Constantin Ticu Dumitrescu (Bucureşti)
DUPĂ DOMICILIU OBLIGATORIU, DIN NOU ÎN ÎNCHISOARE (1954-1962)
Generaţia noastră, a celor care am supravieţuit anilor de anchete, închisorilor şi lagărelor de exterminare, se împuţinează dramatic cu fiecare zi care trece.
Împotriva noastră şi îndeosebi a celor care, după Decembrie 1989, ne-am implicat total în lupta anticomunistă, se duce prin minciună şi falsificare grosolană o campanie de insulte şi calomnii aberante.
Pe de altă parte, profitând de această atmosferă, unii îşi pot măslui autobiografii eroice, prezentându-se până şi foşti luptători cu arma în mână în munţi.
De aceea cred că, de-acum înainte, mărturiile noastre trebuie să aibă la bază date şi documente.
Este ceea ce voi încerca şi eu, depunând mărturie despre partea mea de luptă şi suferinţă din perioada 1954-1962.
Trec peste anii mei de adolescenţă şi tinereţe, profund marcaţi de cele patru arestări şi reţineri de scurtă durată, la Siguranţă, Legiunea de jandarmi ori M.I. (1945-1948), şi încheiaţi cu arestarea de către Securitate, condamnarea şi reţinerea mea timp de 4 ani (1949-1953).
Aşadar, anul 1954 m-a găsit în D.O., unde voi rămâne timp de 2 ani, hărţuit şi chiar reţinut în arestul postului de miliţie, cu vizele săptămânale etc.
Trebuie să mărturisesc că nu reuşeam să mă obişnuiesc cu acest nou statut, care semăna cu un fel de arest la domiciliu, mai ales că pe cei mai buni prieteni ai mei – Remus Radina, Iuliu Caravan, Grigore Ludu şi alţii – îi ştiam tot în închisoare.
Drept pentru care, într-o noapte, am plecat pe jos la Urziceni şi de acolo, cu un mărfar, la Constanţa, unde m-am dus direct la stadionul pe care-l construiau deţinuţii politici, între care o parte din prietenii mei – Caravan, Ludu, Opriş şi alţii. Am repetat de două ori acest act de sfidare a statutului meu de D.O.-ist.
În rest, am continuat, ajutat de fratele meu Mihai Dumitrescu, să reiau legăturile cu amicii din PNŢ sau din închisoare.
Odată cu eliberarea lui Remus Radina orizontul meu s-a lărgit. Acest bun prieten, un împătimit al drepturilor omului şi al ONU, mi-a propus ca pe 10 decembrie 1956 să ne legăm cu lanţuri şi să manifestăm în Bucureşti, cerând alegeri libere şi eliberarea deţinuţilor politici. Am acceptat, dar am cerut să fim cel puţin 3-4 oameni. Remus s-a ocupat cu organizarea şi a bântuit ţara, căutând oameni. În fine, în dimineaţa de 10 decembrie eram la locul de întâlnire din Cişmigiu, având cu noi şi cele necesare pentru închisoare. N-a venit nimeni în afară de noi doi, oamenilor le era frică, ceea ce ne-a determinat să renunţăm la acest act, urmând ca Remus să depună un memoriu la ambasada SUA. Rolul meu era să-l urmăresc să văd cum se vor derula lucrurile.
N-am să uit niciodată emoţia şi admiraţia cu care l-am privit intrând la ambasadă.
Ne-am întâlnit după o oră la „Sf. Gheorghe”. Simţeam că suntem urmăriţi. Cercetând după 1989 unele xerocopii ce mi-au fost aduse, am văzut că nu mă înşelasem. Începând din ianuarie 1957, securitatea a avut pe urmele mele – şi în mod sigur şi pe ale lui R. Radina – oameni specializaţi în filaj.
Edificatoare este adresa Direcţiei regionale de Securitate Ploieşti nr. 321/E/301152/4.III.1958, în care, printre alte referiri la adresa mea, se menţionează că: „cel de mai sus, în cadrul acţiunii informative, are un rol important de conducere, iar acum în stadiul de analizarea unor acţiuni operative”. În altă parte se spune că: „în cadrul măsurilor de supraveghere trebuie avut în vedere că este un element foarte abil şi precaut, sesizând uşor faptul că organele noastre se interesează de el”. Deci iată de ce caracterizare mă bucuram, şi asta pentru că scăpasem de multe ori din supravegherea securiştilor de la filaj.
Ceea ce este foarte important este faptul că în 1958 am fost rearestat, fiind trecut în capul unei liste de 6 prieteni foşti naţional-ţărănişti.
Această ultimă arestare m-a găsit tot atât de pregătit sufleteşte, fiind foarte dur în anchete, refuzând să semnez declaraţii etc. Mândria mea rămâne însă faptul că am rezistat torturii şi n-am adus pe nimeni după mine, din sutele de prieteni şi cunoştinţe.
Una din satisfacţiile mele a fost că am reuşit, după luni de anchete, să întoarcem în instanţă procesul ce ni se intentase, obligându-l pe procuror să declare că nu poate formula capetele de acuzare. Asemenea situaţii nu se prea întâlneau. N-am să uit niciodată furia col. Ştrul Mauriciu, când ne-am întors pe 18 decembrie 1958 de la procesul eşuat: „Pe tine trebuia să te trimit la glonţ, dar fără 25 de ani tot nu scapi”, mi-a strigat el.
În fine, când, după 1989, am avut posibilitatea să-mi studiez dosarul penal, am constatat că drept probatorii erau folosite şi note informative sau rapoarte de urmărire operativă.
Trebuie să mai adaug că în Ordonanţa de punere sub învinuire din 16 august 1958 se spune: „Examinând dosarul de anchetă nr. 485 privind pe Dumitrescu Constantin, rezultă suficiente probe care să susţină acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale, prin aceea că inculpatul împreună cu Ionescu Gheorghe, Ludu Grigore şi alţii se întâlneau şi s-au manifestat duşmănos la adresa regimului democrat din R.P.R. În timpul detenţiei şi după eliberare au desfăşurat activitate clandestină PNŢ”. Deci iată o noutate! Eram acuzaţi pentru infracţiuni comise în închisoare, adică atunci când eram în lanţuri şi eram închişi în celule.
De altfel şi în concluziile de învinuire întocmite la 18 noiembrie 1958 se menţionează: „Examinând actele dosarului penal 485/1958 privitor la:
1. Dumitrescu Constantin
2. Opriş Constantin
3. Andreica Mihail
4. Ludu Grigore
5. Ionescu Gheorghe
6. Antoniu Ion
se constată printre altele că „a) infracţiunea a fost comisă în perioada anilor 1951-1958” (adică şi între 1951-1954, în timpul anchetelor securităţii şi deţinerii în închisoare).
În fine, după alte 5 luni de anchete vom fi judecaţi (23 aprilie 1959) şi condamnaţi. Am primit 23 de ani Muncă Silnică şi voi fi graţiat odată cu ceilalţi deţinuţi politici în 1964.
Desigur că prin atitudinea mea intransigentă şi demnă am avut parte în această perioadă de multe încercări. Sunt martori cei care au fost cu mine la închisorile din Ploieşti, Galaţi sau Botoşani. Şi mai stau mărturie documentele din arhivele securităţii sau din dosarele penale. Astfel, dacă imediat după depunerea noastră la Penitenciarul din Ploieşti ne-au pus în lanţuri (mai 1959) pe toţi cei din lot, eu am rămas tot în lanţuri şi după ce am fost încarcerat la Galaţi, unde am fost dus de ofiţerul de securitate din Grupa K direct la izolare, pentru aproape 2 luni. Mi s-au dat jos lanţurile abia în decembrie 1959, după 8 luni.
În fine, în 1962 am fost transferaţi cca 2.000 de deţinuţi politici la închisoarea Botoşani, unde voi rămâne până în 1964.
Aici, şeful Grupei K, căpitanul de securitate V. Maruneac m-a terorizat permanent, m-a anchetat cca. 2 luni în 1963 şi m-a bătut bestial împreună cu alţi doi securişti de la Direcţia Regională Suceava.
Atât în Galaţi, cât şi la Botoşani, am declarat greva foamei în mai multe rânduri, am fost deseori dus la izolare (spre ex. în 1962 la Botoşani am efectuat peste 70 de zile izolator în condiţii inimaginabil de grele şi cu regimul de hrană intermitent). Mai mult decât atât, iată ce scria cpt. Maruneac drept concluzie pe nota informativă a „colegului” meu de celulă conspirat „Stănescu Gheorghe”: „Deţinutul Dumitrescu C. este fanatic şi foarte periculos. Să fie încadrat informativ cu doi agenţi (informatori)”. deci în celulă, în lanţuri şi supravegheat.
În încheiere vreau să arăt, acum, când am atâta experienţă, că odată luat în evidenţele securităţii deveneai „obiectivul” ei, indiferent de poziţia în care te aflai: deţinut în închisoare sau „colonie” de muncă, reţinut pentru cercetări, deportat, în D.O. sau în stare de libertate.
De asemeni, familiile noastre erau urmărite şi terorizate. Aşa cum reiese din documente, securitatea a scos din bagajul meu un portofel uzat şi, aducându-l familiei mele, a dat de înţeles că am murit.
Un alt lucru care merită ştiut este faptul că închisorile şi lagărele erau practic la dispoziţia securiştilor din Serviciul K. Astfel, mâna lungă a securităţii te urmărea peste tot.
În fişa personală după datele de stare civilă se spune: „Susnumitul a fost exclus din Facultate pentru manifestări antidemocratice. Tatăl său, Dumitrescu Stelian, a fost membru al Comitetului Judeţean Prahova, unde în 1946 a candidat pe lista parlamentară PNŢ”.
În alt material, se spune:
„Dumitrescu C. a depus activitate vie în campania electorală, prin instigare împotriva Partidului Comunist, conferinţe, afişaj etc. Este cunoscut ca un fanatic duşman al regimului”.
Aceleaşi lucruri se spun şi în adresa Direcţiei Generale de Securitate Ploieşti, nr. 8/801422 din 31 iulie 1958, către Direcţia a VIII-a M.A.I.:
„Susnumitul, în 1946 s-a înscris în PNŢ, organizaţia de tineret Ploieşti, deţinând funcţia de membru în comitetul Judeţean Prahova, unde activează cu intensitate până la dizolvare, după care nu îşi încetează activitatea, ci constituie mai multe organizaţii subversive în rândul elevilor, devenind conducătorul lor.
Fiind luat în anchetă nu declară nimic”.
Într-un plan de măsuri, care mă privea şi pe mine, întocmit la închisoarea Botoşani de şeful Grupei K, al Direcţiei Regionale de Securitate Suceava – cpt. V. Maruneac şi de cpt. de securitate Dora Alexandru şi aprobat de şeful Direcţiei col. N. Munteanu, după ce se spune că deţinuţii din celula 13 au fost semnalaţi de informatorii „Cocoşel Ifrim”, „Popa Vasile”, şi „Vasiliu Carol” (din păcate tot deţinuţi politici!), ca „fiind recalcitranţi şi desfăşoară activitate organizată de îndoctrinare şi pentru menţinerea moralului deţinuţilor”, se stabilesc următoarele:
„1. Prevenirea şi curmarea activităţii duşmănoase organizate de deţinuţii în cauză, prin descoperirea formelor şi metodelor practicate.
2. Cunoaşterea planurilor lor de viitor, a caracterului activităţii şi dacă există sau folosesc în acţiunile lor, vreun canal ilegal, format cu exteriorul penitenciarului. Canalul în acest caz va fi preluat şi folosit de noi în scop operativ.
3. Compromiterea lor faţă de ceilalţi deţinuţi din penitenciar.
Iată deci că securitatea este aceeaşi: în închisoare sau afară. Atunci sau acum, securiştii au folosit şi folosesc ca metodă principală de lucru compromiterea oamenilor care li se opun.
Analele Sighet 8: Anii 1954 – 1960: Fluxurile şi refluxurile stalinismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 2000), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2000
