studenţilor „adevărul” despre situaţia din Ungaria sub formula: „În zilele anterioare în ţara vecină şi prietenă au avut loc o serie de tulburări, provocate de huligani delicvenţi şi foşti deţinuţi de drept comun, ieşiţi din închisori, care, încurajaţi de propaganda duşmănoasă a posturilor de radio străine, s-au dedat la jafuri şi furturi, spărgând vitrine şi incendiind unele obiective. Împotriva lor s-a ridicat poporul strâns unit în jurul partidului şi organelor, care au restabilit situaţia”.
Am aflat în cursul serii de 26 octombrie de manevra care urma să aibă loc în ziua următoare şi un grup din anul V de la Facultatea de Mecanică, grup ce avea să joace un rol important în organizarea acţiunilor studenţeşti din zilele următoare, am hotărât să dejucăm planurile propagandei comuniste. Astfel, în ziua de 27 octombrie la orele 11, când urma să aibă loc şedinţa de la secţia de maşini termice condusă de as. univ. ing. Ştefan Rozinger, acesta s-a trezit cu studenţii întregului an V în aceeaşi sală. După o încercare de a refuza dialogul cu o formaţie aşa de numeroasă (peste 100 studenţi) şi care contravenea „indicaţiei” primite de la organele de partid, cadrul didactic amintit mai sus a fost constrâns să deschidă şedinţa. Ordinea de zi cuprindea 2 puncte:
1. Adevărul despre Ungaria.
2. Probleme şi doleanţe studenţeşti.
La prezentarea punctului de vedere al oficialităţilor în legătură cu revoluţia maghiară s-a produs o atmosferă foarte încărcată, studenţii condamnând cu tărie minciuna şi dezinformarea, arătând care sunt de fapt evenimentele şi cauzele acestei revoluţii.
Mai mult, în cuvântul lor studenţii au pus semnul egalităţii între situaţia economică şi socială din Ungaria şi cea din România şi au subliniat că idealurile de libertate pentru care luptă tinerii maghiari se identifică cu ale lor. În cadrul acestei şedinţe s-a lansat pentru prima dată ideea organizării unei adunări studenţeşti, poate chiar pe centru universitar, în care persoane competente să fie invitate pentru a da răspunsuri la marile probleme ale zilei. Se poate concluziona că şedinţa din 27 octombrie a reprezentat un eşec pentru propaganda comunistă şi un mare câştig pentru studenţi, care aveau astfel dovada stării de spirit, pe de o parte, a studenţimii şi, pe de altă parte, a organelor puterii de partid şi de stat, stare de spirit pe care s-a sprijinit de altfel întregul plan de pregătire a manifestaţiilor din zilele următoare. Se pare că această şedinţă din 27 octombrie a avut darul de a elibera pe o mare parte din studenţi de frica ce-i stăpânea până în acel moment. Ca dovadă, în aceeaşi zi, când s-a servit masa la cantină, studenţii au început să arunce cu mămăliga în tavanul şi pereţii localului în semn de protest împotriva condiţiilor de trai.
În ziua de 28 octombrie 1956 în cadrul unui grup de studenţi căminişti de la Facultatea de Mecanică din Timişoara, am hotărât şi început organizarea unor manifestaţii de protest împotriva situaţiei politice, economice şi sociale dezastruoase în care se găsea şi ţara noastră. Modul de organizare şi diferitele căi de desfăşurare au fost îndelung discutate. Deşi exista şi alternativa organizării unei acţiuni cu sprijinul unor cadre din armată şi a unor grupe de muncitori sub forma unei intervenţii armate, s-a renunţat pentru început la această variantă. S-a căzut de comun acord asupra organizării unei adunări în vederea formulării unor revendicări politice, economice, sociale şi studenţeşti, concretizate în parte într-un memoriu redactat anticipat, precum şi asupra organizării unor manifestaţii de stradă şi a unor greve studenţeşti. Această formă de organizare permitea ca în zilele următoare manifestaţiile să fie extinse şi la alte categorii sociale (muncitori, ţărani, intelectuali, militari), precum şi în alte centre universitare, putând astfel grupa toate forţele de opoziţie existente la acea dată.
Pentru a nu permite organelor de securitate să intervină prin arestarea organizatorilor înainte de declanşarea acţiunii, s-a decis convocarea generală a studenţilor pentru data de 30 octombrie orele 14 doar cu câteva ore înainte, şi anume începând cu ora 9 a aceleiaşi zile. Până la această dată numai un număr restrâns de studenţi au avut cunoştinţă de cele planificate, organizarea şi repartizarea sarcinilor a trebuit să fie foarte strictă, prin studenţi de maximă încredere şi prin oameni de legătură în toate facultăţile din localitate. S-au stabilit şi persoane ce urmau să ia legătura cu celelalte centre universitare pentru extinderea manifestaţiilor. Astfel, asistent univ. Gheorghe Pop urma să facă legătura cu studenţii clujeni, el fiind de altfel arestat în trenul ce-l ducea spre Cluj. Faptul că securitatea nu a aflat de cele întreprinse de noi decât o dată cu celelalte autorităţi demonstrează justeţea modului de organizare.
Prevăzând arestarea unor dintre organizatori, s-a hotărât pentru zilele următoare organizarea unor manifestaţii şi greve în sprijinul eliberării celor reţinuţi, precum şi pentru solidarizarea cu ei.

(…)

Analele Sighet 8: Anii 1954 – 1960: Fluxurile şi refluxurile stalinismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 2000), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2000