Remus Radina (Paris)
10 DECEMBRIE 1956, „ZIUA DREPTURILOR OMULUI”
În luna mai 1956, m-am angajat ca zidar la şantierul de construcţii Mănăstirea Neamţ, de sub conducerea prietenului meu Jean Fântâneanu, din Homorâciu, judeţul Prahova, fost deţinut politic la canalul Dunăre-Marea Neagră. Învăţasem zidăria la Canal şi acum tencuiam nenumărate podeţe de beton, ce deserveau calea ferată forestieră din această regiune.
Cum am ajuns aici, am destăinuit lui Jean Fântâneanu, prietenului meu Ticu Dumitrescu, din Ploieşti, şi preotului Petru Pogonat, călugăr la Mănăstirea Neamţ, fost decan al baroului de Iaşi, că mă voi strădui ca pe data de 10 decembrie 1956, „Ziua drepturilor omului”, să organizez o manifestaţie studenţească în faţa Ambasadei americane din Bucureşti, cerând eliberarea deţinuţilor politici, care erau exterminaţi în închisorile din România subjugată.
În luna iunie, aflând de manifestaţiile de la Poznan, am spus prietenilor mei:
– Să vedeţi că protestele de la Poznan vor da peste cap proiectata noastră manifestaţie!
Nu bănuiam că până la 10 decembrie va izbucni o revoluţie şi în Ungaria. Fiindcă este un lucru bine cunoscut: când izbucnesc proteste într-o ţară comunistă, toate coloniile Uniunii Sovietice trec la represiuni sângeroase!
Părintele Pogonat mi-a făcut cunoştinţă cu un ofiţer superior din Bucureşti, Mihăilescu, care-şi petrecea concediul la mănăstire şi locuia la un călugăr cu gospodărie individuală. Soţia lui ne-a povestit că, pentru a se pune bine cu călugărul, după fiecare masă aduna firimiturile de pâine şi ieşea în curte, strigând cu voce ascuţită:
– Pui, pui, pui, pui, puipuuui…..!
Găinile, în goană nebună şi provocând un vacarm infernal, se năpusteau să mănânce firimiturile, care nu ar fi săturat nici măcar o găină. Dar călugărul era foarte mulţumit!
I-am spus atunci acestei doamne:
– Din povestirea Dumneavoastră, înţeleg foarte bine ce este comunismul: o ideologie mincinoasă, care promite raiul pe pământ şi care, printr-o propagandă continuă şi asurzitoare, atrage pe oamenii slabi de minte, aşa cum atrageţi Dumneavoastră găinile, dar la urmă ei se aleg cu câteva firimituri căzute de la masa nomenclaturii!
În luna octombrie 1956 a izbucnit revoluţia maghiară, urmată de intervenţia brutală sovietică, care a revoltat pe toţi românii. Am plecat imediat la Bucureşti, unde am întocmit un manifest, prin care ceream eliberarea deţinuţilor politici români şi retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Manifestul era semnat pompos „Comitetul de eliberare naţională”. L-am afişat, ziua, pe poarta de intrare a studenţilor, la Facultatea de litere. Nu mă îndepărtasem nici douăzeci de metri, că un grup de studenţi se şi adunase în jurul său. O copie am încredinţat-o lui Valeriu Basarabeanu, încercatului luptător basarabean.
Peste câteva zile, Cicerone Ioniţoiu este „invitat” la securitatea din strada Izvor, în spatele arhivelor statului, aproape de podul Mihai Vodă. Anchetatorul i-a cerut să scrie numele tuturor celor cu care a fost în contact, în închisoare, ca şi în „libertate”. Dar el nu a declarat nimic, deoarece avea o stranie amnezie. Suferea pentru mine, cum şi eu fusesem izolat la Canal pentru organizarea grevei foamei din luna martie 1954, când adevăraţii organizatori erau Cicerone Ioniţoiu, Octavian Rădulescu, Marcel Cazacu şi Lucian Dimitriu.
Pentru deţinuţii politici români, denunţul era cea mai gravă dintre crime, fiindcă putea antrena moartea unui frate de suferinţă. Cu toate că-i exasperase pe anchetatori, Ioniţoiu a fost eliberat spre seară, când noi nu mai speram aceasta.
Pe la jumătatea lunii noiembrie, am început să mă ocup de proiectata manifestaţie din 10 decembrie 1956. Dar, după revoluţia din Ungaria, un
val de teroare se abătuse şi asupra României. Arestările se ţineau lanţ, în special în rândul studenţilor. Am luat legătura cu studentul Butnariu, de la Institutul Agronomic Bucureşti, fost deţinut politic şi simpatizant legionar, care mi-a spus, jenat, că bătrânii le-au cerut să nu mai întreprindă nimic contra regimului. Prietenul Ticu Dumitrescu mi-a declarat că el va participa la manifestaţia din 10 decembrie, cu condiţia de a mai găsi cel puţin încă o persoană. Am luat legătura cu Matei Bănică, din comuna Balaciu, judeţul Ialomiţa, fost subofiţer şi deţinut politic de mare curaj, care s-a declarat de acord să participe la manifestaţie.
Alte încercări de a recruta tineri s-au soldat cu refuzuri mai mult sau mai puţin politicoase. Dar nimeni nu m-a trădat. Trebuie să precizez că nu am încercat să atrag în această acţiune pe cei căsătoriţi. Am plecat apoi la Şieu (Maramureş) pentru a lua legătura cu Nistor Man, eroul de la Canal. Fostul deţinut politic Bogdan mi-a spus că Nistor Man este la Cluj, unde l-am găsit. Dar el începuse cursurile Facultăţii de Litere şi nu mai voia să intre în închisoare. Mi-a spus apoi, emoţionat:
– V-am dezamăgit, domnule Radina!
Am plecat în tăcere, cu gândul la frumoasele zile de eroism, de la Canal.
M-am îndreptat apoi spre Iaşi, unde am luat legătura cu studentul Simion Jucan, din Mănăstirea Humorului, simpatizant legionar şi om de mare curaj în închisoare. Dar, ca şi Butnariu, mi-a comunicat că bătrânii le-au cerut să se ferească de orice acţiune ostilă regimului, o anumită perioadă.
Întors la Bucureşti, am pregătit un lung memoriu către O.N.U., în care ceream:
1. Eliberarea deţinuţilor politici din România.
2. Alegeri libere în toate ţările lumii, sub control internaţional.
3. Retragerea trupelor sovietice din Ungaria.
Am citit acest memoriu lui Cicerone Ioniţoiu, Ticu Dumitrescu şi Grigore Ludu, în casa acestuia din urmă, la Ploieşti.
În dimineaţa zilei de 10 decembrie 1956 (Ziua drepturilor omului), m-am dus la o biserică, unde m-am împărtăşit. Apoi, lângă statuia lui Eminescu, din Cişmigiu, m-am întâlnit cu Ticu Dumitrescu, care, conform înţelegerii, nu a acceptat să mai manifesteze, deoarece Bănică Matei nu a venit la întâlnire. El a pierdut trenul şi, ca să dovedească buna lui credinţă, a luat mai târziu poziţie contra regimului comunist, fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă. M-am oferit să intru eu la Ambasada americană.
Un funcţionar civil, la intrarea în clădire, mi-a notat numele. Am predat memoriul unui diplomat american, cu numele Segal. El m-a primit cu multă căldură, dar mi-a spus:
– Cred că acum va fi rău de Dumneavoastră, cel care v-a notat numele este român!
Am cerut azil politic în ambasadă, dar, politicos, mi-a spus că stau foarte prost cu spaţiul. Când am ieşit din ambasadă, eram urmărit. Am scăpat cu greu de urmăritor.
Dar aveau numele meu. Atunci am hotărât să încerc o nouă trecere de frontieră, tot prin Iugoslavia, dar fără a mă mai preda autorităţilor. M-am întâlnit cu Ticu Dumitrescu, apoi cu Cicerone Ioniţoiu, la kilometrul „0”, lângă biserica Sfântul Gheorghe. Ultimul mi-a dat un cleşte de cuie, pentru a tăia eventualele reţele de sârmă.
Am trecut frontiera singur, în noaptea de 20 decembrie 1956. (Peste reţelele de sârmă, care, după cum am aflat mai târziu de la un român din Banatul sârbesc ce locuia în acea zonă, erau minate.)
În Iugoslavia am fost obligat să iau legătura cu un român din comuna Misici, care m-a trădat. Şi astfel, în prima zi de Crăciun, un regim fără Dumnezeu mă extrăda a doua oară, de data aceasta oficial, la punctul de frontieră Stamora Moraviţa.
Dus la securitatea din Timişoara, am refuzat să semnez o declaraţie dictată.
A fost chemat procurorul, care mi-a propus să ataşez un memoriu la declaraţie, ceea ce am acceptat. Voi da un citat exact din acest memoriu:
„Guvernul actual din R.P.R. vede paiul din ochiul meu, dar nu vede bârna din ochiul său. El uită ceea ce poporul român nu a uitat: că s-a instaurat în mod fraudulos la conducere, falsificând pe faţă rezultatul alegerilor din 19 noiembrie 1946, iar de atunci răpind poporului român dreptul de a-şi alege forma de guvernământ şi sistemul economic.”
Pentru acest memoriu mi-au întocmit un nou dosar de „instigaţie publică”.
La proces, la ultimul cuvânt, am acuzat regimul că nu respectă drepturile omului. Mi s-a dat pe loc pedeapsa maximă: zece ani.
Analele Sighet 8: Anii 1954 – 1960: Fluxurile şi refluxurile stalinismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 2000), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2000
