Analele Sighet 8: Anii 1954 – 1960: Fluxurile şi refluxurile stalinismului

George Surdu (Paris)

„TOŢI CARE AM SEMĂNAT ÎN LACRIMI, VOM SECEREA ÎN BUCURIE!”

În cele ce urmează, vă voi vorbi despre rolul important pe care l-a avut credinţa creştină în închisorile comuniste de la noi din ţară.
În anul 1944, ţara noastră a fost ocupată de comuniştii sovietici. De atunci şi până astăzi, neamul românesc trăieşte o dramă, pe care n-a cunoscut-o niciodată în decursul istoriei sale. Cum să pot evoca imensele suferinţe ale poporului român din ’44 încoace? Datorită celor trăite, imaginea, memoria, cuvintele sunt prea sărace, prea neputincioase pentru a exprima chinurile îndurate la închisoare. Cum să exprim drama pe care am trăit-o cu toţii şi care chinuie şi azi inimile noastre ale tuturora. Unde şi cum să găsesc cuvinte, căci niciun dicţionar n-are expresii adecvate crimelor săvârşite. Trupuri omeneşti spânzurate sau aruncate la margine de drum, abandonate îngheţului, ca hrană câinilor şi corbilor… Unde este umanitatea? Unde este înfrăţirea între oameni?
Vă rog să credeţi că nu exagerez nimic. Cruzimea securiştilor o cunosc exact, numai aceia care au suportat-o, zi şi noapte, pe trupurile şi sufletele lor batjocorite. Salvarea nu o vedeam în oameni căci regimul aşa se consolidase încât aveai impresia că e fără de moarte. Afară, în ţară, se cânta: cei ce sunt în închisori, sunt bandiţi şi trădători. Moarte lor, moarte lor!
Iar soldaţii noştri cadenţau în marş: „O Moscova, o patrie liberatoare”. În Bucureşti şi marile oraşe s-au schimbat numele străzilor. Acum erau: Marx, Stalin, Kremlin, Miciurin, Molotov, etc. Iar Braşovul a fost botezat Oraşul Stalin. Atât oraşele cât şi străzile purtau pecetea regimului străin nouă românilor. Se povesteşte că un cetăţean dezamăgit sta pe un pod la Bucureşti şi se uita cum curge Dâmboviţa. Un miliţian s-a oprit şi l-a întrebat: „Ce faci aici?”. Respectivul a răspuns: „Privesc cum curge Volga la noi, la Bucureşti”. Vă daţi deci seama că ţara noastră era total robită, politic, de străini.
Îmi aduc aminte că atunci când ne scoteau, din când în când, la aer, la închisoare, trebuia să mergem unul după altul, cu mâinile la spate şi cu capul aplecat în jos. Gardienii ne spuneau: ţine aproape, lasă gura banditule, mişcă mai repede! Dacă ne uitam instinctiv spre cer, ne băgau ca pedeapsă în celulă. Şi ne spuneau în batjocură: „N-aţi văzut avioane americane? Ei, americanii s-au ascuns ca şobolanii”.
Cât priveşte metodele de bătaie şi terorizare la anchete, e destul să vă spun c-au folosit tot felul de bătăi pe toate părţile şi organele corpului. S-au scos dinţi cu cleştele de scos cuie numai ca anchetatul să spună ceea ce dorea securitatea. În această situaţie disperată cine să-ţi vină în ajutor decât rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu. Cei care credeau şi-au consolidat credinţa prin suferinţe. Mulţi dintre cei care erau indiferenţi şi care au uitat de botezul lor au revenit la credinţa din copilărie. Aşa a fost Petre Ţuţea, intelectual de mare valoare. Mulţi s-au convertit. De pildă, masonul Paul Brătişanu. Unii care n-au fost botezaţi, au acceptat botezul. Între aceştia amintesc pe Nicolae Steinhardt, care a publicat cartea Jurnalul fericirii. Doamna Nicole Valery, soţia domnului Sergiu Grosu şi strănepoată a lui Iuliu Maniu a fost închisă şi a scris cartea Binecuvântată fii închisoare, inspirată de credinţa creştină. Steinhardt s-a botezat la Jilava. După eliberare s-a călugărit, la mănăstirea ortodoxă Rohia, din Maramureş.
În bezna închisorilor credinţa era o lumină şi o forţă, care ne da speranţă că vom fi fericiţi, măcar în lumea cealaltă, dacă în aceasta n-am avut parte de ea. Căutam să nu fim trişti, ba chiar să fim fericiţi, cum au fost apostolii, pentru că sufeream pentru credinţa în Isus Cristos. Petre Ţuţea, care era la închisoare, a spus: singurul aliat al deţinuţilor este Dumnezeu. Tot dânsul a spus că omul fără de Dumnezeu este un animal muritor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Respect o simplă ţărancă credincioasă, care se roagă în genunchi, decât un savant ateu. A fugi de temniţă este normal şi natural, dar a o accepta este un act eroic creştin. Iar marele savant Wernher von Braun, director-adjunct la NASA, pentru energia nucleară, a spus: Avec toute la science du monde nous avons besoin de croire.
 Cât de grea era viaţa în celulă se datora nu numai mizeriei şi teroarei gardienilor, dar şi din cauza diversităţii deţinuţilor. Trăiau, claie peste grămadă, în aceeaşi promiscuitate, civili şi militari, laici şi preoţi, tineri şi bătrâni, ţărani şi oameni culţi, bolnavi şi sănătoşi. Credinciosul mânca din aceeaşi gamelă cu ateul. Atmosfera era mereu explozivă. Şi totuşi omenia şi înţegerea a învins de cele mai multe ori.
 Un alt motiv de nelinişte era că în celulă se aflau delatori sau informatori, care sperau că denunţând pe alţii ei vor fi eliberaţi. Aceştia erau stăpâniţi de un egoism sălbatec, ca să trădezi pe cei din celulă cu tine. Se spune că trădătorii dispar înainte de a muri, iar eroii trăiesc în inimile compatrioţilor după moarte. S-au găsit totuşi chiar printre gardieni, oameni înţelegători, dar nu îndrăzneau să ne spună ca să nu fie şi ei arestaţi ca trădători ai clasei muncitoare. Un exemplu frumos ne dă domnul Ion Ioanid, în cartea sa Închisoarea noastră cea de toate zilele. El aminteşte de plutonierul Ion Dobre. Acesta a fost foarte cumsecade. Ioanid îl numeşte „îngerul păzitor”, fiindcă Dobre îi făcea să înţeleagă că va fi percheziţie, iar câteodată le dădea un polonic de terci în plus. Ioanid spune că Dobre era „înger care purta uniforma securităţii”. Bietul Dobre! Merita o soartă mai bună decât să fie securist! Merita să fie deţinut politic alături de noi.
În 1964 am fost eliberaţi de la închisoare. Dobre şi-a dat demisia de la M.A.I. S-a dus la Bucureşti şi s-a întâlnit cu Ioanid, cu Titi Coşăreanu etc. Au ciocnit un pahar de şampanie, şi-au povestit amintiri de la închisoare, uitând chinurile îndurate.
Secolul al XX-lea a fost secolul de fier şi sânge, scrie Stéphane Courtois, în cartea sa Le livre noir du communisme. Nici când n-au fost asasinaţi şi martirizaţi atâţia creştini, laici, preoţi, episcopi, călugări, călugăriţe, ca în acest secol de prigoană creştină. A fost un holocaust creştin. La noi în ţară trebuia distrusă, mai întâi, Biserica Română Unită cu Roma, căci credinţa ei o leagă de Apusul creştin. În anul 1948 a sosit timpul arestării episcopilor şi a colaboratorilor lor mai apropiaţi. Aşa au fost arestaţi în octombrie toţi episcopii noştri. Ioan Suciu de la Blaj, Valeriu Traian Frenţiu de la Oradea, Alexandru Rusu de la Baia Mare, Iuliu Hossu de la Cluj, Ioan Bălan de la Lugoj şi Vasile Aftenie de la Bucureşti. După arestarea lor, în decembrie 1948, s-a dat Decretul 358/48, prin care Biserica Română Unită cu Roma este declarată în afara legii.
Toţi aceşti ierarhi-episcopi au avut o comportare ireproşabilă la închisoare. Niciunul n-a renunţat. Toţi au murit la închisoare, fără să renege credinţa lor. Ioan Andrei Ploscaru, devenit poet la închisoare, scrie: Episcopi în lanţuri, cu crucea pe umăr / Ca tine Isuse, discipolii tăi, / Apostoli de jertfă, chemare şi număr, / Dar fără să aibă vreun Iuda-ntre-ei.
Este regretabil că, alături de aceşti ierarhi români-martiri, n-a fost niciun episcop ortodox (închis pentru credinţa în Cristos). Avem însă o admiraţie aparte pentru soţiile preoţilor ortodocşi care au fost închişi.
Papa Pius al XII-lea a adus un omagiu episcopilor noştri închişi. Sfântul Părinte a spus: „De 2000 de ani, Biserica lui Cristos a fost în continuu persecutată şi întotdeauna au fost defecţiuni şi printre ierarhii ei. Excepţie face Episcopatul Bisericii Române Unite cu Roma. E un caz unic din istoria bisericii, că niciun episcop n-a abandonat. Iată de ce: „Je me penche et j’embrasse les chaînes qu’ils portent à leur pieds””. Un omagiu mai mare nu putea să ne aducă, iar noi, românii, trebuie să fim mândri de astfel de sfinţi martiri ai ţării noastre.
Cei mai buni camarazi la închisoare, cu o comportare de admnirat, scrie un deţinut ortodox, au fost preoţii greco-catolici. La Sighet au fost 28. Aminteşte pe preoţii: Alexandru Raţiu, Alexandru Todea, Riti Miluţă, Rotaru Mihai, Dumitraş etc. Aceştia, când măturau la Sighet, au intrat în celulă la Iuliu Maniu, la profesorul Gheorghe Brătianu şi la alţii cu riscul de a fi băgaţi la celula neagră. I-au încurajat şi i-au spovedit, dându-le o binecuvântare. Fratele Tarsiciu l-a îngrijit pe Iuliu Maniu până a decedat în 5 februarie 1953. Profesorul Gheorghe Brătianu a spus despre Iuliu Maniu că este: „Miracolul tenacităţii noastre în istorie”. Gheorghe Brătianu a decedat la Sighet, în 24.3.1953. Despre dânsul a scris doamna Maria Brătianu în cartea „Gh. I. Brătianu – enigma morţii sale”. Fie-le ţărâna uşoară la amândoi şi la toţi cei care au murit în închisorile regimului comunist.
Preasfinţitul Ioan Suciu, episcopul Blajului, dintre toţi episcopii noştri, a fost cel mai tânăr. Predica foarte frumos. Era iubit de tineret, care l-a supranumit Ioan-Gură-de-Aur. La închisoarea din Sighet nu i s-a dat nicio îngrijire medicală, a decedat la 27.6.1953, la vârsta de numai 44 de ani. Noaptea au venit gardienii. L-au prins de un picior şi l-au târât pe scările închisorii, auzindu-se cum cădea capul Preasfinţitului, de pe o treaptă pe alta a scărilor. Aşa dezbrăcat, a fost dus cu o căruţă şi aruncat în groapa comună, în Cimitirul Săracilor, de pe malul Izei. Groapa a fost cu timpul nivelată cu tractoarele, aşa încât nu se mai cunoaşte groapa-mormânt, unde au fost aruncaţi episcopi şi atâtea personalităţi de seamă româneşti, îngropaţi ca nişte câini.
Aceasta fiind situaţia tragică a celor din închisori, în cine să mai crezi, în cine să mai speri, căci pe oameni îi cunoşteam şi ştiam că regimul vrea moartea noastră. La închisoare ne-a rămas singura punte de scăpare, credinţa în Dumnezeu. „Cel ce strigă către mine, zice Domnul, îl voi auzi şi care speră în mine îl voi libera” (Ps. XC. 14).
Cei care nu credeau în Dumnezeu şi nici în oameni, erau ispitiţi să se sinucidă. Pentru ce să trăiesc, ca să sufăr? Invers, cei care cred, ascultau pe Sf. Pavel, care spune că: suferinţele de faţă nu se pot compara cu răsplata fericirii veşnice. (Rom., 8, 18.) Noi, preoţii, nu ne ascundeam credinţa noastră. Stam de vorbă cu unul sau cu altul. Făceam cateheză, instrucţiuni religioase. Rugăciuni, mai ales seara înainte de stingere. De multe ori am fost surprinşi şi duşi la celula neagră, pentru că făceam rugăciuni. Episcopii noştri, cât şi noi consideram închisoarea şi suferinţele îndurate ca un dar, un har, prin care puteam să arătăm lui Dumnezeu dragostea ce i-o purtăm. Dumnezeu n-are nevoie de suferinţele noastre, dar noi avem îndatorirea de a-i arăta iubirea ce i-o purtăm. Credinţa ne reconforta, ne da optimism şi speranţa că totuşi vom fi într-o zi eliberaţi.
Ea a devenit un izvor nesecat de inspiraţii poetice, literare, de meditaţii şi de proiecte de viitor.
Ca intelectuali, nu aveam absolut nimic, nici măcar o bucăţică de hârtie de scris sau de citi. Datorită acestui fapt, am devenit cu toţii inventivi. Comunicam celulă de celulă cu alfabetul Morse. Băteam în perete sau în ţevile de calorifer, foarte discret, ca să nu fim surprinşi. Aşa se afla cine este alături de noi. Pentru scris foloseam praf de DTT. Scriam cu un băţ de chibrit pe sticlă. Aşa memorizam poezii sau învăţam limbi străine. Discutam istorie, literatură, teologie şi perspective totuşi de viitor. Credinţa a fost un izvor nesecat de reflecţii şi de inspiraţii literare şi poetice. Zeci de volume au apărut până acum şi vor mai apărea încă multe altele, de aici încolo, ca rod al lacrimilor vărsate în gulagurile româneşti. Astfel, istoria şi literatura noastră vor fi îmbogăţite cu opere de conţinut necunoscut în trecutul nostru istoric.
(…) Vă amintesc, în sfârşit, ceva despre poetul devenit inspirat la închisoare, Ioan Andrei Ploscaru. Dânsul era fiu de ţăran ca şi Crainic, originar din satul Frata, judeţul Cluj. A făcut studii la Blaj, Strasbourg şi Paris. Întors în ţară, în 1940, a fost numit canonic la Lugoj. După arestarea episcopilor noştri în 1948, a fost consacrat ca episcop în clandestinitate, de Nunţiul Apostolic de la Bucureşti, Patrick O’Hara, în 30 noiembrie, sărbătoarea Sfântului Andrei. Datorită acestui eveniment, Ioan Ploscaru a scris sub pseudonimul Ioan Andrei.
Nu mult timp după consacrare a fost şi dânsul arestat. A făcut 14 ani de închisoare, la Timişoara, Ministerul de Interne, la Sighet, la Piteşti, Jilava, etc. a fost foarte cult şi cu o credinţă care egalează pe a primilor creştini şi martiri ai Bisericii. Niciodată n-a dorit să ieşim de la închisoare, numai în cazul când ni se acordă libertatea naţională şi religioasă. Mai bine murim aici, căci sângele nostru va fi sămânţa creştinilor, cum spune Tertulian: « Sanguis martyrum semen cristianorum ». Când a fost izolat într-o celulă la Sighet, a sărutat zăvorul şi gratiile şi-a spus: « de-acum înainte aici va fi Biserica Ta, Isuse ». Doi ani a stat izolat în acea celulă. Să fii singur atâta vreme este groaznic. Susţinut de credinţă, care mută munţii, nu s-a descurajat. A meditat singur şi-a compus poezii. Le repeta mereu ca să nu le uite. Când a ieşit de la închisoare ştia peste 3.000 de versuri. O parte dintre ele le-a publicat în volumul Cruci de gratii. Iată cum descrie celula în care era:
Celula mea-i toată de trei paşi în lung, /
Si fără ferestre-n afară, Cu braţele-ntinse pereţi-i-ajung. /
E camera mea mortuară, /
 Când îl ispiteşte descurajarea, când nu mai întrezăreşte nicio scăpare, se roagă Maicii Sfinte:

Te rog iar printre gratii, cu lacrimi pe geană, /
şi mâinile-ntoarse-n afară /
Că-i prea grea obada şi fierul pe rană, / şi Crucea, Preasfântă
Fecioară. /
Pentru Tine, Doamne, ţi-am cerut să mor, /
Între gratii şi zăvor, /
s-ar afla atâta loc printer zăbrele, / cât descătuşat de trup uşor,
să străbată-un suflet printer ele. /

 Dintr-o dată se aud pe coridor paşi grei de miliţieni. Se deschide o uşă, zgomot mare de lanţuri şi chei. Ne întrebam: va fi poate un transport de deţinuţi la o altă închisoare, sau a decedat cineva? Poetul inspirat spune:

Iar ne-au pus în lanţuri şi la ochi legaţi,
Prin ploi şi ninsoare şi ne duc departe,
Trist convoi tăcut de-ntemniţaţi,
Spre altă închisoare sau spre moarte ?

 În singurătatea aceea totală şi pustie, toate din natură ne erau fraţi şi surori, ca şi pentru Sfântul Francis de Assisi. O insectă, un păianjen, o vrabie, un cântec de rândunică, o rază de soare care pătrundea printre gratii în celulă. Toate erau pentru noi ceva nou, o speranţă, un surâs, un zâmbet, o bucurie. Toate acestea nu i-au scăpat din vedere poetului nostru, Ioan Andrei Ploscaru. Îşi ridică ochii spre cer şi cu durere în suflet exclamă :

Cerule înstelat de primăvară, /
Ne-au făcut duşmanii temniţă din ţară.
Deşi ţara întreagă era o închisoare, aşa cum spune poetul, când potirul a fost umplut de lacrimi şi sânge, a apărut minunea. A apărut « Digitus Dei » cum l-a numit papa Ioan Paul al II-lea şi dintr-o dată s-a prăbuşit cel mai centralizat imperiu pe care l-a cunoscut lumea: Imperiul celor fără de Dumnezeu. A căzut ca un castel de carton, fără ca să tragă din exterior, nimeni, niciun cartuş. Viermele l-a ros din interior şi s-a rostogolit cum se rostogoleşte un măr viermănos, căzut de sus de pe pom.

În 1989 am respirat cu toţii uşuraţi, când a fost răsturnat regimul comunist de la noi din ţară. Respirăm uşuraţi şi acum, căci, în sfârşit, ne-am eliberat de groaznicele închisori datorită credinţei miilor de mucenici, martirizaţi în gulagurile româneşti. Cu toate acestea, situaţia prezentă şi viitorul ţării ne nelinişteşte. Cinstea şi omenia, în lumea noastră, au devenit martiriu. S-a corupt felul de a gândi şi de a se comporta al oamenilor. Martirii şi eroii noştri din cer ne supraveghează însă şi ne îndeamnă să păşim pe urmele lor. Negăsind caractere mari, cu spirit de jertfă eroică, să-i căutăm în sanctuarele criptelor din cimitire sau în gropile comune de pe malul Izei. Ei ne vor trezi la realitate şi ne vor îndruma, pentru faptele salvatoare ale patriei noastre.

Analele Sighet 8: Anii 1954 – 1960: Fluxurile şi refluxurile stalinismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 2000), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2000