În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 a avut loc cel de al doilea val de deportări din Basarabia.
Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ „Iug” (în românește Sud), constituind cea mai mare deportare a populației basarabene. Arestările s-au făcut noaptea de către soldații sovietici aduși în sate cu mașinile și care au fost ghidați de localinici.
Cei care au încercat să scape de deportare fugind au fost împușcați.
Familii întregi cu copii, cu bătrâni au fost urcați cu forța în vagoane pentru vite, fără a li se permite să ia nimic cu ei, și duși în diferite regiuni ale Siberiei. Mulți dintre cei deportați nu au mai revenit în patrie, unii au fost împușcați pe drum, alții au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor.
Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949 au fost deportate în Siberia 11293 de familii ceea ce reprezintă în jur de 36000 de persoane.
Prezentăm un fragment din interviul realizat de Mariana S. Țăranu cu Anastasia Ruch-Banaru, născută în Siberia, în anul 1950.
Părinții Anastasiei, țărani originari din satul Slobozia, raionul Rezina au fost deportați în Siberia în iulie 1949.
În Siberia periodic din Moldova primeam câte un colet cu fructe uscate și alte produse. Eu atunci nu puteam deosebi fructele, nici nu știam cum arată mărul, perele pentru că nu aveam unde să le văd. Din Siberia în Moldova noi nu trimiteam colete. În schimb, noi scriam scrisori. Îmi amintesc că seara mama și frații buchiseau scrisorile primite din Moldova. Buchiseau deoarece bătrânii scriau cu grafie latină, dar părinții deja foloseau grafia chirilică.
Până părinții și-au făcut casă, noi am trăit într-o baracă împreună cu trei sau patru familii. Camera era împărțită cu paturi și fiecare stătea în ungherul lui. Lupii umblau așa cum umblă câinii vagabonzi prin sate, umblau nu unul-doi, ei umblau haite întregi, uneori atacau animalele domestice de prin ogrăzi.
Acolo, în Siberia, nimeni nu creștea legume pentru că nu ne permitea clima. În Siberia era posibil de crescut doar animale. Mâncam și animale sălbatice: iepuri, cerbi, căprioare. Cel mai mult mâncam carne de iepuri, dar și pește. Și ciuperci erau multe, dar și pomușoare. Mâncam carne multă, lapte și fel de fel de pomușoare.
Tata lucra la moară, el a făcut o moară pentru colhoz. Tata lucra mecanic și era responsabil pentru tehnica agricolă. Tata lucra împreună cu frații, aceștia au absolvit școli medii de specialitate. Mama lucra la fabrica de păsări.
Zilele de naștere nu le sărbătoream, acolo nimeni nu sărbătorea. Oamenii nu sărbătoreau nici sărbătorile religioase, numai le aminteau. În familie numai frații mai mari vorbeau de Paște, de colinde, de urături. Unicele sărbători erau 7 noiembrie și alte sărbători sovietice care se organizau la școală. La Anul Nou se împodobea bradul.
Oamenii se întâlneau numai la înmormântarea celor decedați. Eu am fost de multe ori la înmormântări. Din familia noastră nu a decedat nimeni, dar săteni mulți s-au prăpădit. Înmormântările se făceau fără preoți, fără multe pomeni. Oamenii erau înmormântați în cimitirul pe care noi l-am făcut.
La școală fiecare elev îmbrăca ce avea, era formă liberă. În familia noastră sora era croitoreasă și ne prefăcea hainele, fratele cosea pâsle și aveam cu ce ne încălța.
În sat era ambulatorie, nu mai știu ce calificare aveau medicii: aveau studii superioare sau doar medii speciale. La Barnaul era un spital mai mare. Mama mea era bolnavă oncologic și o duceau la spitalul din Barnaul.
Pe mine m-au botezat când am venit în Moldova. Eu aveam atunci opt ani, fratele avea patru. La botezul nostru tot satul era în biserică, oamenilor le era interesant cum se botează un copil mare.
Când Stalin a murit unii oameni plângeau, dar alții își făceau semn că bine că a murit. În acea zi frații au adus de la școală o stofă mare neagră ca să facă din ea panglici mici pentru a fi puse în piept sau la mână în semn de doliu. Toți deportații se împotriveau regimului blestemându-l pe Stalin. Oamenii își dădeau seama că toate relele vin de la Stalin. Atunci când se întâlneau, mai ales bărbații, numai despre aceasta vorbeau. Și toți vorbeau în limba rusă. În casă aveam un aparat de radio și ne informam despre tot ce se întâmplă în lume. Cel mai mult ne interesa pe noi, copiii, cum va fi timpul, dacă era ger mare, apoi copiii din clasele mai mici nu mergeau la școală. La școală copiii nu erau hrăniți.
După moartea lui Stalin, în 1955 tata a hotărât ca în Moldova să se întoarcă sora și fratele mai mare. Ceilalți am venit acasă în 1957. Noi ne-am întors în luna mai, iar în ianuarie 1958 mama a decedat. Mama era tare bolnavă oncologic, greu tare am adus-o. Tata s-a străduit să ne aducă pe toți acasă. Pe mama am înmormântat-o la Slobozia Horodiște, mai târziu acolo l-am înmormântat și pe tata, și pe frați, pe toți.
Frigul siberian le-a scurtat și le-a distrus viețile la toți: frații mei nu au avut condiții să învețe la timp, nu și-au aranjat viața, nu mai vorbim de sănătate. Ambii frați au murit în jur de 50 de ani.
Toate familiile care au fost deportate după moartea lui Stalin au revenit în sat. În Siberia, acasă vorbeam în limba română, dar când ieșeam din casă imediat eram nevoiți să trecem la limba rusă. Eu puteam citi în limba rusă, când am venit în Moldova mai bine cunoșteam rusa decât româna.
La școală mult timp nu înțelegeam ce ne vorbea învățătoarea. Învățătorii ne-au tratat deosebit pe noi, copiii veniți din Siberia erau mult mai atenți, ne acordau mai mult timp. Pe deportați toată viața i-au marcat această durere.
Și peste ani familiile deportate au menținut legăturile. Când era hramul sau o altă sărbătoare la noi veneau să ne viziteze cei din satele învecinate și tata cu mama vitregă se duceau în vizită la ei. Când se întâlneau, la masa de sărbătoare, tot despre Siberia vorbeau, deseori plângeau de chinurile pe care le-au îndurat. Toată viața i-a marcat această durere.
Fiind din familie de deportați, mie nu mi s-a permis niciodată să ies din URSS. Membru de partid nu am fost. Am refuzat deoarece știam ce au pățit părinții mei. Eu niciodată nu am simpatizat puterea, eu nu vorbeam nimic rău despre dânșii, dar nu i-am simpatizat.
După ce am venit din Siberia mergeam la biserică. Tata învinuia autoritățile locale că i-a introdus familia în listă pentru a fi deportați. În timp soarta acestora nu a fost mai deosebită de a altora, nu au devenit mari autorități și au decedat așa cum decedează toată lumea. Tare stimați nu au fost niciodată.
În familie nu vorbeam nimic despre politică, tatei nu-i plăcea acest lucru. El ne spunea să învățăm ceea ce e scris în carte, în felul acesta ne proteja.
Interviu realizat de Mariana S.Țăranu în 2017 (din arhiva personală a Marianei Țăranu)
