Aurel Baghiu (Cluj)
PROCESUL LOTULUI 1 AL STUDENŢILOR DE LA TIMIŞOARA – NOIEMBRIE 1956
După o perioadă de înfometare şi anchetă non-stop, într-o zi am fost dus către caraliu într-un birou mare cu covor pe jos, la colonelul Negrea, şeful securităţii regiunii Timişoara – care ne arestase. Pe perete trona un tablou mare al lui I.V.Stalin. Încăperea nu era luminată decât de un snop de lumină care lumina pe colonel şi o altă lumină difuză care lumina o măsuţă de lângă uşă, care era încărcată cu tăvi cu mâncare.
m-am aşezat pe colţul canapelei. Mi-a spus să mă aşez la mijloc. Am privit cu coada ochiului la cele de pe masă. Erau felii de salam de Sibiu, unt, brânză şi toate emanau un miros apetisant. Mi-era o foame cruntă, dar m-am gândit repede că tot ce era pe masă era otrăvit sau mânjit cu căcat şi am încetat să mai salivez. Colonelul m-a întrebat: “Cum e mâncarea aici?” Am răspuns în răspăr: “Aproape tot la fel ca la noi, la cantina studenţească.” Apoi mi-a spus: “Ai acolo mâncare, poţi să mănânci.” Am răspuns: “Nu, mulţumesc, nu mi-e foame”. Apoi: “Eşti fumător? Ai acolo ţigări şi chibrit, poţi să fumezi.” Am răspuns: “M-am lăsat de fumat.”
Nu era adevărat, dar în afară de primele două zile în care mi-au dat câte zece ţigări pe zi, au refuzat să-mi mai de ape motiv că sunt un bandit ordinar şi un duşman înrăit al regimului. Acum nu ştiam cu ce vor să mă mai ademenească şi procedeul lor mi se părea ieftin şi josnic, de a recurge la reflexele lui Pavlov, cu înfometarea şi ţigările.
Colonelul Negrea a început să-mi spună că a fost peste tot pe urmele mele, în Gheja, satul meu natal, la Turda, la Mediaş, pe unde mi-am făcut şcoala şi bineînţeles aici la Timişoara; peste tot a aflat numai lucruri bune despre mine: “Toată lumea te laudă, profesorii, colegii, prietenii. Ne-a fost foarte greu să obţinem referinţele de care avem nevoie, dar până la urmă le-am obţinut. Toţi pe care i-am contactat ne-au declarat că eşti băiat inteligent şi ai şi origine socială sănătoasă. Nouă ne pare rău de ce s-a întâmplat, nu vrem să te nenorocim. Ne-am gândit să-ţi dăm drumul. De dumneata depinde: vei fi reînmatriculat, îţi primeşti bursa înapoi, iar după examenul de stat noi te repartizăm în producţie sau unde vrei dumneata”.
L-am întrerupt: “De când Securitatea repartizează absolvenţii politehnicii în producţie?” El: “Lasă ironiile!” Eu: “Oricum vă mulţumesc că v-aţi gândit să ne eliberaţi. De altfel noi nu am încălcat nicio lege constituţia ne asigură dreptul la întrunire, cuvânt, scris, vorbit.” El: “Lasă comentariile! Nouă trebuie să ne dovedeşti că eşti cinstit.” Eu: “Sunt cinstit, d-le colonel. Dar ce înseamnă cinstit la noi e una, iar ce înseamnă cinstit la d-voastră e alta.” El: “Ascultă, Baghiule, noi recunoaştem că eşti băiat inteligent, şi tocmai de aceea îţi dai seama că mai sunt şi alţii cel puţin la fel de inteligenţi ca voi, nu? Ce aţi făcut voi nu putea ieşi din capul vostru, alţii v-au împins la astfel de acţiuni, ei sunt liberi iar voi plătiţi, căci aveţi dosarul pregătit şi veţi intra la puşcărie. Nouă să ne spui cinstit care sunt profesorii care v-au îndemnat. Eraţi în ultimul an. Degeaba voi îi ascundeţi şi apăraţi, noi ştim tot.” Eu: “D-le colonel, noi nu am vorbit cu niciun cadru didactic despre acţiunea noastră.” El: “Nu eşti sincer, noi ştim tot, nu vrei să recunoşti şi o să regreţi.” Eu: “D-le colonel, eu nu am nimic a recunoaşte sau de adăugat la cele declarate până în prezent.” El: “Nu te grăbi cu răspunsul. Noi îţi dăm o declaraţie pe care dumneata nu trebuie decât să o semnezi. Ai timp să te gândeşti la propunerea noastră până mâine.” Eu: “N-am la ce să mă gândesc. Oricum, vă mulţumesc că v-aţi gândit să ne eliberaţi, dar vreau acum să precizez două lucruri: 1. Nu semnez nicio declaraţie. 2. Nu accept să ies de aici înainte ca ultimul meu coleg arestat să fie eliberat.” El: “Ai să regreţi.” Eu: “Nu am ce regreta.” El: “Eşti un bandit ordinar. Aici o săţi puterezască oasele. Am crezut că o să putem face ceva din d-ta, să te salvăm…”
Ciudat mod de a salva un om, în concepţia lor securisto-comunistă. Să te transformi într-o unealtă oarbă în mâinile lor murdare, pentru a nimici oameni, destine. M-am cutremurat.
Colonelul a apăsat pe un buton. A apărut caraliul cu ochelarii orbi şi m-a dus în celulă.
A doua zi am fost luat la anchetă. Anchetatorul, căpitan Constantinescu, m-a întrebat dacă nu am să-I transmit ceva colonelului Negrea. Am răspuns: “Nu, nimic”. Atunci mi-a dat un formular să-l semnez de “Luat la cunoştinţă”, în care scria că sunt trimis în judecata Tribunalului Militar Timişoara, conform legii 199/1952 art. 1 lit. b. Am semnat. Am întrebat ce pedeapsă prevede această lege. Mi-a răspuns că o să aflu la tribunal. Am spus că asta ştiu, dar îl rog să-mi zică limitele între care este prevăzut în acele articole de lege. Mi-a răspuns că nu e mult, să nu mă sperii (dar el părea speriat). Tot atunci m-a anunţat că am dreptul la un avocet. Am răspuns că nu am nevoie de avocet, căci mă apăr singur. Codul de procedură penală oblige părţile la avocat. În acest caz, îmi vor pune un avocat din oficiu, la care am răspuns că nu mă interesează cum se joacă piesa.
În ziua următoare am fost dus cu ochelarii negri pe nişte coridoare cu covor pe jos şi un aer proaspăt. Caraliul m-a oprit pe coridor şi mi-a spus să-mi scot ochelarii, să bat la o uşă şi să intru. Când am intrat, acolo era un domn necunoscut, mai în vârstă. Am spus :”Bună ziua”. Mi-a răspuns la salut, şi adresându-mi-se pe nume, s-a repezit să se prezinte, având loc următorul dialog scurt şi stupid. Avocatul: “Domnule Baghiu, mă numesc Tol Gheorghe şi sunt avocatul apărării, din oficiu, în procesul dumneavoastră.” Eu: “De unde ştiţi că mă cheamă Baghiu, scrie pe fruntea mea?” El: “Lăsaţi asta … nu avem decât cinci minute. Am studiat dosarul dvs., sunteţi vinovat…” Eu: “Şi dumneata mă aperi pe mine? Fără să mă cunoşti şi fără să mă întrebi nimic? Fără să ştii ce mi-au făcut? …” El: “Lăsaţi, lăsaţi, pentru mine e foarte clar, sunteţi foarte vinovat!…” Eu: “Termină, d-le, mai bine spune-mi ce pedeapsă prevede legea 199/1952”. El: “D-le Baghiu, aveţi mare noroc, ieri Procuratura Generală v-a schimbat încadrarea de la legea 199 la art. 327 alin. 3 Cod Penal, pentru delictul de agitaţie publică care e foarte uşor.” Eu: “Ce pedeapsă prevede acest articol?” El: “Nu pot să vă spun.” Eu: “Cum nu poţi, domnule? Spune-mi atunci cât prevedea legea 199 la care nu mai sunt încadrat.” El: “Acela era grav. În text legea 199 art. 1 lit. b, pentru tentativă de crimă cu teroare contra orânduirii de stat, pedeapsa prevăzută era moartea: muncă silnică pe viaţă, 25 ani muncă silnică, etc.”
Am rămas fără grai. Mi s-au înmuiat picioarele şi am simţit că put a mort.
Avocatul a continuat: “D-le Baghiu, aveţi o singură şansă. La proces să fiţi sincer, căci instanţa ţine cont de…” L-am înterupt brusc: “Lasă-mă, d-le, în pace şi ţineţi sfaturile pentru d-ta. Şi… dumneata zici că mă aperi pe mine? N-am nevoie de sfaturile d-tale!” I-am întors spatele şi am ieşit afară din birou, unde mă aştepta caraliul cu ochelarii negri.
După câteva zile a urmat procesul care s-a desfăşurat în zilele de 15-16 nov. 1956 cu uşile închise. Pe noi ne-a îmbarcat într-o dubă auto şi ne-a aşezat pe două rânduri de bănci intercalaţi un arestat şi un plutonier. Fiecare plutonier era cu un pistol în mână. În curtea securităţii erau mai multe maşini militare cu soldaţi din trupele de securitate, înarmaţi, care constituiau convoiul cu care ne-am deplasat de la securitate, str. N. Beloianis, la Tribunalul Militar din str. Popa Şapcă (mai târziu, în închisoarea din Gherla, am cunoscut un plutonier din securitatea din Timişoara, al cărui nume nu-l mai reţin, care fusese condamnat pentru “favorizare”. Acest plutonier era în funcţiune când noi am fost duşi la proces şi ne-a povestit că au primit ordin că dacă cineva, cumva, va ataca maşina şi va încerca să ne elibereze, noi nu trebuie să scăpăm. Trebuia să fim împuşcaţi cu un glonţ în cap. Aşa că fiecare dintre noi, în dubă, avea călăul lui cu pistolul în mână. Pe tot parcursul străzilor circulaţia auto a fost oprită, iar străzile au fost împânzite de securişti înarmaţi.
Din dubă am fost conduşi, printre două rânduri de miliţieni înarmaţi, până în sala în care se ţinea procesul şi am fost introduşi în “loja” acuzaţiilor. Tot procesul a fost o mascaradă. Un procuror militar, colonelul Pohontiu Ioan, a citit aşa-zisul rechizitoriul. Termenii folosiţi erau jignitori, ca de ex.: “aceste elemente declasate…duşmani ai poporului…huligani…duşmani ai regimului…în ura lor împotriva armatei sovietice, eliberatoare”… folosind lozinci demagogice, culese de la posturile străine imperialiste… “sub influenţa bandelor contrarevoluţionare din Ungaria… au scris un aşa-zis memoriu cu revendicări, de fapt cuvinte demagogice, în care şi-au scris pretenţiile…în ura lor împotriva poporului…etc…etc” Atât au spus despre memorial studenţilor timişoreni. Nici măcar nu l-au citit.
Culmea mascaradei a fost atunci când au luat cuvântul avocaţii apărării. Toţi, fără excepţie, ne-au acuzat şi calomniat mai rău decât procurorul. Avocatul Ghimincescu Constantin, care-l “apăra” pe Muţiu Caius, a spus la un moment dat: “D-le preşedinte, onorată instanţă, în fond aceste elemente inconştiente, în acel aşa-zis memoriu, ce au cerut? Scoaterea limbii ruse din învăţământul superior, limba în care a vorbit şi a scris Puşkin şi marele Lenin, limba în care s-a răspândit ştiinţa şi cultura cea mai înaintată din lume! Ce au mai cerut aceste elemente declasate? Reducerea orelor de Marxism! Nu reducerea marxismului, ci mai mult Marxism trebuia! Dovada cea mai bună că nu au făcut destul Marxism este faptul că acum se află în boxe! Sunt bine încadraţi şi îşi merită pedeapsa. Dar, d-le preşedinte, ţinând seama că sunt tineri, să fiţi clemenţi în acordarea pedepsei, căci poate vor mai putea fi redaţi societăţii!”
Avocatul Tol Gheorghe a spus: ”Clientul, inculpatul Baghiu Aurel, aşa cum reiese din rechizitoriu şi din faptele petrecute şi parţial recunoscute, este vinovat şi merită pedeapsa (care nu se pronunţase).
La sfârşit, primul căruia I s-a dat cuvântul a fost Muţiu Caius, care după câteva cuvinte a fost interrupt de preşedinte, spunând: “Altceva?” Încercând să continue, l-a întrerupt în mod brutal, spunând: “Stai jos!”
Al doilea, Stancu Teodor, a încercat la fel, dar a fost întrerupt brutal cu “Stai jos!”
Al treilea am fost eu. La întrebarea preşedintelui: “Ce mai am de adăugat în apărare? am răspuns: “De fapt nu m-a apărat nimeni şi mă aflu pentru prima dată în această “lojă” a acuzării şi sunt uimit că “domnii” din boxa apărării (arătând cu mâna spre avocat) de fapt ne-au acuzat mai rău decât…” În acel moment preşedintele a strigat la mine: “Inculpat, dacă mai ai ceva de adăugat în apărare?” Am strigat şi eu: “Da, am să mă apăr… de fapt Constituţia prevede.” Preşedintele a strigat brutal: “Stai jos!”
A urmat Barth Fritz, care printre dinţi a spus: “În aceste condiţii nu am nimic de spus!” şi s-a aşezat.
La rand, Pop Gheorghe, Nagy Ladislau, Păuna Aurelian, Balaci Alexandru şi Daraban Alexandru au răspuns: “Nu am nimic de adăugat!”
Aşa s-a încheiat mascarada procesului nostru. După câteva zile, la securitate, în prezenţa medicului securist şi a lui Schnellbach, şeful anchetator, la fiecare celulă ne-a comunicat sentinţa şi am fost puşi să semnăm de luare la cunoştinţă. Total: 44 ani de închisoare.
Analele Sighet 8: Anii 1954 – 1960: Fluxurile şi refluxurile stalinismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 2000), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2000
