Home » English » Center for Studies » A book for each day » „Evocare 8 noiembrie 1945” Arhiva de Istorie Orală din cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

„Evocare 8 noiembrie 1945” Arhiva de Istorie Orală din cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

posted in: A book for each day

„Evocare 8 noiembrie 1945”

Romulus Rusan: La 8 noiembrie 1945, ziua Sfinţilor Mihai şi Gavril, când tineretul din partidele Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc au organizat o manifestaţie de simpatie faţă de Regele Mihai cu ocazia onomasticii sale, în faţa Palatului Regal. Deşi deconsiliaţi de conducerile partidelor, ei au făcut o amplă convocare, din om în om. Presa a fost oprită să consemneze că va avea loc acest miting şi totuşi s-a reuşit ca în Piaţa Palatului să fie o imensă mulţime de tineri şi de mai puţin tineri. Manifestaţia s-a sfârşit printr-o crimă, şi asta o povesteşte chiar reporterul american Mark Ethridge, care era trimis de către Departamentul de Stat, ca observator oficial, în România. Adunarea a fost împrăştiată, în urma unei înscenări. Camioanele oficiale au fost aprinse şi au murit şapte persoane, alte 75 fiind rănite, iar 300 de tineri au fost arestaţi. Cunoscând ce s-a întâmplat în 1990, în Piaţa Universităţii, în ziua de 13 iunie, ne putem imagina (şi majoritatea observatorilor străini au susţinut acest lucru şi l-au dovedit prin fotografii şi prin reportajele lor) că a fost o înscenare a comuniştilor, un auto-atac, pentru a învinui pe că manifestanţii tineri că au aprins maşinile şi că au agresat armata. La această manifestaţie au participat foarte mulţi tineri. Câţiva sunt în sală aici. Acum 59 de ani erau în Piaţa Palatului. Aş vrea să-i rog, dacă doresc, să ne spună câteva cuvinte. Vă rog, doamnă Bentoiu, domnule inginer Arvunescu, domnule arhitect Trişcu, domnule Dinu Zamfirescu, domnule Ticu Dumitrescu.
 Annie Bentoiu: Am să fiu, cât pot, mai scurtă, pentru că ce voi spune, sunt impresiile cuiva care a ajuns din întâmplare, oarecum din întâmplare acolo, fără nici o organizaţie, neaparţinând nimănui. Îmi dădusem bacalaureatul, dar nu eram încă studentă, pentru că nu se deschiseseră cursurile şi ce am văzut a fost, începând de la 9.30-10.00 încolo, o adunare, oameni care veneau din ce în ce mai mulţi. Majoritatea erau oameni simpli, care simţeau că este ceva. Acum, tradiţia era ca, într-o parte a Palatului, să fie un fel de secretariat: în zilele aniversare era o carte mare, unde cine vroia semna, ca un fel de urare, pentru suverani. De multă vreme era treaba asta. Oamenii veniseră să semneze. Regele nu era în Bucureşti, steagul Palatului era jos, deci, probabil era la Sinaia şi oamenii erau frustraţi. Au venit acolo şi n-aveau pe cine să aclame, n-aveau ce să spună. Se creea o tensiune din ce în ce mai mare, erau câţiva americani (sau ştiu eu ce or fi fost) fotografi, care de sus, de deasupra hotelului Athenée Palace filmau şi ne încuraja chestia asta, şi lumea a început să strige singura lozincă sau singura frază care s-a strigat în toţi anii aceia, şi anume: „Regele şi Patria!”. Niciodată altceva, faţă de multele lozinci comuniste, de toate felurile. Asta era spontană şi asta a rămas tot timpul. Era un mod de a spune ceva, de a ne manifesta într-un fel. Lumea a venit din ce în ce mai numeroasă. Un ins oarecare, care a strigat ceva antimonarhic, a fost luat la bătaie şi bănuiesc că autorităţile s-au speriat şi au trimis atunci în Piaţă două camioane (eu am văzut două; poate au fost mai multe), cu nişte bătăuşi înăuntru, nişte tineri care purtau nişte beţe mari, care semănau cu cele pe care poate le-aţi văzut cu toţii la televizor, în martie ’90, la Târgu Mureş. Erau toate la fel, nefireşti, adică nu erau bastioane pe care le-au apucat fiecare, ci erau pregătite pentru o treabă anume. M-am speriat, am crezut că ei au să înceapă să-i ia la bătaie pe oameni. N-a fost aşa. Tinerii s-au suit pe camioane, le-au desprins şi i-au tras pe ăia jos. Sigur că au început nişte bătăi. Cine a fost rănit, de o parte şi de alta, din cei şapte, e greu de ştiut. Au fost probabil de amândouă părţile. La un moment dat, mai departe de unde eram eu, am văzut că oamenii au reuşit să răstoarne camionul şi i-au dat foc. Focul ăla, în mijlocul adunării, a creat o agitaţie extraordinară. Uralele s-au înteţit de fericire… huiduieli, fel şi fel de lucruri, şi, în momentul acela, care putea să dea loc la cine ştie ce, au început să tragă din partea străzii Wilson. Vedeţi cum e strada Wilson, e un unghi din care se poate trage direct în mijlocul pieţei. Şi când au început, atuncea,  lumea chiar s-a panicat. Eram cu o colegă şi am fugit înapoi şi ne-am adăpostit în spatele fundaţiei, adică lângă peretele fundaţiei. Dar s-a tras, şi lumea s-a împrăştiat de frică, şi au rămas o sumă de morţi şi de răniţi pe jos. A doua zi sau a treia zi au făcut un fel de înmormântare oficială, în care toţi erau trecuţi ca victime comuniste care au fost ucise de noi ăştia, care n-aveam nimica în mână, nici baston, nici gloanţe, nici absolut nimic.
Dinu Zamfirescu: Eu aş începe, întâi prin a vă descrie cum era Piaţa Palatului pe acea vreme, pentru că are cu totul alt aspect acuma. În primul rând, unde este actualmente Senatul, fostul sediu al Comitetului Central, era şantier în lucru, erau nişte garduri de 4-5 metri înălţime, din lemn, şi clădirea era păzită de soldaţi din Divizia Tudor Vladimirescu, divizia sovietizată, compusă din foşti prizonieri români, aduşi din Uniunea Sovietică, şi care au intrat în Bucureşti odată cu trupele sovietice, la sfârşitul lui august 1944. În mijlocul pieţii era statuia regelui Carol I, o statuie înaltă, pe un soclu de granit, a lui Menstrovici, şi piaţa avea o configuraţie puţin diferită de cea de acum. Şi acuma, din mărturia personală. În primul rănd, manifestaţia de la 8 noiembrie a fost organizată  de cele două mari partide: Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Nu a fost decât parţial spontană, aş spune. Adică, în tineretul celor două partide, în special, se organizase treaba asta. Eram elev de liceu, noi eram deja organizaţi. Eu eram la liceul „Spiru Haret” şi nu era singurul liceu care participa. Pe vremea aceea, cel puţin generaţia mea, n-a prea avut tinereţe, ca să spun aşa, pentru că noi ne-am cam luptat împotriva sovietizării ţării şi a rusificării ei, şi încă mulţi ani. Mulţi au intrat în puşcărie, alţii, mă rog, au putut să se fofileze, dar cei mai mulţi au trăit această, ca să spun aşa, întru-un cuvânt care se foloseşte mai des, traumă, până destul de târziu.
Erau mai multe modalităţi de penetrare în Piaţa Palatului, iar străzile care duceau spre piaţă erau blocate cu cordoane militare. Cu cordoane militare, mitralierele fiind puse în baterie şi având consemnul să nu lase să treacă cineva. Spre partea a doua a manifestaţiei, ca să spun aşa, au venit coloanele celor două mari partide, care au trecut peste aceste.., s-au dat la o parte militarii în faţa acestei, pot să spun chiar, mase de oameni, care veneau cu lozinca: „Toţi românii la Palat! Toţi Românii sunt cu noi! Toţi românii la Palat!”. Alţii, înainte de venirea acestor coloane, au intrat în piaţă, să-i spunem aşa, ca la plimbare. Şi fiecare băiat avea o fată la braţ şi zicea: „Mergem la plimbare!”, discutând cu un ofiţer, sublocotenent sau locotenent, la fiecare cordon. Şi ne lăsau să trecem, aşa individual. Dar eram perechi-perechi, în fine, mergeam aşa unul după altul. Consemnul era să fim acolo de la opt dimineaţa. Dimineaţa pe la 8.30, ne-am grupat în jurul statui regelui Carol I. Şi s-au strâns aşa (după aprecierea mea) o mie-două mii de oameni, în acel prim moment. Pe urmă au venit mii şi mii de oameni care au umplut complet Piaţa Palatului. Se striga, cum spunea şi doamna Bentoiu, „Regele şi Patria!”..
Annie Bentoiu: „Regele şi Patria!”
Dinu Zamfirescu: ..şi „Anglia şi U.S.A.!”. Între timp, se schimba garda la Palat. Era zi de sărbătoare şi se schimba garda. Şi la Buckingam Palace e spectacolul ăsta, mergea lumea să vadă cum se schimbă garda, mai ales că erau băieţi frumoşi, frumos îmbrăcaţi. Şi noi, am început să manifestăm cu „Regele şi patria!” Şi mai erau încă alte lozinci: „Libertate şi dreptate!”; „Regele şi patria!”, „Libertate şi dreptate!”, „Anglia şi U.S.A.!”. La un moment dat dinspre, actualmente Hilton, Athenée Palace, a venit un şir de câteva camioane deschise, cu muncitori care aveau în piept insigna Confederaţiei Generale a Muncii (C.G.M), care era sindicatul comunist al lui Gheorghe Apostol. Camioanele au început să vină foarte aproape de noi (noi eram grupaţi în jurul statuii, cum era statuia aicea) şi ne dădea ocol, strângând tot mai mult cercul, obligând pe mulţi să se suie pe soclul statuii ca să nu fie călcaţi. Şi când noi strigam „Regele şi Patria!”, ăia făceau un semn şi strigau: „Regele poporului!”. Între timp au început să apară nişte coloane care veneau dinspre partea Telefoanelor şi s-a produs o busculadă pentru că lumea, ăştia care au venit, au răsturnat două din camioane şi li s-a dat foc. Totuşi au fost nişte gardieni publici, sergenţi cum li se spunea, dar şi oameni din Siguranţa de atunci, care erau foarte aproape de noi. Şi la un moment dat, eram cam în primul rând, înaintea statuii,  şi am văzut aşa, oarecare mişcări între aceşti oameni care erau şi eşalonaţi şi m-am retras puţin. Dar, unul foarte solid m-a luat pur şi simplu pe sus şi m-a scos din lume şi m-a arestat. Am mers pe Calea Victoriei către Prefectura de Poliţie. Între timp, erau şi câţiva ofiţeri americani, care fotografiau şi i-am atras atenţia unuia şi i-am spus că sunt arestat şi a fotografiat. Am fost dus la Prefectura de Poliţie, în beciul Prefecturii, unde de cu seară erau încă vreo 20-30 de tineri arestaţi, între care cunoşteam nişte foşti colegi şi prieteni,  care erau acolo şi am stat până la urmă. Ne strânsesem foarte înghesuiţi în aceste subsoluri, estimez eu, la vreo 200 de persoane, în momentul acela. Am stat până la vreo 4 dimineaţa. Între timp, după-amiaza s-a auzit manifestaţie destul de mare în afară. Oamenii din poliţie păreau destul de speriaţi. Au înconjurat toate intrările cu maşini ale poliţiei şi la un moment dat s-au auzit nişte gloanţe ricoşând pe zidurile poliţiei, la care se auzeau strigăte alarmate a oamenilor din poliţie, care, în momentul ăla, erau civili. În cadrul Prefecturii Poliţiei exista şi Siguranţa. La ora 4 dimineaţa am fost scoşi de acolo, băgaţi în nişte autobuze din care se scoseseră scaunele, cu doi cetăţeni cu pistoale-mitralieră, tot civili erau, la fiecare uşă, cu consemnul: „Dacă încearcă vreunul să fugă, îi împuşcaţi pe toţi!” Şi am fost transportaţi, deci la 4 dimineaţa era seară, dar deja trecând spre bulevard, îndreptându-ne către actuala statuie Kogălniceanu, era şi atunci, erau pe la colţuri mitralierele puse în poziţie şi în  cele din urmă am fost duşi în spatele actualei Academii Militare (Şcoala de război) în nişte baracamente ale Diviziei „Tudor Vladimirescu”, care era cazată acolo. Am fost introduşi într-o sală mare, până la urmă cam 300 de persoane, dar foarte înghesuiţi, că nu aveam loc să stăm jos. Eram înghesuiţi, stăteam numai în picioare. Erau baracamente de lemn rămase de la trupele germane care fuseseră în ţară. Era foarte interesant că la geamurile acestor baracamente, nu aveai voie să le deschizi, dar în faţa fiecărui baracament era câte o mitralieră grea, pusă în poziţie. Şi un fapt, pe care nu mi l-am explicat până acuma, nu ştiu cum să-l explic, sigur că trebuia să mergem si la toaletă, aşa, rând pe rând, unul câte unul, şi la toaleta militară am găsit, erau nişte pliculeţe cu nişte foi pe care scria „foşgen”. Nu ştiu la ce s-au folosit , dar spun că s-a găsit treaba asta. La un moment dat, a apărut dimineaţa, un colonel, Maltopol, care era adjunctul comandantului Diviziei Tudor Vladimirescu, care ne-a abordat „bestii rebele” şi imediat s-a răspândit zvonul că vom fi deportaţi în Rusia, ceea ce nu ne prea simţeam noi foarte bine. Mă rog, era un zvon. Dimineaţa erau o serie de fete care erau şi ele arestate, care erau cu noi acolo şi au venit la prânz să ne aducă, mă rog, mâncare şi atunci au obligat pe fete să ne servească, oarecum pe noi. Şi am stat la această cazarmă, să-i spunem Tudor Vladimirescu, trei zile şi a venit o comisie din justiţia militară, care a făcut o primă triere. Unii au fost eliberaţi după această triere, alţii am fost ulterior duşi la penitenciarul Jilava unde am stat o lună fără nici un fel de anchetă şi eliberaţi după o lună. Ulterior am aflat că se dorea să se facă un proces cu această manifestaţie, complot, mă rog, dar se pare că datorită presiunilor internaţionale, în speciale ale americanilor şi englezilor n-au dat curs. Eu am văzut ulterior dosarul „8 noiembrie” la CNSAS: Nu apare nimica. Am văzut, însă, fotografii, care am rugat să fie bine păstrate, ca eventual să se facă un dosar cu oameni din curtea Ministerului de Interne, care era în actualul sediu al Senatului şi în spatele acelor garduri de lemn au tras. De acolo s-a tras. Ei au fost cei care au asasinat 8 persoane dintre manifestanţi şi au rănit pe alţii. Şi aicea termin că, cu asta s-a terminat. Eu am ieşit după o lună şi..
Romulus Rusan: Domnul profesor arhitect Aurelian Trişcu. Domnul Arvunescu a fost chiar inculpat în proces. Îl lăsăm la urmă.
Aurelian Trişcu: După 59 de ani iată-ne din nou împreună. Era o zi cu soare, mai cald decât astăzi şi asta vreau: doar să depun mărturie. Nu în calitate de participant acolo, ci să arăt că alături de organizarea tineretului liberal şi ţărănist au fost foarte mulţi acolo din proprie iniţiativă pentru că era un rege tânăr, era regele nostru şi într-o vreme mizerabilă şi confuză el a avut, deşi era foarte tânăr, o poziţie radicală şi de politician corect şi bine orientat. Şi ni se părea firesc, să te duci într-o zi de sărbătoare şi să îi doreşti sănătate şi să îl lauzi pentru ceea ce face. Ceea ce mi se pare că este de amintit este că aceşti mulţi, care veniseră din proprie iniţiativă şi care s-au găsit în mijlocul mulţimii, au observat. Nu poţi decât să depui mărturie că erau mulţi care erau într-o stare normală de bucurie, într-o zi de sărbătoare şi că autorităţile pe care mai târziu începeam să le cunoaştem veneau cu camioane. Eu îmi amintesc şi că aruncau din avioane cu piuliţe, cu bile de metal, şi că ciomăgeau, până când să fie răsturnaţi, daţi jos, şi că atunci când lucrurile s-au înteţit, au fost rafale care s-au tras din partea superioară a şantierului Ministerului de Interne, care avea să devină sediul CC. Într-un mod cumva simbolic clădirea a fost inaugurată prin această acţiune. Atât aşa vrea să spun, ca doamna Blandiana: „Eroi au fost.”. Au fost într-adevăr eroi. Eu aş putea să adaug că eroi sunt încă, dar eu nu sunt decât unul dintre martorii din mulţimea care se purta aşa… cum consideram atunci şi considerăm şi acum că este firesc să te porţi pentru cei care sunt drepţi, care ocupă un loc de cinste şi care au avut de suferit mai mult decât noi.
Romulus Rusan: Domnul inginer Gheorghe Arvunescu.
Gheorghe Arvunescu: 8 noiembrie ’45, ziua arhanghelilor Mihai şi Gavril, ziua regelui Mihai. Eram ostaş la Regimentul 2, Pionieri de gardă din Otopeni. Depusesem jurământul de credinţă. După evenimentele din februarie ’45, de la Yalta şi din Bucureşti, după impunerea guvernului Petru Groza la 6 martie, după greva regală din vară, pentru mine regele Mihai reprezenta simbolul demnităţii naţionale, speranţa liberală a ţării. Şi pentru a-i omagia ziua de nume, militar fiind, am plecat din curtea regimentul din Otopeni pe jos, cu intenţia să depun o floare pe gardul Palatului Regal…..Şi ore întregi am colindat Piaţa Palatului după aceste lozinci. La un moment dat, m-am uitat în spate şi m-am speriat când am văzut că eram urmat, în colindul meu, de un şir mare de oameni. Domnul Zamfirescu mi-a adus aminte de două chestiuni: în faţa Palatului Regal era statuia ecvestră a regelui Carol I, a maestrului Mestrovici, şi pe ea, în colindul meu, l-am văzut pe locotenentul Jipa, cu un drapel al Regimentului 2 Pionieri de Gardă, coleg cu mine. Deşi ne cunoşteam, n-am vorbit că nu ne-am înţeles să ne întâlnim în Piaţa Palatului. Şi adusese nişte răniţi sau ceva, erau şi cu cărucioarele, şi vorbea mulţimii şi agita drapelul naţional. După amiază m-am alăturat unui grup de tineri, care în faţa cădirii Ministerului Interne cereau cu toată insistenţa eliberarea studenţilor arestaţi cu o seară înainte. Domnul Zamfirescu mi-a amintit, şi are dreptate, că prin proiect şi execuţie clădirea a fost destinată Ministerului de Interne, şi atunci deja funcţiona Ministerul de Interne în interior. În exterior era în curs de finisare. Şi într-adevăr era gardul de vreo doi metri înălţime, spoit cu var şi, întâmplător, trebuie să vă spun lucrul ăsta, eram chiar cu mâna pe broască, care era închisă cu lacăt, şi forţam, şi-n spate era puhoi de tineri. La un moment au început, de la ferestrele Ministerul de Interne, să tragă. Şi atunci, pentru a ne apăra fiecare, am fugit care-încotro, ne-am apărat care-încotro. Cu alţi câţiva tineri m-am îndreptat spre strada Wilson, fosta Oneşti, acum Dem. Dobrescu. Însă, din păcate, strada era blocată cu muncitori de la Malaxa, înarmaţi cu răngi şi ciomege. Ce s-a întâmplat, nu ştiu. Ne-au brutalizat în mod înspăimântător, că m-am trezit după vreo oră, poate şi mai mult, poate  mai puţin. Mi-am revenit şi eram în subsolul, în demisolul clădirii în care a funcţionat Confederaţia Generală a Muncii. Actualmente este un sediu al PSD-ului. Întins pe o pardoseală din ciment, împreună cu alţi răniţi. Mi-am revenit şi uniforma era stoarsă de sânge, se-nchegase sângele. Când s-a întunecat am fost duşi vis-à-vis, la Ministerul de Interne şi am fost încarcerat într-o celulă din subsolul Ministerului de Interne. Celula era pentru două persoane, totul era din beton armat, deci două paturi suprapuse din beton armat, o masă cu două scaune tot din beton armat, iar toate celulele aveau zăbrele. Nu erau uşi înfundate. Unde am fost ţinut până în decembrie. Spun că au fost zăbrele, pentru că la un moment dat, în două rânduri, vedeau la nivelul lor foarte mulţi oameni, care vorbeau limba engleză, şi mi s-a spus la un moment dat că e secretarul de stat şi apoi a doua oară că e un ziarist, probabil că a fost Ethridge, un ziarist american..
Dinu Zamfirescu: Ethridge a venit câteva zile, după 8 noiembrie, în ţară.
Gheorghe Arvunescu: Da. Eram acuzat de două lucruri: că am manifestat împotriva guvernului, deşi n-am pomenit nici o clipă guvernul sau pe Petru Groza, dar sigur că manifestasem împotriva guvernului şi era adevărat. Dar mai eram acuzat în continuare de faptul că am fost în frunte şi că am agitat mulţimea şi am participat la răsturnarea celor două camioane, că le-am dat foc, că sunt organizatorul manifestaţiei şi alte chestiuni care nu erau de loc adevărate. Cine mă acuza? Mă acuza un fost membru al partidului comunist, în ilegalitate, care participase în echipa lui Bodnăraş la ridicarea din Palat, în noaptea de 23 august, a mareşalului Antonescu. Nu l-am văzut niciodată. La sfârşitul lunii, după Crăciun am impresia, am fost transferat la închisoarea „Uranus” şi aici am cunoscut pe cei care au organizat tineretul naţional ţărănesc, tineretul liberal. M-a impresionat ţinuta şefului tineretului; era un transilvănean, nu ştiu Mihai Tarţia sau aşa, se numea… M-a impresionat. Era un tip, un transilvănean mie în sută. Am fost eliberat în primăvară la intervenţia comandantului tehnic al Regimentul 2 Pionieri de Gardă, care a cerut eliberarea mea pe propria lui răspundere. Apoi… am repetat 8 noiembrie 1945 în decembrie 1989, am repetat 8 noiembrie 1945 în primăvara lui ’90 în Piaţa Universităţii. Dacă mâine va trebui, voi repeta acest lucru.
Romulus Rusan: Vreau să adaug că aţi fost al 29-lea acuzat în acest proces care n-a mai avut loc, probabil că din cauza presiunilor anglo-americane (împreună cu Nicolae Penescu, Şerban Ghica, Ion Marinache, Cezar Simionescu, spun numele mai cunoscute, Ion Bărbuş, Mihai Tarţa şi cu locotenentul Alexandru Jipa) şi eraţi acuzat (am documentul în faţă) de următoarele lucruri: Sergentul Gheorghe Arvunescu, din Regimentul 2 Pionieri de Gardă, ar fi comis „afiliere la asociaţie contra liniştii publice, participare la delictul prevăzut la delictul 352 cod penal, înfruntarea autorităţilor şi ofensa adusă ostaşilor sovietici”. Ca să ştiţi ce vină aveaţi.
 Domnul Ticu Dumitrescu vrea să mai adauge ceva..
Constantin Ticu Dumitrescu: Voi fi foarte scurt. Aş începe prin a spune că, nouă vârstnicilor, ne place foarte mult să spunem că vârsta pe care o avem este egală cu vârsta pe care o simţim. Acum  însă, când trebuie să ne amintim evenimente la care am participat, ne copleşesc anii şi pur şi simplu te îngrozeşti de greutatea pe care o duci în spate. Eram tânăr elev la liceul „Petru şi Pavel” din Ploieşti. Am participat pentru că aceste manifestaţii nu au avut loc numai în Bucureşti, ele au avut loc în majoritatea oraşelor principale din România. Printre cele mai de frunte au fost Clujul şi Ploieştiul, după Bucureşti bineînţeles. Am fost în faţa coloanelor, ducând portretul regelui împreună cu un alt coleg de-al meu. După orele 16.00 am fost arestat şi (am găsit în documente acum) cel care m-a salvat era un sergent major Sabău, care a intrat de fapt în locul meu. N-am scăpat nici eu, la 6-7 zile, în timpul orelor de curs a venit şi m-a ridicat comisarul Smărăndoiu. Ce este important de reţinut? Asemenea evenimente n-au avut loc în nici una din ţările foste comuniste, la ora aceea. Am fost singura ţară unde s-a procedat de maniera aceasta: atât de puternic, că a zguduit de fapt cancelariile, care atunci erau surde şi mute, ale anglo-americanilor. Asta a determinat, de fapt, întâlnirea de la Moscova din decembrie 1945.

Arhiva de Istorie Orală din cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, caseta nr. 1932 V B-VI A