În anul 1977 eram student în anul V la Arhitectură. Era anul cutremurului care zguduise țara și afectase puternic Bucureștiul. Îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. În seara cutremurului mă aflam în dojo-ul de karate din cadrul complexului sportiv Ștrandul Tineretului. Tocmai terminasem antrenamentul și, stând în seiza (poziție de meditație), ne căutam pacea și liniștea interioara, când am fost readuși la realitate de un zgomot cum nu mai auzisem până atunci. Cu o prezență de spirit extraordinară sensei Nicolae Bialokur ne-a dat comanda să ieșim din dojo pe terasa aferenta acestuia, în urma noastră prăbușindu-se frontonul sălii de antrenament.
Am plecat împreună cu un prieten înspre casă (stăteam cu părinții în cartierul Vatra Luminoasă) și pe drum am văzut ruinele blocului de la Lizeanu. Acasă mi-am găsit părinții sănătoși și am pornit imediat spre centrul Bucureștiului, unde, pe strada Domnița Anastasia la nr.7, în incinta Muzeului „Gheorghe Tattarescu”, tatăl meu, fiind pictor, își avea atelierul de creație. Pe drum am început să realizez dimensiunea reală a dezastrului din acea noapte. Când am ajuns pe strada Brezoianu am văzut blocul din colțul străzii transformat în praf și pulbere. Sărind peste cărămizi, țigle, resturi de construcție, am intrat în gangul de la muzeu, unde m-a întâmpinat o altă imagine a distrugerii. Poarta muzeului era deschisă și în curtea interioară era un morman de moloz. Peretele exterior de la nivelurile superioare ale blocului, care mărginea curtea interioară a muzeului, se prăbușise peste aripa din stânga a ceardacului muzeului și o distrusese complet. În atelier, o icoană pe sticlă căzuse de pe perete, dar nu se spărsese. Am văzut în asta un semn bun, am încuiat și am plecat acasă.
În acea noapte și în ziua următoare, când am străbătut din zorii zilei Bucureștiul de la un capăt la altul cu bunul meu prieten, fotograful Dinu Lazăr, am realizat că Bucureștiul fusese afectat de un cataclism nemaivăzut până atunci de generația noastră. Zilele următoare veștile legate de cutremur și urmările lui ne-au ținut în tensiune și păreau să nu se mai sfârșească.
(…) Rănile cauzate de cutremur ne însoțeau la tot pasul în București. Fiind student la Arhitectură, chiar lângă școală puteam vedea zi de zi cum blocul Dunărea, afectat de cutremur, fusese împrejmuit cu panouri de table, iar muncitori cu utilaje speciale curățau blocul în vederea demolării. Pentru noi, studenții, era o imagine interesantă și urmăream cu atenție evoluția demolării. Nimic special până în ziua în care pe culoarele Facultății a trecut un zvon ca o pală de vânt rece care ne-a înfiorat pe toți.
Era vorba de Biserica Enei, cu hramul Sfântului Nicolae. Biserica se afla vizavi de Teatrul Național, încadrată între două blocuri de imobile, cel mai cunoscut dintre ele fiind imobilul Dunărea. Biserica, zidită prin anii 1720-1724 avea pictură murală originală, de o mare frumusețe, și o zonă repictată de Gheorghe Tattarescu.
Cred că pe data de 28 aprilie am aflat că biserica fusese lovită de o macara cu bilă. Atenția tuturor, studenți, profesori, personal al școlii s-a îndreptat de la structura de beton a imobilului Dunărea către biserică. Pe data de 29 și 30 aprilie am urmărit prin ferestrele Institutului de Arhitectură, cu aparatul de fotografiat în mână, fazele demolării.
Fragment din interviul cu arhitectul Radu Ștefănescu, realizat de Georgeta Pop, 7-24 iunie 2016, în Arhiva de Istorie Orală, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului (nr. 3528) și publicat în Georgeta Pop (editor), Esența unui oraș, Fundația Academia Civică, 2016
