(17 septembrie 1925, comuna Butea, județul Iași – 20 decembrie 2006, Roman)
Preot franciscan
A fost arestat la 21 august 1958, fiind condamnat la 20 ani muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale” (art. 209 C.P.). A trecut prin închisorile și coloniile de muncă de la Jilava, Salcia, Periprava, Văcărești și Gherla.
În 4 aprilie 1959, la penitenciarul Jilava a fost supus unui interogatoriu. A fost lovit cu un ciocan de lemn, în urma căruia s-a format în șira spinării un abces care avea să îi ucidă nervii motori și senzitivi ai picioarelor, provocând până la sfârșitul anului 1960 paralizia totală a picioarelor.
La 13 aprilie 1964 a fost eliberat provizoriu, pentru ca la 21 aprilie 1964 să fie grațiat în baza Decretului 176/964 al Consiliului de Stat.
După eliberare s-a stabilit la parohia din Oțeleni, unde a rămas 13 ani, până în anul 1979, când a fost pensionat pe caz de boală. S-a retras la Barticești (Neamț), iar după 1989 s-a stabilit la Roman, fiind numit duhovnic și părinte spiritual pentru seminariștii Institutului Franciscan.
A murit la 20 decembrie 2006. Zece ani mai târziu, la 29 noiembrie 2016 a fost deschisă prima etapă a cauzei de beatificare (investigația informativă diecezană cu privire la viața, virtuțile și faima de sfințenie) a preotului franciscan.
(…) În ziua de 4 aprilie 1959, mă aflam în Jilava. Într-o dimineaţă, mă scoate ofiţerul de servici la camera de servici şi mă pune cu faţa la perete şi îmi pune câteva întrebări, nu deosebit de importante, nişte banalităţi. Nemulţumit de răspunsul pe care l-am dat, fără să observ, fără să-mi dau seama, m-a lovit în spate cu un ciocan. Eu am observat, când am intrat în cameră, că într-un colţ era un ciocan, un ciocan de lemn, ca acelea cu care se bate tabla pe case, dar cu o coadă lungă. Ciocanele acelea se foloseau seara la stingere pentru a încerca gratiile de la geam, ca să vadă dacă nu cumva sunt tăiate, rupte. Şi m-au lovit în spate cu ciocanul acela. (…) Fără niciun motiv serios. Pentru moment nu mi-am dat seama că lovitura aceea ar putea să aibă urmări atât de grave. M-a durut, e adevărat, şi m-a durut multă vreme de acuma încolo, luni de zile am simţit durerea aceea (…).
În toamna lui ’60, în luna noiembrie, a apărut paralizia picioarelor. Atunci de-abia şi-au dat seama că era o afecţiune pe coloană, o afecţiune a sistemului nervos al coloanei, care mi-a paralizat picioarele.
M-au dus într-un spital de boli contagioase, la Tulcea, dar am rămas puţin aici, poate vreo 10-15 zile, şi m-au luat şi m-au dus în Spitalul Văcăreşti, din Bucureşti, unde erau aduşi toţi bolnavii deţinuţi, și politici şi de drept comun, toți erau aduşi în spitalul ăsta.
În Spitalul Văcăreşti am stat deci ’61-’62 şi câteva luni din anul ’63. Aici, mi s-au făcut două operaţii de către un medic adus din oraş, un medic civil, profesorul Pintilie. M-a operat la coloana vertebrală, și apoi mi-a mai făcut o operaţie la şold, din câte îmi aduc aminte. Dar mi-a spus: „Noi facem tot ce putem, dar să ştiţi că e prea târziu. Treaba asta trebuia făcută imediat când a apărut paraplegia asta, trebuia să fiţi operat, dar acum e prea târziu. Noi, ce putem, facem… Dacă te aduceau la mine mai degrabă, măcar cu o jumătate de an, te puneam pe picioare. Acuma îi prea târziu. Deja boala a distrus nervii de pe coloana vertebrală”. Era vorba de o porţiune de vreo patru vertebre, toracal pe 9, 10, 11, 12, unde nervii erau deja distruşi, nervii senzitivi şi motori ai picioarelor.
În 1963, am fost adus într-un spital civil din Bucureşti, Spitalul Foişorul de Foc, unde, bineînţeles, am avut un tratament mult mai bun, dar sunt sigur că eram încă sub supravegherea Securităţii, pentru că am fost adus aici cu suspendarea pedepsei. Nu cu eliberare, ci suspendarea pedepsei. Aici am suportat mai multe operaţii, nu prea importante: operaţii de corectura poziţiei picioarelor, pentru că, din cauza compresiunii medulare acolo, aveam nişte spasme, la picioare, nişte zvâcnituri, încontinuu smuceau picioarele. Şi mi s-au deformat picioarele. Eram cu genunchii la gură, n-aveam poziţie nici de dormit, nici de stat într-un cărucior. Era foarte greu. Şi atunci medicii de la spitalul ăsta, medici foarte buni, mi-au alungit tendoanele la şolduri, între picioare, sub genunchi; mi-au format apoi la piciorul stâng o anchiloză, tot piciorul, în speranţa că acest picior va fi, poate odată, folosit ca un picior pilon, în care să mă reazem când să pot merge cu cârjele.
Au făcut tot ce-au putut. Sunt convins de lucrul ăsta şi le sunt foarte recunoscător pentru ce-au făcut ei acolo.
Fragment dintr-un interviu cu părintele Anton Demeter, realizat de Aurora Sasu, interviul nr. 1317, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet. Interviul face parte dintr-un volum în pregătire despre represiunea împotriva Bisericii, editor Andrea Dobeș
