Home » Română » Centrul de Studii » O carte pe zi » Analele Sighet X Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem. Romulus Rusan, Raportul Voyame

Analele Sighet X Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem. Romulus Rusan, Raportul Voyame

posted in: O carte pe zi

Romulus Rusan (Bucureşti)

O FOTOGRAFIE NERETUŞATĂ
„Raportul Voyame“, un studiu O.N.U. despre violarea drepturilor omului în România

 

Târziu, la 30 octombrie 1989, cu câteva săptămâni înaintea revoluţiei de la Timişoara, un expert al Centrului pentru Drepturile Omului de pe lângă Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva trimitea autorităţilor de la Bucureşti un document voluminos, de câteva zeci de pagini.
Expeditorul, Joseph Voyame, un cunoscut avocat elveţian, semna, în calitatea sa de „raportor special însărcinat cu examinarea situaţiei drepturilor omului în România“, una din cele mai critice analize asupra regimului comunist de la acea oră. Oficial, destinatarul era „Excelenţa Sa, dl Ioan Totu, ministru al Afacerilor Externe, Bucureşti, România“, dar oricine îşi putea da seama că, dincolo de uzanţele diplomatice, adevăratul destinatar era Nicolae Ceauşescu. Şi în alte cazuri, protestele din străinătate, vizând diferite domenii (economie, armată, comerţ, ecologie), urcau pe scara protocolară doar până la nivelul miniştrilor sau miniştrilor adjuncţi, după cum (dar din alte motive) protestele ce priveau îngrădirea liberei exprimări erau de obicei adresate preşedintelui Uniunii Scriitorilor. Rareori se adresa cineva direct lui Ceauşescu, fie pentru că nu intra în uzanţele diplomatice, fie din motive de prudenţă. Cât priveşte partea română, reproşurile din moţiunile adresate direct României (cum au fost cele din cadrul reuniunilor C.S.C.E. şi ale altor foruri internaţionale din acel an, 1989, referitoare tot la drepturile omului sau la problema dezarmării chimice) nu se soldau, invariabil, decât cu refuzul de a lua act de ele al reprezentanţilor oficiali, care acuzau „amestecul inadmisibil în treburile interne ale unui stat suveran şi independent.“ Răspunsul acestor „Mr. Niet“ români reverbera apoi, de regulă, în proximul discurs-fluviu al lui Ceauşescu, care argumenta (după modelul chinez) că în interpretarea drepturilor omului trebuie avute în vedere tradiţia şi cultura fiecărui popor sau (când refuza să renunţe la proliferarea armei chimice) că aceasta este de fapt „arma săracului“, iar România are dreptul să o păstreze.
Însuşi Joseph Voyame se izbise de numeroase obstacole absurde în exercitarea mandatului său de raportor.
În scrisoarea introductivă adresată lui Ioan Totu, el aminteşte de o altă scrisoare, datată 15 iunie 1989, prin care îi cerea (ministrului, n.n.) să uzeze de bunele sale oficii pentru a i se permite intrarea în România. Dar, se subînţelege, această intrare i-a fost refuzată: «Am luat notă de poziţia Guvernului Excelenţei Voastre, aşa cum reieşea din scrisoarea din 30 iunie 1989 ce mi-a fost adresată, ca răspuns la scrisoarea sus-menţionată, prin Reprezentantul permanent al Republicii Socialiste România de pe lângă Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva».
Ca urmare a acestui refuz, scrie mai departe Joseph Voyame, «m-am străduit, în exerciţiul mandatului meu, ca, exploatând cât am putut mai bine sursele disponibile, să mă informez asupra situaţiei drepturilor omului în România. În acest mod, a trebuit să iau cunoştinţă de diverse documente reflectând poziţia Guvernului Excelenţei Voastre în materie de drepturi ale omului sau conţinând observaţii specifice furnizate de autorităţile române asupra legislaţiei şi practicii în materie de drepturile omului. Este vorba, mai ales, de documentul remis de autorităţile române Secretarului General (al O.N.U., n.n.) la 14 aprilie 1989, intitulat „Fapte şi date în legătură cu dezvoltarea socio-economică a României şi cu garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului“, ca şi de un document transmis la 8 septembrie 1989 Parlamentului european, intitulat „Date asupra României privind dezvoltarea socio-economică; procesul dezvoltării şi modernizării localităţilor rurale; garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru toţi cetăţenii ţării“. După ce enumeră câteva rapoarte periodice prezentate de România, în diverse comitete şi pacte europene, precum şi la Conferinţa Internaţională a Muncii, raportorul revine la concret:
«Am cules totodată de la diverse alte surse informaţii care mi-au fost comunicate personal de un număr de cetăţeni români, ca şi de alte persoane, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale. Consider că este de datoria mea să informez pe Excelenţa Voastră că printre informaţiile pe care le-am cules se numără în special alegaţii legate de violarea drepturilor omului».
Joseph Voyame îşi încheie scrisoarea pe un ton pe cât de stăpânit, pe atât de tăios, anunţând pe ministrul român că îi pune alăturat la dispoziţie un rezumat al constatărilor sale, ca şi o listă a cazurilor particulare care i-au fost supuse atenţiei. «Dată fiind gravitatea alegaţiilor, cooperarea autorităţilor române pare să capete o importanţă majoră» spune el. Deci, invită încă o dată autorităţile române competente să-i acorde cooperarea şi să-i furnizeze comentarii în legătură cu alegaţiile anexate, astfel încât să fie posibil ca el, Voyame, să prezinte Comisiei (pentru Drepturile Omului, n.n.) informaţiile cele mai complete şi exacte cu putinţă.
Partea cea mai substanţială a ceea ce vom numi de acum înainte „Raportul Voyame“ este un adevărat studiu juridic intitulat „Rezumatul alegaţiilor privind violarea drepturilor omului“, pe care mă voi strădui să-l prezint într-o formă prescurtată, traducându-l din originalul în limba franceză. Studiul, urmat de două Anexe, este segmentat în 10 secţiuni, notate cu literele alfabetului de la A la J, fiecare secţiune enumerând atingerile, încălcările sau violările flagrante de care se făceau vinovate autorităţile române faţă de „cetăţenii cu vederi critice asupra politicii guvernamentale.“ Sunt menţionate, în repetate rânduri, dispoziţii legale din practica juridică având ca scop mărturisit sau ascuns pedepsirea opozanţilor politici: art. 166 din Codul Penal, („propaganda împotriva orânduirii socialiste“) sau Decretul 153/1970 împotriva „parazitismului“, sau o serie de prevederi privind „crimele economice“ (considerate ele însele pretexte care maschează represiunea politică). După cum se vede, raportorul O.N.U. aşază toate fărădelegile regimului de la Bucureşti în ecuaţie strict juridică, punând faţă în faţă angajamentele internaţionale la care acesta s-a făcut parte cu legea internă şi cu spiritul în care este ea aplicată. În cele 10 secţiuni sunt incluse majoritatea violărilor drepturilor omului din anii ’70-’80, iar în Anexa 1 sunt enumerate 131 de cazuri particulare ale unor persoane (de fapt 135 – căci în câteva rânduri e vorba de grupuri). În Anexa 2 apar, de asemenea, câteva zeci de cazuri de familii care cereau reunificarea cu membrii lor emigraţi deja în Occident.
Iată, deci, conţinutul, strict prescurtat, al celor 10 secţiuni ale raportului.

A. Dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi morală, la respectul vieţii private: 1) Decese şi dispariţii forţate ca urmare a relelor tratamente aplicate în cursul interogatoriilor; 2) Rele tratamente aplicate de grăniceri persoanelor arestate; 3) Rele tratamente suferite de deţinuţi (şocuri electrice, lovituri cu saci de nisip, cabluri electrice şi bastoane de cauciuc); izolarea şi umilirea psihologică a deţinuţilor; lovituri şi ameninţări folosite pentru a-i incita la mărturisiri forţate; 4) Proaste condiţii de detenţie (hrană, îngrijiri medicale, igienă, reţinerea corespondenţei, interzicerea punitivă a vizitelor, coletelor. La închisoarea din Calea Rahovei deţinuţii sunt pedepsiţi cu regim celular până la 15 zile. La Poarta Albă condiţiile de detenţie au provocat greve şi tentative de sinucidere); 5) Internări arbitrare în azile psihiatrice; 6) Hărţuiri, intimidări şi presiuni psihologice exercitate asupra unor categorii de persoane (membri ai minorităţilor etnice, candidaţi la emigrare, persoane care au criticat conducătorii şi politica guvernamentală, sindicalişti, membri ai unor confesiuni religioase, foşti deţinuţi politici), prin tortură şi rele tratamente fizice, confiscare de bunuri, supraveghere poliţienească, restrângerea libertăţii de mişcare, ameninţarea rudelor, incitarea la delaţiune; 7) Imixtiuni în viaţa privată, percheziţii, puneri sub ascultare, confiscarea corespondenţei, restrângerea contactelor personale şi telefonice; 8) controlul ginecologic periodic la locul de muncă.
B. Administrarea Justiţiei. 9) Proceduri judiciare neconforme cu normele internaţionale, decrete, adrese ministeriale şi directive nepublicate (ţinute secrete); percheziţii şi arestări fără mandat. Interogatorii foarte lungi însoţite de lovituri şi ameninţări. Reţineri secrete pentru mai multe luni de zile. Arestări la domiciliu (neprevăzute de vreo lege); împiedicarea deţinutului de a cere un sfat, de a comunica cu familia, de a cere martori. Avocaţii din oficiu recunosc vina acestuia fără să ţină cont de voinţa inculpatului şi se mulţumesc să ceară clemenţă; pedepsele sunt adesea fixate dinainte; 10) „Invocarea abuzivă a art. 166 C.P. („propagandă contra orânduirii socialiste“), a decretului guvernamental 153/1970 („parazitism“ şi încălcarea datoriilor cetăţeneşti) şi a dispoziţiilor privind „crimele economice“.
C. Libertatea circulaţiei. 11) Schimbarea locuinţei în interiorul ţării (mai ales în oraşele mari) nu este permisă fără autorizaţia poliţiei (numărul aprobărilor este antestabilit). Accesul în zonele de frontieră este îngreuiat; cetăţenii trebuie să declare la poliţie motivul şi durata şederii; 12) Orice persoană „aptă de muncă“ trebuie să se prezinte la locul indicat. Pe de altă parte, în cadrul politicii de sistematizare rurală, un număr de persoane au fost constrânse să-şi părăsească locul de domiciliu, pentru a li se demola casele. Absolvenţii a 12 clase sunt obligaţi să se „prezinte la post“ pentru 3-5 ani la locul de repartiţie, uneori departe de locul de origine; 13) Procedurile de eliberare a paşapoartelor turistice sunt lungi şi anevoioase. Candidaţii la emigrare se expun la tracasări, la pierderea serviciului sau la retrogradare. Asupra rudelor se exercită represalii.
D. Libertatea de gândire, de conştiinţă a religiei şi a convingerilor. 15) Departamentul Cultelor controlează cotele impuse facultăţilor de teologie, numirea membrilor clerului, utilizarea şi circulaţia materialului religios, aprobarea construcţiilor religioase, desemnarea şefilor cultelor. 16) Reuniunile religioase ţinute în afara controlului D.C. sunt considerate ilegale, putând fi urmate de arestări, amenzi sau domicilii forţate. 17) Unii credincioşi sunt hărţuiţi, intimidaţi, concediaţi, împiedicaţi de a practica anumite profesii, opriţi de a călători în străinătate, arestaţi, condamnaţi, supuşi la rele tratamente (care unora le-au provocat moartea). 18) Restricţiile sus-menţionate privesc inclusiv cele 14 biserici şi culte cu statut legal, inclusiv pe unii membri ai bisericii ortodoxe. Biserica romano-catolică, predominant maghiară, nu are suficientă literatură religioasă, numărul de seminarişti este limitat, iar contactele cu bisericile surori din Ungaria şi alte ţări sunt limitate. Bisericilor calvină, unitariană şi luterană nu li se admite formarea de pastori şi completarea locurilor vacante; unii pastori reformaţi şi baptişti au fost hărţuiţi. Un credincios a murit în circumstanţe suspecte. Printre cultele nerecunoscute prin lege se numără Biserica greco-catolică (unită cu Roma), Oastea Domnului, Martorii lui Iehova şi Biserica Nazareană.
E. Libertatea de opinie şi de expresie. Felul cum sunt interpretate unele dispoziţiuni constituţionale şi legislative aduce grave restricţii în exercitarea acestui drept. Este vorba de art. 29 din Constituţie care interzice exercitarea acestei libertăţi „împotriva sistemului socialist şi a intereselor clasei muncitoare“, ca şi de Legea presei din 1974 (republicată în 1978), al cărei articol 69 prevede că libertatea presei nu poate fi utilizată „în scopuri ostile regimului socialist, ordinii de drept, ca şi moralei socialiste“. Sunt interzise publicarea şi difuzarea de materiale care comunică informaţii şi comentarii false şi alarmiste, care ameninţă pacea publică şi prezintă pericol pentru securitatea Statului. 20) În practică, libertatea de opinie şi de expresie este serios limitată. Posesia şi utilizarea maşinilor de scris face obiectul unor reglementări stricte şi a unui control anual. În virtutea Decretului 408/1985 (nepublicat), contactele între români şi vizitatorii străini sunt strict controlate, iar cele cu ziariştii străini sunt pasibile de sancţiuni penale. Operele sau articolele unor autori care au exprimat critici faţă de regim au fost oprite de la publicare sau retrase de pe piaţă. Repertoriul teatral este sever controlat.
21) Numeroşi scriitori, ziarişti, poeţi, critici literari sau de teatru şi, în general, persoane care au scris, exprimat sau difuzat, pe cale neviolentă, puncte de vedere critice faţă de politica guvernamentală au fost obiectul unor măsuri de represiune. Printre acestea (în afară de cele arătate la cap. A şi B) figurează supravegherea şi convocarea poliţienească, descinderile şi percheziţiile la domiciliu, arestul la domiciliu, excluderea din partid, izolarea prin tăierea liniilor telefonice şi supravegherea corespondenţei, interzicerea de a publica şi alte limitări profesionale, expulzarea sau incitarea la emigrare, relele tratamente fizice, arestarea şi inculparea (adesea, ca urmare a dispoziţiilor sancţionând „propaganda contra orânduirii socialiste“, „parazitismul“, „crimele economice“ sau contactele cu străinii).
F. Dreptul la reuniune şi asociere; participarea la conducerea treburilor publice. 22) Aceste libertăţi, deşi garantate de art. 28 al Constituţiei, sunt considerabil restrânse prin interpretarea arbitrară a art. 129/al. 1, după care ele nu pot fi utilizate în scopuri ostile regimului socialist şi intereselor clasei muncitoare. De asemenea, art. 27 al Constituţiei interzice orice asociere în vederea desfăşurării unei „activităţi cu caracter fascist sau antidemocratic.“ Caracterul vag al acestei formulări permite încadrarea oricărei activităţi care nu convine regimului în prevederile legilor deja pomenite: art. 167/3 C.P., art. 166/2 C.P., Decretul 153/1970 etc.; 23) Printre persoanele care fac obiectul acestor restricţii figurează responsabili ai unor partide desfiinţate; persoane care au încercat să înfiinţeze un nou partid, să organizeze grupe de studenţi sau tineri muncitori cu vederi critice sau să incite cetăţenii să adere la organizaţii de opoziţie; autori sau propagatori de scrisori deschise, pamflete, manifeste şi alte scrieri sau interviuri criticând regimul, pe Preşedinte sau politica guvernamentală, sau propunând alte orientări politice; militanţi pentru drepturile omului, mai ales cei ce au cerut respectarea mai strictă a obligaţiilor juridice decurgând din ratificarea Actului Final al Conferinţei de la Helsinki asupra Securităţii şi Cooperării în Europa. Represiunea asupra acestor persoane se exercită în felurite feluri, mai ales prin hărţuire, supraveghere poliţienească, intimidare, rele tratamente, arestare la domiciliu, deţinere şi condamnare la închisoare.
G. Dreptul la muncă; drepturi sindicale. 24) Legea 1/1986, privind salarizarea prin acord global, a eliminat sistemul de remunerare fixă garantată; venitul minim garantat pentru ansamblul salariaţilor a fost suprimat şi înlocuit printr-o remunerare stabilită după randamentul global al întreprinderii. Au devenit uzuale reţinerile din salarii, ajungând până la 40%, pentru neîndeplinirea normelor planificate, acestea putând fi foarte rar atinse datorită numeroaselor tăieri de curent, penuriei de materii prime sau de unelte adecvate. Deşi Constituţia prevede ziua de muncă de 8 ore (şi de 6 pentru munci deosebit de grele), zilele de lucru sunt mult mai lungi, depăşind adesea 12 ore. Repaosul săptămânal nu e garantat, fie pentru că salariaţii sunt constrânşi să lucreze duminica, fie datorită participării obligatorii (mai ales a tinerilor) la munci publice ca: strângerea recoltei, întreţinerea drumurilor, demolarea sau construirea de imobile. Iarna, condiţiile de muncă sunt deosebit de grele datorită încălzirii insuficiente a atelierelor; 25) Muncitorii fără serviciu care încearcă să părăsească ţara fără autorizaţie sunt acuzaţi de „parazitism“ sau de „propagandă ostilă“. Programul de sistematizare are drept consecinţă transferul forţat în anumite regiuni determinate pentru mai mulţi ani. De asemenea, militarii în termen au fost supuşi la munci forţate în condiţiuni foarte dificile; 26) Anumite categorii de persoane, aparţinând minorităţilor sau critice faţă de regim, au suferit restricţii la angajare şi la promovarea în funcţie. 27) În materie de libertate sindicală şi de protecţie a dreptului sindical, o serie de dispoziţii legislative sunt în contradicţie cu normele internaţionale la care România a aderat (art. 26 din Constituţie precum şi 7 articole din Codul Muncii), ducând pe cale legislativă la principiul unicităţii sindicale şi împiedicând muncitorii (care doresc) să-şi constituie structuri sindicale în afara celei controlate de stat şi de partid. Astfel, tentativele de formare de sindicate independente au fost reprimate, respectiv în 1979, 1983, în lunile mai şi iunie 1988. Membrii acestor sindicate au fost licenţiaţi, retrogradaţi, interogaţi, maltrataţi, arestaţi. Au avut loc greve şi conflicte de muncă în Valea Jiului (1977), în 7 mine metalifere din nordul Transilvaniei (septembrie 1983), în uzine din Cluj şi Turda (noiembrie 1986), la atelierele „Nicolina“ din Iaşi (februarie 1987), la uzinele „Steagul Roşu“ şi „Tractorul“ din Braşov (noiembrie 1987). Au fost operate arestări, licenţieri, transferuri, condamnări de muncă corecţională, dispariţii.
H. Dreptul la un nivel satisfăcător de viaţă. 28) Un număr de mărfuri alimentare sunt raţionalizate în mod diferenţiat, în funcţie de regiune. Este vorba în special de carne, unt, făină, brânză, zahăr, ouă, cereale. Astfel, în 1988, la Braşov, raţiile lunare pentru o persoană erau de 500 g zahăr, 0,5 l ulei, 1 kg făină, 1 kg mălai, 300 g carne, 120 g unt şi 3 ouă. Alte mărfuri, deşi se vând liber, sunt greu de găsit, în special laptele şi alimentele pentru sugari. 29) Electricitatea este ea însăşi raţionalizată, iar consumul în locuinţe limitat la 35 kWh într-o lună. Încălzirea este redusă la minimum făcând condiţiile de locuit şi de muncă extrem de grele, ţinând cont de asprimea iernilor; 30) În cadrul planului de sistematizare rurală, un număr de locuinţe au fost demolate iar altora le-au fost suprimate serviciile esenţiale (drumuri, şcoli, transport în comun). Imobilele construite după 1986 pentru persoanele strămutate nu sunt echipate de manieră adecvată (apă curentă, vidanj). 31) Spitalele şi dispensarele sunt prost echipate şi le lipsesc medicamentele, seringile, produsele de sterilizare elementară. Mortalitatea peri- şi postnatală este extrem de ridicată; declaraţii de naştere se efectuează doar după trecerea unei luni de la naşterea reală, pentru a se evita ca o rată prea mare de mortalitate infantilă să apară în statistici. Avortul legal fiind inexistent, avorturile clandestine se soldează cu numeroase decese. Medicii de întreprinderi nu pot depăşi un număr global de zile-concediu stabilit pentru întreg personalul. Cea mai mare parte a persoanelor de peste 60 de ani nu primesc decât tratament ambulatoriu. Ambulanţele care răspund apelurilor telefonice verifică vârsta bolnavului înainte de a interveni.
I. Dreptul la educaţie. Drepturile culturale. 32) Deşi Constituţia garantează naţionalităţilor conlocuitoare educaţia în propria limbă la toate nivelurile, învăţământul în limba maghiară a diminuat în ultimele decenii. Învăţământul superior a fost redus la Universitatea din Cluj (unde studenţii maghiari sunt restrânşi prin numerus clausus), la Şcoala de Artă Dramatică şi Institutul de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş, prin Hotărârea din 1985 a C.C. al partidului. În regiunile cu majoritate etnică maghiară, numărul claselor secundare în limba română este de 3-4 ori mai mare. Programele şcolare şi mai ales programele de istorie sunt de natură a culpabiliza copiii de origine maghiară şi ar putea fi o sursă de conflicte viitoare*. 33) În domeniul cultural, patrimoniul naţional este primejduit de o serie de măsuri. Astfel, comisia pentru protejarea monumentelor istorice a fost desfiinţată în 1977. După aplicarea planului de sistematizare, un număr de construcţii de interes istoric au fost distruse, mai ales la Bucureşti, unde după 1984, când începea construcţia Bulevardului Victoria Socialismului, peste 30 de biserici şi mănăstiri ortodoxe istorice au fost distruse (sunt enumerate 13 astfel de biserici, precum şi câteva palate şi clădiri civile demolate); 34) Libertatea artistică şi culturală suferă numeroase restricţii. Autorii care critică în operele lor politica oficială sunt interzişi. Importul de cărţi, reviste, filme, ca şi producţia teatrală se află sub un control drastic, la fel ca şi creaţia culturală a naţionalităţilor conlocuitoare (mai ales maghiară şi germană).
J. Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor. 35) În ciuda garanţiilor constituţionale, se practică politica asimilării forţate a maghiarilor, germanilor, ţiganilor, sârbilor, ucrainenilor. Statutul acestora s-a deteriorat în ultimele decenii, care au fost marcate de o campanie masivă de românizare. 36) Folosirea oficială a limbilor maghiară şi germană a fost progresiv suprimată din administraţie, tribunale, întreprinderi, spitale. Cea mai mare parte a semnelor rutiere bilingve au dispărut, chiar în zonele cu 85% persoane aparţinând etniei maghiare; după aprilie 1988, numele tuturor localităţilor trebuie scrise sau citate în limba română, chiar şi în publicaţiile maghiare sau germane; din ianuarie 1988, părinţii nu pot alege pentru copiii lor nou-născuţi decât prenume care au echivalent în limba română; 37) Unii directori de şcoli maghiare au fost schimbaţi cu directori de origine română, iar materii ca istoria, geografia, educaţia civică sunt predate exlusiv în română. Examenele de admitere se dau tot în limba română. Absolvenţii de limbă şi literatură maghiară sunt repartizaţi în regiuni cu populaţie majoritar românească; 38) La diminuarea creaţiei culturale şi artistice a minorităţii maghiare contribuie şi hărţuirea, persecuţia şi constrângerea la exil a elitelor, suprimarea importului de publicaţii maghiare, reducerea emisiunii în limba maghiară a televiziunii din Bucureşti la 15 minute pe săptămână, ca şi a emisiunilor radio locale. Tirajele scăzute ale publicaţiilor, fuzionarea teatrelor maghiare cu teatre româneşti, confiscarea unor arhive, biblioteci, manuscrise, registre de stare civilă conduc la ideea asimilării forţate; 39) Bisericile protestantă şi romano-catolică sunt şi ele supuse restricţiilor; 40) Se încurajează, oficial, mai ales prin media şi cărţile şcolare, sentimentele anti-maghiare. Politica de dispersare, de discriminare în formarea şi promovarea profesională este tot o formă de discriminare; însă în acelaşi timp numeroşii candidaţi la emigrare sunt supuşi la presiuni şi represalii; 41) Membrii minorităţii germane candidaţi la emigrare sunt obiectul unor măsuri de represalii. Cei care sunt autorizaţi să emigreze sunt constrânşi să plătească autorităţilor sume importante, care ajung la 10.000 mărci germane, în pofida abolirii Decretului din 1982 care constrângea rambursarea costului educaţiei înainte de a pleca. Emigrarea masivă a produs un declin al culturii de limbă germană în domeniul educaţiei, manifestărilor culturale şi al publicaţiilor;
42) Comunitatea ţiganilor, care numără câteva sute de mii de membri, a făcut şi ea obiectul unor măsuri de hărţuire, percheziţii, ridicări de bunuri. Au fost semnalate cazuri de detenţie fără procese sau incriminări precise.

Cum spuneam, Raportul Voyame cuprinde de asemenea două anexe: una a Cazurilor particulare de violare a drepturilor omului în România, iar cea de a doua, a Cererilor de reunificare a familiilor ce au fost aduse în atenţia raportorului special. Mă voi limita să citez cele 135 nume din prima anexă, cea care ilustrează, cu amănunte şi argumente, conţinutul general al raportului. Trebuie să precizez că, în această anexă, fiecare nume este însoţit de o descriere a cauzelor (sau pretextelor) care au condus la reprimare. Din motive de spaţiu, şi considerând că fiecare caz particular a fost deja cuprins – o dată, de două sau de mai multe ori – în situaţiile generale pe care le-am rezumat, voi cita numai numele, în ordinea alfabetică din raport. Numele persoanelor decedate în cursul sau din cauza hărţuielilor, reprimărilor, anchetelor sau detenţiilor le-am transcris cu litere cursive.
În această listă, o bună parte din nume sunt necunoscute public, întrucât aparţin „candidaţilor la emigrare“ care au forţat frontiera, fiind prinşi şi maltrataţi de grăniceri. O altă serie de nume este a unor preoţi sau pastori, urmăriţi pentru conduita lor independentă sau pentru apartenenţa la culte persecutate. De asemenea, se poate observa că lista cuprinde doar persoane rămase sau reţinute în ţară, unii oponenţi emigraţi sau expulzaţi în acel moment în străinătate nefiind citaţi (cu excepţia notabilă a preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa).

Anexa I: CAZURI PARTICULARE (aşezate în ordine alfabetică):

1.Gabriel ANDREESCU; 2. Antal JAKAB; 3. Gheorghe APOSTOL; 4. Attila ARA-KOVACS; 5. Petre Mihai BĂCANU; 6. Daniel BAIAS; 7. Christa BALZA; 8. Alexandru BÎRLĂDEANU; 9, Katalin BIRO; 10. Ana BLANDIANA; 11. Mihai BOGONAS; 12. Ernö BORBELY; 13. Mariana CELAC-BOTEZ; 14. Horst BREIHOFER; 15. Marin BRÎNCOVEANU; 16. Silviu BRUCAN; 17. Ion BUGAN; 18. Vasilica BUTA; 19. Lászlo BUZAS; 20. Augustin BUZURA; 21. Gheorghe CALCIU-DUMITREASA; 22. Liviu CANGEOPOL; 23. Constantin CARAMAN; 24. Ioan CHELU; 25. Vasile CHINDRIŞ; 26. Marin CHIRIŢĂ; 27. Alexandru CHIVOIU; 28. Constantin CÎRDEI; 29. Doina CORNEA; 30. Ferenc CSAKY; 31. János CSILIK; 32. Dan DEŞLIU; 33. Mircea DINESCU; 34. Ion DINICĂ; 35. Lidia DISAGA; 36. Ioan DOBRE; 37. Dorel DORIAN; 38. Ion DRĂGHICI; 39. Cornel DUMA; 40. Adrian Iulian DUNĂREANU; 41. Iulius FILIP; 42. Radu FILIPESCU; 43. Ion FIŞTIOC; 44. Vasile V. FLUTAR; 45. Nicolae GHEORGHE; 46. Tania GLIGORIU; 47. Mihai CREANGĂ; 48. Eva GYIMESI; 49. Hermann HUBER; 50. Mihai HUREZEANU; 51. Nicolae IACOB; 52. Gheorghe IACOBUŢĂ; 53. Lucian IANCU; 54. Marin ISTOC; 55. Dumitru IUGA; 56. Leontin C. IUHAS; 57. Leontin-Horaţiu IUHAS; 58. JURCA; 59. Julia KERESTELY; 60. Karoly KIRALY; 61 Brigitte şi Uwe KRAUSS; 62. Attila KUN; 63. Uwe LANGSTEIN; 64. Ion Gabriel LĂZĂROIU; 65. Gheorghe LIANTE; 66. Nicolae LITOIU; 67. Livia Rodica BUD; 68. Lucreţia BALABAN; 69. Constantin LUNGOCI; 70. Marian LUPĂU; 71. Corneliu MĂNESCU; 72. Alexandru MATEESCU; 73. Franz-Eduard MAURER; 74.Dumitru MAZILU; 75. Dumitru MIRCESCU; 76. Mirela BÎRLEA; 77. Gusztáv MOLNÁR; 78. Petrică MOROŞAN; 79. Zaharia MOROŞAN; 80. Aurel Dragoş MUNTEANU; 81. Gheorghe NĂSTĂSESCU; 82. Puiu NEAMŢU; 83. Carol OLTEANU; 84. Alexander ORBAN; 85. Géza PALFI; 86. Bela PALL; 87. Vasile PARASCHIV; 88. Valentin I. PĂUNESCU; 89. Mihai PĂVĂLAŞU; 90. Gheorghe PAVEL; 91. Dan PETRESCU; 92. Constantin PÂRVULESCU; 93. Andrei PLEŞU; 94. Doru POPA; 95. Emilia POPESCU; 96. Nestor POPESCU; 97. Ion PUIU; 98. Ion RĂCEANU; 99. Mircea RĂCEANU; 100. Ionel RADU; 101. Florian RUSSU; 102. Valentin RUSU; 103. Ioan Constantin RUŢĂ; 104. Dan SÂMPĂLEAN; 105. Florentin SCALEŢCHI; 106. Bogdan ŞERBAN; 107. Pia (Tia) ŞERBĂNESCU; 108. Werner SOMMERAUER; 109. Adrian STAICU; 110. Nicolae STĂNCESCU; 111. Nicolae STOIA; 112. Ion STOICA; 113. Géza SZÖCS; 114. Ladislau şi Maria SZÖKE; 115. Lászlo TÖKES; 116. Ioan Eugen TOMTEANU; 117. Nicolae şi Petru TONITZA; 118. Mihai TORJA; 119. Károly TOTH; 120. Victor Vasile TOTU; 121. Zoltan TUDORAN; 122. Ernö UJVAROSSY; 123. Anton UNCU; 124. Gheorghe-Emil URSU; 125. George VASILESCU; 126. Viorica ŞTEFĂNESCU; 127. Arpad VISKY; 128. Ferenc VISKY; 129. Florin VLĂSCEANU; 130. Ioan VOICU; 131. Johana, Michael şi Erhard ZIKELY.

*

Având grijă să-şi păstreze alegaţiile pe teren strict juridic, Raportul Voyame nu acuză, ci constată (ceea ce, în cazul dat, este unul şi acelaşi lucru). Constată, pe de o parte, discrepanţa între legislaţia comunistă şi cea internaţională, iar, pe de alta, făţărnicia aplicării propriei Constituţii, pe care o pot anula, de la un an la altul, diferite legi şi decrete. Imaginea generală este a unei societăţi ce se sufocă într-o criză sistemică pe care guvernanţii refuză să o recunoască, respingând orice încercare de liberalizare, fie că e vorba de politică, fie de economie, administraţie, justiţie, cultură sau sindicate. Reactivul cel mai sensibil sunt drepturile omului, mereu încălcate atât la nivelul social, cât şi la cel individual. Raportul realizează aceste încălcări, fie că sunt latente, generale, fie că ele se exercită acut, prin reprimarea oricărei încercări de împotrivire. Numele celor menţionaţi în Anexa I (şi câţi, încă n-au fost probabil citaţi, din lipsă de informaţii verificabile!) vorbesc despre extraordinarul efort de schimbare existent în mentalul colectiv şi pe care îl găsim în acţiunea unor profesori, ingineri, scriitori, muncitori, preoţi, pastori, diplomaţi, arhitecţi, sindicalişti anticomunişti sau chiar a unor foşti activişti de partid, oameni de cele mai deosebite vârste, credinţe, grade de cultură, porniţi pe cont propriu să lupte, fiecare în felul său, cu anormalitatea. Erau lipsiţi de apărare, de mass media (cu excepţia posturilor de radio occidentale), de un contact direct cu opinia publică din propria ţară şi nu puteau spera mai mult decât ca opinia publică internaţională să fie alertată şi, eventual, să ia atitudine. Împotriva lor, sistemul a dezlănţuit o aparent disproporţionată forţă de represiune şi izolare, simţind probabil că orice împotrivire reuşită şi, reciproc, orice ridicare a capacului de pe acest recipient în fierbere ar fi atras după sine alte şi alte împotriviri.
Din parcurgerea Raportului Voyame se poate vedea cât de draconică era urmărirea şi cât de nuanţată şi puternică, totuşi, împotrivirea în toate păturile sociale. Evident, regimul a găsit un remediu pentru fiecare caz în parte: de la simpla intimidare prin supravegherea „la vedere“ a locuinţei, a telefonului şi a corespondenţei până la hărţuirea prin telefoane anonime, ameninţări asupra familiei, concedieri, interdicţii de publicare, interogatorii, percheziţii, anchete, arestări, deportări, procese publice, expulzări şi mai ales, în toate cazurile, prin punerea în funcţiune a formidabilei maşini de zvonuri, defăimări, denigrări, discreditări, de „destrămare a anturajului“, de dezinformare şi manipulare în masă a opiniei publice, de întărâtare împotriva elitelor (un fel de „experiment Piteşti“ la scara întregii societăţi). Securitatea a reuşit să descurajeze, să izoleze, să limiteze, să anihileze şi în unele cazuri chiar să deturneze orice încercare de rezistenţă organizată, astfel încât n-a fost greu să se instaleze ideea fatalistă că în România nu mai sunt posibile solidarizări masive, de genul celor din Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria. Este adevărat că teroarea Securităţii n-a atins brutalitatea sadică din anii ’40-’50, iar numărul arestărilor, torturilor şi crimelor este acum incomparabil mai mic, dar metodele ei s-au schimbat, presiunile difuze s-au exercitat asupra întregii societăţi, producând modificări în psihicul colectiv, împiedicând coagularea protestelor. O dictatură mai puţin contondentă, dar mai perfidă în finalităţile ei.
Prin metodologia sa amănunţită şi riguroasă, aceea de a compara totul cu standardele normalităţii, Raportul Voyame reuşeşte să demonstreze ceea ce părea atât de greu de demonstrat; ipocrizia partidului-stat, care se declara muncitoresc, dar condamna la foame, frig şi supunere sclavagistă tocmai pe cei pe care pretindea că-i reprezintă. România lui Ceauşescu era deja compromisă în exterior, după ce reuşise să seducă peste un deceniu democraţiile occidentale ca purtătoare a stindardului independenţei faţă de Moscova. Acum situaţia din România nu mai era un secret pentru nimeni. Dar nimeni nu reuşise să o descrie cu atâta precizie şi imparţialitate ca Raportul O.N.U. datorat juristului genevez. Bineînţeles că nici acesta, ca atâtea alte rapoarte, note diplomatice, moţiuni internaţionale şi articole de ziar, n-a reuşit să modifice esenţial situaţia existentă, dar el s-a adăugat presiunii internaţionale, oprind mâna agresorilor de la alte şi alte fărădelegi şi protejând oarecum pe oponenţii aflaţi în vizorul Securităţii. În plus, Raportul Voyame rămâne un studiu deosebit de aplicat despre societatea românească din anii ’80 şi merită, cred, să facă parte din orice bibliografie de istorie recentă. Impresia pe care o lasă – descoperit şi citit acum, după mai bine de un deceniu – este a unei fotografii neretuşate şi care reconstituie situaţii şi evenimente deja uitate, unele din ele, chiar de cei ce le-au trăit. Cine, de pildă, îşi mai reaminteşte atâtea şi atâtea detalii de viaţă cotidiană – raţiile de alimente şi electricitate, calculate la gram şi kilowat/oră, situaţia nou-născuţilor (neînregistraţi decât după o lună de la naştere) sau a bătrânilor (cei peste 60 ani, trataţi numai ambulatoriu)? Sau de poeziile care, copiate de mână, întreţineau moralul colectiv, sau de spectacolele teatrale şi filmele semi-interzise pentru care se stătea ore întregi la coadă… Sau zvonurile bine filtrate care voiau să minimalizeze curajul răzvrătiţilor de la Braşov… Sau disperarea umilitoare şi neputincioasă care ne cuprindea când auzeam că încă o biserică a fost demolată…
Pentru a înţelege ce a reprezentat Raportul Voyame în momentul dat şi la scara realităţii este destul să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat cu situaţiile descrise în el şi cu protagoniştii lor dacă, după numai câteva săptămâni, n-ar fi avut loc evenimentele din decembrie 1989…
O altă întrebare care s-ar putea pune este ce s-a întâmplat după 1989 cu protagoniştii care apar în Raport ca victime ale dictaturii şi în ce măsură au reuşit ei, în condiţiile libertăţii câştigate, să împiedice revenirea ţării la unele metode şi practici pe care însuşi Raportul le critica. Dar acesta este subiectul unui alt studiu. Ceea ce rămâne de pe urma citirii Raportului Voyame este sentimentul straniu că toate aceste lucruri absurde s-au întâmplat, totuşi, cândva, şi că ele au fost aruncate în uitare de gălăgia stridentă a vinovaţilor care vor să-şi şteargă urmele îndreptând atenţia mereu în altă parte. Diversiunea a fost simplă. După ce oponenţii anilor ’80 au fost contestaţi şi ridiculizaţi, prin presă şi zvonistică, după ce însăşi noţiunea de disident a fost poluată retroactiv prin apariţia a numeroşi disidenţi şi revoluţionari impostori, unii chiar din rândul torţionarilor, acum s-a ajuns ca însăşi existenţa, în trecut, a unei rezistenţe să fie negată. În lipsa producerii dovezilor, care rămân ferecate în arhive, victimele sunt date în judecată pentru calomnie tocmai de către cei care le-au chinuit şi terorizat, fără ca autorităţile statului de drept să încerce să facă lumină la faţa locului, măcar atâta cât se străduise raportorul O.N.U. (interzis să intre în România lui Ceauşescu!) de la mii de kilometri distanţă. Mai mult decât atât, numeroşi responsabili ai terorii sau apărători ai regimului Ceauşescu ocupă azi funcţii publice importante, care le dau o subînţeleasă impunitate, în timp ce autorii dovediţi ai violenţelor şi represiunilor, de care vorbea Raportul Voyame, sunt puşi la adăpost de pedepsele meritate, fie prin prescrierea faptelor comise, fie prin intrarea lor sub prevederile amnistiilor repetate. Cred că prima îndatorire a autorităţilor statului de drept ar fi fost să încerce o delimitare de abuzurile din trecut şi, cel puţin, o dezicere oficială de ele. Dar felul cum este obstrucţionată funcţionarea C.N.S.A.S.-ului vorbeşte de la sine…
În aceste condiţii, însă, când uitarea trecutului pare să fi devenit o regulă de stat, nu este deloc surprinzător să găsim, încă, în diversele rapoarte ale organismelor internaţionale noi critici la adresa unor metode şi practici (mai ales în administraţie, justiţie, ocrotirea sănătăţii, practicării cultelor) care seamănă izbitor cu criticile lui Joseph Voyame. Cu deosebire că în arsenalul de azi represiunea a fost înlocuită cu cinismul formelor fără fond, iar criticile sociale nu mai sunt pedepsite cu închisoarea, ci cu nesocotirea şi indiferenţa.
 

Analele Sighet 10: Anii 1973-1989: Cronica unui sfarsit de sistem, comunicari prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003